Woodrow Wilson, de la idealistul pacifist la liderul pe timp de război
Woodrow Wilson a aflat cumplita veste a zilei de 7 mai 1915 înainte ca aceasta să ajungă pe prima pagină a ziarelor americane. Așadar, el nu a fost surprins de titluri precum „Lusitania sunk by a sumbarine;twice torpedoed off irish coast”, „Two torpedoes sunk Lusitania;many americans among 1446 lost” sau „President, stunned, in seclusion”.
Președintele era, într-adevăr, uimit. Woodrow Wilson era, înainte de toate, un intelectual și un idealist care fusese ales președinte cu promisiuni pentru program domestic progresist. Acum însă, el era forțat să se confrunte cu probleme grave de politică externă. Timp de nouă luni reușise să țină Statele Unite departe de războiul european, dar acum, după moartea a 144 de cetățeni americani, se părea că războiul se apropie din ce în ce mai mult de America. Criza Lusitaniaa fost prima piatră de încercare a președintelui Wilson, iar la sfârșit, el s-a dovedit a fi unul din cei mai importanți lideri pe timp de război, chiar în ciuda propriilor sale așteptări.
Încă de la început, lui Wilson i-a fost clar că trebuie să răspundă ferm atacului german. Întrebarea era... cât de ferm?! Wilson nu dorea să ceară Congresului o declarație de război, știind că nici majoritatea americanilor nu-și dorește așa ceva. Timp de 100 de ani, Statele Unite se ținuseră departe de conflictele din Lumea Veche. Acum însă, America se afla la răscruce și trebuia să facă o alegere dificilă. Toată lumea, mai ales șefii de stat din Europa, aștepta reacția lui Wilson.
La momentul inaugurării sale, Wilson nu se aștepta să fie confruntat, pe perioada mandatului, cu problema unui război. Imediat după alegerea sa, în 1912, declara că „ar fi o ironie a sorții ca administrația mea să trebuiască să se ocupe în primul rând de afaceri externe”. A avut dreptate:astăzi, Wilson e cunoscut nu pentru politica sa internă, ci pentru rolul său în Primul Război Mondial și în negocierile pentru tratatul de pace din 1919. El a avut însă o activitate domestică importantă:în primul an ca președinte, s-a concentrat pe reforma impozitelor, politica monetară și legislația antitrust, și s-a bucurat tot timpul de sprijinul populației. Ulterior, a pus bazele Sistemului Federal de Rezervă, care stă și astăzi la baza sistemului monetar american, și a înființat Comisia Federală pentru Comerț, pentru a supraveghea practicile în afaceri.
În 1914, când principala problemă politică în America erau viitoarele alegeri, arhiducele Franz Ferdinand era asasinat la Sarajevo. Imediat după izbucnirea războiului în Europa, Wilson a proclamat neutralitatea Statelor Unite, decizie sprijinită de marea majoritate a populației (mai ales în condițiile în care afacerile americane au avut de profitat de pe urma creșterii cererii pentru diverse produse).
Între timp, Wilson a fost confruntat cu o tragedie personală. Soția sa, Ellen Axson, a murit în august 1914. Președintele a fost devastat și mulți apropiați ai săi credeau că nu-și va reveni. Edward House, unul din prietenii apropiați ai lui Wilson, scria că, în timpul unei vizite la New York, după o plimbare spre casă, președintele i-a mărturisit că se simte foarte singur după moartea soției sale și că, pe drum, sperase că cineva îl va ucide. Din fericire, Wilson avea să-și revină destul de curând, grație apariției unei noi prezențe feminine în viața sa. Este vorba de Edith Bolling Galt, o văduvă din înalta societate americană.
Chiar de la începutul războiului, Wilson și consilierii săi s-au concentrat pe protejarea navelor americane și a încărcăturii lor. La început, britanicii au fost cei care au încălcat drepturile neutralității americane, prin blocada asupra Germaniei:englezii hotârau în mod arbitrar că orice navă care sprijinea efortul de război german făcea contrabandă și își rezervau dreptul de a opri orice transport. Astfel, englezii au urcat la bordul mai multor nave americane, le-au forțat să acosteze în porturi britanice sau franceze și au confiscat mărfurile transportate.
Adminstrația Wilson a protestat vehement împotriva acestor acțiuni, iar opinia publică americană a fost cuprinsă de un val de antipatie față de britanici. Ostilitatea împotriva englezilor nu a fost însă nimic în comparație cu scandalul izbuncit după scufundarea vasului Lusitania. Da, britanicii încălcaseră drepturile de proprietate ale americanilor, dar germanii omorâseră oameni nevinovați. Ce-i drept, în scurtă vreme au ieșit la iveală rapoarte (s-a dovedit ulterior că informațiile erau adevărate) potrivit cărora Lusitania transporta, în secret, muniție. Americanilor nu le-a păsat însă, nici de asta, nici de faptul că guvernul german avertizase vasul că intră într-o zonă de război pe riscul propriu.
Citește și Intrarea Statelor Unite în război în 1917
Opinia publică și presa americană au cerut un răspuns ferm din partea președintelui, însă în cercul de consilieri apropiați ai lui Wilson existau neînțelegeri. „America a ajuns la o răscruce de drumuri, la care trebuie să aleagă dacă ia partea războiului civilizat sau a războiului barbar”, îi spunea Edward Houe președintelui. Pe de altă parte, Secretarul de Stat William Jennings Bryan îl sfătuia pe președinte să acționeze cu precauție. El considera că principala grijă trebuie să fie protejarea cetățenilor americani, chiar prin interzicerea călătoriilor la bordul navelor ce transportă muniție. În plus, Bryan i-a adus aminte lui Wilson că Marea Britanie încălcase drepturile neutralității americane de mai multe ori decât germanii (ce-i drept, fără a face victime).
Wilson era de acord cu Bryan în privința dorinței de a-i proteja pe americani de haosul din Europa și spera că va putea controla mișcarea pro-război. Într-o călătorie din Philadelphia, președintele a ținut un discurs în care și-a exprimat gândirea pacifistă. „Americanii trebuie să aibă o conștiință diferită de cea a oricărei alte națiuni din lume”, a spus el. „Există oameni care sunt prea mândri ca să lupte. Există națiuni care au dreptate într-atâta măsură încât nu trebuie să convingă pe altcineva, cu forța, că au dreptate.”
Mesajul președintelui nu a fost primit atât de bine precum se aștepta. Oamenii se întrebau la ce se referea prin „prea mândru ca să lupte”. Peste 100 de americani muriseră din cauza acțiunilor brutale ale germanilor, iar președintele nu avea de oferit decât un mesaj pacifist?! Wilson și-a dat seama repede că greșise și a mărturisit că ideile exprimate erau opinia sa personală, nu a administrației sale.
Ulterior, președintele Wilson a trimis un mesaj oficial guvernului german prin care condamna atacul asupra Lusitaniei ca fiind ilegal și barbar. O navă de pasageri fusese torpilată „fără niciun fel de provocare sau avertisment, iar o mie de suflete care nu aveau niciun rol în desfășurarea războiului au fost trimise la moarte în circumstanțe nemaivăzute în războiul modern.” Wilson credea că morțile cetățenilor americani erau o adevărată problemă, dar că mai important era principiul în sine. „Guvernul Statelor Unite susține ceva mult mai important decât simple drepturi de proprietate sau privilegii comerciale. Noi luptăm pentru drepturile umanității.” Președintele american și-a încheiat mesajul cerând ca Germania să-și schimbe politica atacurilor submarine și să ofere garanții că atacuri asupra vaselor civile nu vor mai avea loc. Răspunsul german a fost destul de ambiguu, vorbind de dificultățile războiului pe mare și aruncând vina pe englezii care transportau arme pe nave civile.
Wilson a răspuns printr-un mesaj mult mai ferm privind poziția Statelor Unite. Acțiunile britanicilor nu au nimic de-a face cu problema aflată în discuție, spunea el. Uciderea cetățenilor civili dintr-o țară neutră este „ilegală”, „inumană” și „de nejustificat”. Dacă Germania continua cu această politică navală, guvernul Statelor Unite va interpreta asemenea acțiuni ca fiind „intenționat neprietenoase”. Wilson sugera, așadar, că un alt incident precum cazul Lusitania ar putea aduce Statele Unite în război de partea adversarilor Germaniei.
Secretarul de Stat Bryan se temea tocmai de o astfel de atitudine. El considera că Germania nu trebuie pusă în fața unui ultimatum și că președintele ar trebui măcar să balanseze critica față de Germania printr-o critică față de englezi privind încălcarea drepturilor neutralității americane. Wilson a refuzat însă să-și schimbe poziția. Bryan era de părere că Wilson avea mai multă încredere în Edward House, un simplu cetățean, decât în el, care era Secretar de Stat. „Colonelul House a fost secretar de stat, nu eu”, i-a spus el lui Wilson. „Eu nu m-am bucurat niciodată de toată încrederea ta”. Wilson nu putea nega remarca lui Bryan, dar nici nu avea de gând să-și schimbe atitudinea. În cele din urmă, Bryan și-a dat demisia.
Pe de o parte, atitudinea lui Wilson față de Berlin a cauzat demisia Secretarului de Stat;pe de altă parte, ea i-a acordat mai mult timp în relațiile cu Germania. Într-un final, guvernul german a ordonat comandanților de submarine să nu mai atace vase de pasageri. La început, acest ordin a fost secret, dar după ce un căpitan l-a ignorat și a torpilat nava britanică Arabic, ucigând și doi amerincai, ambasadorul german a făcut public ordinul pentru ca incidentul să nu ducă la înrăutățirea relațiilor cu America.
Compromisul făcut de germani i-a permis lui Wilson să țină Statele Unite departe de conflictul european timp de alte 18 luni. În acest timp, el și-a bazat campania electorală pentru cel de-al doilea mandat pe sloganul „He kept us out of war”. Idealist în materie de politică, Wilson a fost foate realist când a venit vorba de conflictul militar. Totuși, el a încercat să organizeze o conferință de pace și a promovat conceptul „păcii fără victoriei”, precum și ideea unei Ligi a Păcii.
Însă Wilson nu avea puterea de a pune capăt războiului sau de a-și ține țara în afara lui. La începutul anului 1917, guvernul german, într-o încercare disperată de a ieși din impasul de pe frontul de vest, a aprobat o politică de război submarin fără restricții, rezervându-și așadar dreptul de a ataca orice navă. Submarinele germane au început să scufunde nave americane, iar Wilson a răspuns prin respectarea promisiunii anterioare. În aprilie 1917, el a cerut Congresului americane să declare război Germaniei.
Războiul a decurs bine pentru Statele Unite, dar pacea s-a dovedit a fi mai complicată. Wilson a condus delegația americană de la conferința de pace de la Paris și i-a convins pe Aliați să accepte înființarea unei Ligi a Națiunilor, ca instrument pentru prevenirea altui război. Americanii însă nu erau de acord cu compromisul pe care guvernul american trebuia să-l facă în privința suveranității, dacă țara lor intra în Liga Națiunilor. Wilson a făcut un turneu în Statele Unite pentru a-și asigura sprijinul pentru tratatul de pace și intrarea în Ligă. Ar fi reușit, poate, să-i convingă pe americani, dacă nu ar fi suferit un atac cerebral.
Dacă publicul ar fi înțeles gravitatea stării lui Wilson, el și-ar fi dat demisia. Însă Edith, cu care Wilson se căsătorise în decembrie 1915, a avut grijă ca nimeni să nu afle cât de bolnav era de fapt soțul ei. Ea a devenit canalul de legătură dintre consilierii prezidențiali și Wilson, și a avut, probabil, un rol extrem de important în influențarea deciziilor lui. Poate că ea cunoștea, într-adevăr, ce decizii ar fi luat soțul ei dacă ar fi fost sănătos, dar nu cunoștea situația din Senat. Congresul a respins, așadar, tratatul de pace și Liga, iar până la moartea lui Wilson, în 1924, Statele Unite reveniseră la vechiul izolaționism.
Cu toate acestea, evoluția din perioada interbelică a demonstrat că idealistul Wilson avusese dreptate. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, americanii și-au dat seama că fostul președinte înțelesese mult mai bine pericolul. De aceea, în 1945, Statele Unite au fost principalul promotor al Națiunilor Unite, o versiune îmbunătățită a vechii Ligi imaginate de Wilson.
H.W. Brands, Wilson at war. Wilson in love, „American History”, iunie 2013
