Ce credea Maxim Gorki despre adevărata față a Revoluției Ruse

Maxim Gorki este una dintre cele mai importante personalități artistice și intelectuale rusești asociate Revoluției din 1917. El a rămas, pe toată durata de viață a Uniunii Sovietice, un simbol al Revoluției și a fost imaginea artistului revoluționar. Însă în ce măsură era el de acord cu viziunea lui Lenin și cu întregul experiment sovietic? Mai puțin decât credem.

În gama de portrete ale eroilor sovietici idolatrizați în toate școlile și bibliotecile sovietice, Maxim Gorki era mereu cel care avea onoarea de a fi plasat lângă Lenin. Asta deoarece Gorki a fost un simbol al culturii sovietice, era considerat primul mare scriitor rus al proletariatului, prieten de-o viață al bolșevicilor și fondator al realismului socialist, doctrina artistică a regimului.

Cultul lui Maxim Gorki s-a născut chiar în perioada vieții sale, când s-au făcut și câteva filme despre tinerețea sa. Tot atunci, principala stradă din Moscova a primit numele sau, iar orașul său natal a fost redenumit Gorki.

A existat însă și un alt Gorki, cel din spatele mitului, pe care publicul sovietic nu avea voie să-l cunoască. În prezent, deschiderea arhivelor sovietice a scos la iveală o figură mult mai complexă și mai tragică decât cea prezentată în colecțiile cenzurate ale operelor sale. Din opera sa jurnalistică, cunoscută de multă vreme în Occident, și din corespondența bogată îngropată în arhive, reiese clar că Maxim Gorki nu a fost cel mai fidel dintre bolșevici, că avea îndoieli cu privire la revoluție și că direcția regimului după 1917 l-a împins în exil patru ani mai târziu, de unde se întoarce abia în 1928, numai pentru a deveni un prizoner al regimului stalinist pe care nu îl sprijinea.

Gorki și Lenin:artistul și revoluționarul

Gorki îl cunoaște pe Lenin în 1902. Avea atunci 34 de ani și era deja cunoscut în cercurile marxiste ale intelighenției din Petersburg. Era primul scriitor de calitate care a plecat din lumea urbană a proletariatului, a hoților și vagabonzilor. Tocmai de aceea clasei muncitoare i-a fost foarte ușor să se identifice cu poveștile lui Gorki, pentru că ele izvorau din viața lor zilnică și capturau spiritul de sfidare și revoltă care caracteriza această lume.

Gorki a folosit banii primiți din scris pentru a-i finanța pe social-democrați, dar relațiile sale cu aripa bolșevică a partidului, mai ales cu liderul său, nu au fost niciodată foarte clare.

Ca în cazul altor intelectuali, angajamentul lui Gorki față de revoluție era romantic și idealist. El vedea în revoluție lupta spiritului uman pentru libertate, frăție și progres spiritual. Avea o viziune preponderent umanistă, care avea în centru individul, motiv pentru care Gorki n-a putut niciodată să accepte disciplina de fier sau dogmatismul îngust al bolșevicilor. De aceea, nu li s-a alăturat  niciodată în mod oficial, iar personajele din poveștile sale luptau pentru libertate și demnitate în felul lor, dar nu făceau parte dintr-un proletariat organizat.

Deși Gorki îl iubea pe Lenin pentru intelectul său, pentru conducerea carismatică și șarmul personal, el disprețuia modul în care liderul bolșevic încerca să comprime diversitatea vieții umane în teoriile sale abstracte. Împreună cu Bogdanov și Lunacearski, alți doi teoreticieni culturali ai social-democraților ruși, Gorki a avut o confruntare cu Lenin în 1910-1911, atunci când cei trei se întâlneau cu muncitori la vila sa pe insula Capri, unde încercau să-i educe. Lenin nu recunoștea potențialul muncitorilor ca forță culturală independentă și accentua rolul lor de cadre disciplinate ale Partidului. Dar Gorki și colegii săi considerau că avansul cultural și spiritual al clasei muncitoare trebuie să devină forța directoare a revoluției. Pentru ei, marxismul era o formă de religie, cu umanitatea în loc de Ființă Supremă și colectivismul în locul Sfântului Duh, temă dezvoltată ulterior de Gorki în Confesiune, roman în care eroul, Matei, îl descoperă pe Dumnezeu prin camaraderie.

Respingerea violenței revoluționare

Accentul pe care Gorki îl punea pe misiunea civilizatoare a revoluției l-a adus în conflict cu Bolșevicii în 1917. I-a acuzat pe aceștia de a fi trezit violența mulțimii, fapt ce, considera el, putea arunca Rusia într-o nouă epocă întunecată a haosului barbar.

Revoluția din Februarie a dezlănțuit un val de furie și dorință de răzbunare împotriva tuturor lucrurilor asociate Vechiului Regim:mulțimiile atacau închisori, secții de poliție, distrugeau vechile statui și embleme țariste, vandalizau palate și librării. Gorki a fost martor direct al acestor distrugeri, pe care le-a condamnat în mod repetat în articolele sale de presă din 1917-1918. În opinia sa, nu exista nicio revoluție socială, căci nu puteai detecta niciun avans spiritual în violența de pe străzi, în dezvoltarea antisemitismului sau a pornografiei regale (poveștile despre Rasputin și Împărăteasă) care au urmat prăbușirii regimului. Ceea ce oamenii numeau revoluție, spunea Gorki, nu era altceva decât o izbucnire a „instinctelor zoologice”, a urii întunecate și antice ale societății, trezite de violența războiului și retorica bolșevicilor, fapt ce amenința să distrugă fărâma de civilizație rusă.

Pesimismul lui Gorki izvora, bineînțeles, din perspectiva unui om al cărților dezgustat de violență sub toate formele sale. El judeca revoluția după modul în care aceasta corespundea propriilor sale idealuri umaniste. Însă vocea lui Gorki n-a avut forța necesară de a se face auzită. Intelighenția de stânga a acceptat ideea că violența era un impuls natural al poporului asuprit și că era justificată din perspectiva țelurilor mai mari ale revoluției. Unii considerau chiar că distrugerea completă a vechii Rusiei putea fi o formă de exorcizare a trecutului păcătos, din care se poate naște o lume nouă, mai bună.

Pentru Gorki însă, sabia era sabie, violența era violență și nimic mai mult. Într-un discurs scris pentru aniversarea Revoluției din Februarie (nepublicat în epocă!), el scria următoarele:

O revoluție e o revoluție doar atunci când se produce ca o expresie naturală și puternică a forței creative a popoarelor. Dacă, însă, revoluția e doar o eliberare a instinctelor poporului, acumulate prin sclavie și asuprire, atunci aceasta nu e o revoluție, ci doar o revoltă a urii și răutății;este incapabilă de a ne schimba viețile și poate duce doar la amărăciune și la rău. Oare chiar putem spune că, la un an de la Revoluția Rusă, oamenii au devenit mai buni, mai inteligenți și mai onești? Nu, nimeni nu poate spune asta. Trăim în continuare așa cum trăiam pe vremea monarhiei, cu aceleași obiceiuri, aceleași prejudicii, aceeași prostie și aceeași spurcăciune. Lăcomia și răutatea care ne-au fost insuflate de vechiul regim sunt încă în noi. Oamenii încă se fură și se înșală unii pe alții, așa cum au făcut-o dintotdeauna. Noii birocrați iau mită așa cum o făceau și cei vechi și îi tratează pe oameni cu încă și mai multă grosolănie și dispreț.

Gorki, salvatorul intelectualilor

Gorki credea că doar intelighenția poate salva revoluția ca forță civilizatoare și constructivă. În timpul Războiului Civil, s-a folosit de legăturile cu Bolșevicii pentru a salva mulți intelectuali de la foamete și persecuție. A pus bazele unui refugiu al scriitorilor la Petrograd, apoi a înființat și o Casă a Artiștilor. De asemenea, Gorki și-a înființat propria editură pentru a tipări ediții de masă ale clasicilor, ajutându-i astfel de pe scriitori, jurnaliști, academicieni, artiști, pe care îi angaja în calitate de editori și traducători. Era mai degrabă o organizație de caritate, nu o afacere.

Intelighenția anti-bolșevică îl acuza însă pe Gorki de ipocrizie. Pentru ei, Gorki poza în campion al poporului și al intelighenției în timp ce-i sprijinea, de fapt, pe asupritorii lor. Adevărul este însă ceva mai complicat. Într-adevăr, Gorki beneficia de o poziție privilegiată în cadrul regimului, dar în același timp, el a încercat să-și foloseacă influența pentru a modera politica Bolșevicilor și pentru a salva cât mai mulți oameni.

Foto: Gorki, Kaganovici, Voroșilov, Stalin (1931)

Ce l-a forțat pe Gorki să plece în exil?

Însă până în 1921, acest echilibru precar devenise deja imposibil de susținut. Înăbușirea revoltei marinarilor de la Kronstadt, pe care scriitorul o susținuse, a demonstrat că Bolșevicii nu aveau să se abată de la dictatura violentă, în pofida protestelor din partea suporterilor vechi. Teroarea Roșie continua nestingherită, culminând cu procesul spectacol al Partidului Socialist-Revoluționar (din care făcea parte și soția lui Gorki).

În acea perioadă, Gorki îi bombarda pe bolșevici cu scrisori din ce în ce mai dure. Ținta principală a furiei sale era Zinoviev, șeful de partid de la Petrograd, care ordonase arestarea a zeci de intelectuali din oraș, precum și supravegherea lui Gorki. Moartea a doi mari poeți, Blok și Gumilev, din 1921, a fost încă o lovitură dată relațiilor dintre Gorki și Bolșevici, din cauza condițiilor în care aceștia muriseră:lui Blok, suferind de o boală misterioasă, i se interzisese să plece în Finlanda pentru tratament (din ordinul lui Zinoviev), iar Gumilev a fost arestat de CEKA și împușcat fără proces pentru o presupusă implicare într-o conspirație monarhistă.

Picătura care a umplut paharul a fost foametea de la începutul anilor ’20 și atitudinea regimului față de ea. Cauzată, în principal, de politica agricolă a bolșevicilor și confiscarea excesivă a produselor țăranilor, foametea a afectat milioane de oameni din regiunea Volga-Urali în 1921. Gorki și alte personalități publice au făcut un apel în Occident pentru ajutoare, primite din partea Statelor Unite prin American Relief Administration, dar mulți din cei care au participat la acest apel au fost ulterior arestați. După această poveste, Gorki decide în sfârșit să plece în străinătate, lucru pe care Lenin îl sfătuia să-l facă de ceva vreme, teoretic din grija pentru sănătatea scriitorului, dar probabil pentru că se săturase de critica pe care acesta o aducea guvernului. Gorki devine astfel primul dintr-o serie lungă de scriitori disidenți forțați în exil de către regimul sovietic.

Drama exilului

Pentru Gorki, exilul a fost o tortură. Chiar dacă nu mai suporta să trăiască în Rusia Sovietică, el nici nu putea să trăiască în altă parte. Timp de mai mulți ani a călătorit prin Europa, suferind după Rusia, și s-a stabilit în final în Italia, la Sorrento.

În anii ’20, ceea ce l-a ținut pe Gorki în exil nu a fost neapărat natura regimului sovietic, cât politica sa ostilă față de arte și noua atitudine față de țărănime (prin NEP). Deși se opusese din totdeauna dictaturii bolșevicii, Gorki a găsi totuși, în final, o modalitate de a o justifica, ca un antidot necesar la anarhismul instinctiv al țărănimii.

Atitudinea sa față de regimul sovietic s-a conturat mai bine după moartea lui Lenin, pe care Gorki a regreatat-o profund. Dar scriitorul tot nu era pregătit să se întoarcă în Rusia, temându-se probabil de ceea ce avea să descopere acolo. Îl mai opreau și atașamentul față de principiile libertății și demnității umane, precum și faptul că succesul carierei sale artistice depindea acum de libertatea și confortul din Occident.

Între timp, în Rusia, regimul sovietic realizase o lista a cărților contra-revoluționare care trebuiau interzise și scoase din librării (listă ce includea lucrări de Platon, Nietzsche sau Tolstoi). Gorki a fost atunci profund indignat și a redactat o scrisoare către conducerea de la Kremlin prin care renunța la cetățenia sovietică (a distrus-o însă din furie).

Rusia sovietică, răul cel mai mic?

În cele din urmă, naționalismul rus tradițional a fost cel care l-a convins pe Gorki să se întoarcă acasă. El nu-i putea suporta pe emigranții ruși, iar aceștia nu-l suportau pe el. Cu cât acești emigranți deveneau mai antisovietici, cu atât Gorki se apropia mai mult de regimul din URSS. Apoi, progresul fascismului în Italia l-a făcut pe Gorki să renunțe la idealurile sale anterioare care formaseră baza opoziției față de Bolșevici, idealurile unei Europe ca forță istorică a progresului moral și a civilizației. Cu cât era mai deziluzionat de Europa fascistă, cu atât era mai înclinat să vadă în Rusia Sovietică un sistem superior din punct de vedere moral. Evident, Gorki nu făcea altceva decât să se amăgească, dar în contextul din epocă putem înțelege, într-o oarecare măsură, logica sa.

Așadar, Gorki se întoarce în Rusia în 1928 și se restabilește definitiv acolo în 1932. În propaganda sa antioccidentală, Kremlinul a prezentat întoarcerea scriitorului drept o mare victorie.

Fiul rătăcitor a fost primit în Rusia cu onoruri, punând astfel bazele cultului lui Gorki. Toate aceste lucruri erau, evident, făcute pentru a-i câștia sprijinul.

Gorki, prins în lupta pentru putere

Regimul sovietic la care s-a întors Gorki era atunci dezbinat între suporterii lui Stalin și suporterii aripii de dreapta, între care-i numim pe Buharin, Rîkov sau Tomski, care se opuneau politicii staliniste de colectivizare și industrializare.

În această luptă, Gorki s-a găsit prins la mijloc. Pe de o parte, el vedea în politica dură a lui Stalin singura modalitate prin care Rusia se putea despărți de trecutul țărănesc înapoiat, dar pe de altă parte, nu-l aprecia pe Stalin la nivel personal (și era prieten cu Buharin și Rîkov) și se opunea politicii sale privind literatura. Din ce reiese din sursele precare pe care le avem la dispoziție, se pare că între 1928 și 1932, Gorki l-a sprijinit într-o oarecare măsură pe Stalin, încercând în același timp să-i înfrâneze politicile extremiste. Era același joc pe care l-a jucat cu Lenin în 1917-1921. Astfel, Gorki reușește să obțină eliberarea multor persoane din lagărele de muncă și, se pare, l-ar fi convins pe Stalin să scrie faimosul articol prin care liderul condamna excesele oficialilor regimului din timpul primei campanii de colectivizare.

Pentru vechii săi camarazi, care se rupseseră complet de Rusia Sovietică, întoarcerea lui Gorki la Moscova a fost o trădare. Socialistul Viktor Serge l-a descris pe scriitor ca o figură tragic, un critic deschis al regimului sovietic care permisese cumva să fie adus la tăcere. Adevărul era însă mai complex, iar în asta rezidă tragedia lui Gorki.

La scurtă vreme după întoarcerea sa din 1932, Gorki a început să creadă că făcuse, poate, o greșeală. Se opunea regimului sovietic, dar în același timp nu putea scăpa de el. Peste tot unde mergea, publicul îl adora, dar el se simțea prizonier al acestei adulări. Cu toate acestea, simțea că nu mai poate fugi din nou. În plus, vânzările cărților sale în Occident scăzuseră drastic, astfel că el era acum dependent financiar de regimul sovietic. Și, nu în ultimul rând, Stalin nu i-ar fi permis niciodată să plece din nou în străinătate.

Critici mascate la adresa regimului

În ultimii ani ai prizonieratului său virtual în Rusia Sovietică, Gorki a devenit un fel de ghimpe în coasta lui Stalin. Scriitorul se opunea cultului personalității lui Stalin și a găsit curajul de a refuza sarcina de a scrie un portet hagiografic al liderului sovietic (așa cum făcuse odată pentru Lenin). În scrierile publice ale lui Gorki, citind printre rânduri, detectăm un oarecare cinism fațăde regimul stalinist – eseurile sale împotriva fascismului, de exemplu, pot fi citite ca o condamnare a tuturor formelor de totalitarism, iar în scrierile sale private disprețul față de Stalin este clar. După moartea sa, a fost descoperit un carnet în care Gorki îl compara cu Stalin cu „un purice monstruos”, pe care „ propaganda și hipnoza fricii l-au mărit la proporții incredibile”.

A ordonat Stalin asasinarea lui Gorki?

Există dovezi care sugerează că, în 1934, Gorki ar fi fost implicat într-un complot împotriva lui Stalin împreună cu Rîkov, Buharin, Yagoda și Kirov. Dacă este adevărat, atunci acest fapt explică asasinarea fiului lui Gorki în acel an, cu siguranță la ordinele lui Stalin, căci acesta ar fi jucat rolul de mesager între tatăl său și Kirov. Tot astfel s-ar putea explica și moartea lui Kirov, asasinat în același an, și chiar moartea scriitorului.

Circumstanțele morții lui Gorki rămân încă un mister. Sănătatea sa era din ce în ce mai precară de câțiva ani;pe lângă vechea problemă la plămâni, scriitorul suferea de inimă și de gripă cronică.

Maxim Gorki moare, într-un final, pe 17 iunie 1936, iar cei care i-au fost alături în acele zile au declarat că ar fi murit din cauze naturale. Însă doi ani mai târziu, în timpul procesului spectacol din martie 1938, doi dintre doctorii lui Gorki au fost găsiți vinovat pentru moartea sa (prin administrarea unor doze fatale de medicamente greșite) la ordinele lui Iagoda, ca parte a unui „complot împotriva puterii sovietice” din care făceau parte Buharin și Rîkov. E posibil ca Stalin să se fi folosit pur și simplu de moartea naturală a scriitorului ca pretext pentru a-și distruge dușmanii. Însă nu putem ignora faptul că moartea lui Gorki s-a petrecut într-un moment prielnic pentru Stalin, la două înaintea procesului Zinoviev-Kamenev, pe care scriitorul intenționa să-l demaște drept o minciună.

Ani mai târziu, s-a spus că doctorii care au efectuat autopsia lui Gorki au descoperit urme de otravă în corp. Iar în 1963, văduva sa declara că era convinsă că soțul ei fusese asasinat. Astăzi, mulți ruși sunt de aceeași părere.

Gorki a fost înmormântat cu onoruri de stat, iar Stalin a condus el însuși marșul funerar. După un marș prin Piața Roșie din Moscova, cenușa marelui scriitor a plasată într-o nișă din zidul Kremlinului, în spatele Mausoleului lui Lenin, devenind astfel parte a regimului sovietic.

Gorky was buried with full Soviet honours, with Stalin himself leading the funeral procession. There was a march past in Red Square and the writer's ashes were placed in a niche in the Kremlin wall behind the Lenin Mausoleum. Thus Gorky became a Stalinist institution.

Orlando Figes, Maxim Gorky and the Russian Revolution, în „History Today”, vol. 46, nr. 6, 1996