Take Ionescu, „politicianul gură de aur al României”

„(...) De la gară, el veni direct la casa vecină a unui prieten, care rămase uimit văzându-l intrând. Urmă o conversaţie care merită să fie redată.

– Am sosit acum. Acasă la mine e închis. Dă-mi ceva de mâncare. N-am mâncat toată ziua. (...)

În cele din urmă, cu o voce alterată, începu a vorbi. Cuvintele lui cu adevărat profetice, le vom transcrie întocmai.

– Ce nenorocire! Ce dezastru al civilizaţiei! Bulversarea pământului va fi formidabilă. Nimic nu va rămâne cum a fost.

– Da, mare nenorocire, îi răspunse prietenul. Dar poate că se va isprăvi până la iarnă şi nu va fi timp pentru dezastru aşa de mare.

Take Ionescu ripostă cu vioiciune:

– Te înşeli profund. Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Până şi Japonia va intra.

Cuvintele păreau aşa de stranii, încât aveai impresia că blândul, echilibratul Take Ionescu e victima unei crize de nervi. «Război de cinci ani, intrarea Americii şi Japoniei», suna pe atunci ca adevărate fantezii.

– Da, da. Nu te uita aşa. Ţine minte. Război de cinci ani. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur:că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare.

«Şi vom vede alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se;vom vedea născând atotputernicia Americii;vom vedea preponderenţa rasie anglo-saxone;vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar».

Şi după câteva minute de tăcere, măsurând mereu odaia în lung şi în lat, el sfârşi cu amărăciunea:

– Vom vedea multe lucruri mari. Dar zguduirea generală va fi aşa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulţi ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Şi ţine bine minte:generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune”[1].

Originea şi studiile

Take Ionescu (ortografiat şi Tache Ionescu),   pe numele său de botez Dumitru Ion s-a născut la 13 octombrie 1858 la Ploieşti. Prin originea s-a burgheză, feciorul coanei Frosa şi al lui Ghiţă Ion din Ploieşti, era osândit să se mulţumească în ierarhia socială cu o situaţie modestă. Regimul oligarchic de la noi din ţară îi interzicea ascensiunea la posturile de comandă;ele erau rezervate unei clase restrânse de privilegiaţi. Tânărul Dimitrie Ionescu n-aducea cu sine decât blazonul talentului. Încă din liceu ghicise, prin instinct, ostilitatea cu care are să-l întâmpine oligarhia română. Pe măsură însă ce devine conştient de propria lui valoare, simte impulsiuni irezistibile pentru rolurile principale din viaţa publică. Pipăindu-şi rezistenţa, simte că era „făcut dintr-un metal care ştie să învingă”[2]. Urmează şcoala primară din localitatea natală, iar studiile liceale într-o primă fază la Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, continuate apoi la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Între anii 1875-1881, pleacă la Paris unde urmează studiile universitare în drept, unde obţine şi un doctorat.

Itinerariul diplomatic de la liberali la conservatori

„Încurajat de succesele obţinute la studii şi încrezător în forţele sale, se azvârle în vâltoarea luptei. Foarte curând, după stabilitatea lui în ţară, îşi cucereşte faima de mare avocat. Formidabilul său talent oratoric ca şi temeinica lui pregătire juridică îl aşează dintr-o dată în fruntea baroului românesc.

De asemenea fac mare vâlvă conferinţele ţinute la Ateneu.

Prin origine, structură sufletească şi educaţie, el era atras de partidul liberal şi în special de Rosetti.

Colaborează o bună bucată de vreme la <<Românul>>, afişând idei radicale. Ca atare, susţine colegiul unic, eligibilitatea magistraţilor, purificarea administraţiei.

Cu timpul, Take Ionescu se îndepărteză de Rosetti, alăturându-se lui Ion Brătianu. Simţul lui politic îi dictează această evoluţie. Bătrânul Rosetti era din ce în ce mai izolat în partid, iar ideile lui înaintate aveau un slab ecou în opinia publică. Omul care reprezenta cu adevărat partidul şi deţinea puterea era Brătianu.

(...) Dacă partidul liberal a înţeles să-i refuze galoanele de căpitan, e silit ca de acum înainte ca adversar. La fel se va întâmpla cu Marghiloman, C. Arion, Barbu Delavrancea şi alţii.”[3]

Se înscrie în Partidul Conservator în 1891, unde considera că îşi va putea mai uşor în valoare calităţile de om politic. În acest timp se remarcă şi ca un foarte bun gazetar, contribuind cu succes la editarea ziarului „Timpul”. S-a impus rapid ca unul dintre liderii marcanţi ai conservatorilor şi va fi cooptat ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi ministru al Finanţelor în guvernele conservatoare.

Sciziunea Partidului Conservator

„Vizibil incomodat atât de <<bătrânii partidului>>, cât şi de junimişti, Take Ionescu produce prima mare scindare din istorie a Partidului Conservator. Astfel, pe 3 februarie1908, el fondează Partidul Conservator-Democrat. Cu toate acestea, colaborarea dintre takişti şi conservatori nu a încetat, iar între 14 octombrie1912-31 decembrie1913, mai mulţi takişti au fost cooptaţi în al doilea cabinet condus de Titu Maiorescu. Take Ionescu a primit portofoliul Internelor. În perioada ministeriatului său a fost dată o nouă lege pentru organizarea Ministerului de Interne, potrivit căreia în compunerea lui au intrat servicii centrale şi speciale, între care şi Direcţiunea Generală a Închisorilor. De perioada lui este legată şi crearea Bibliotecii de specialitate a Ministerului de Interne şi <<Regulamentul de circulaţie a automobilelor>>.

De asemenea, a reprezentat Româniala Conferinţa de Pace de la Bucureşti, care a încheiat Al Doilea Război Balcanic şi în urma căreia ţara noastră a primit Cadrilaterul”[4].

Take Ionescu şi perfectarea Micii Înţelegeri

La 13 martie 1920, Take Ionescu a acceptat să facă parte din guvernul condus de Alexandru Averescu. Take Ionescu, figura centrală a diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare încheierii Primului Război Mondial, plănuia formarea unui sistem de alianţe care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc „de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acţiuni revizioniste[5]. Viziunea diplomatică a lui Take Ionescu avea să întâmpine dificultăţi din cauza disensiunilor dintre Grecia şi Iugoslavia pe de o parte, pe de altă parte datorită tensiunilor create de zona Teschen dintre Polonia şi Cehoslovacia. În urma acestei situaţii, diplomatul român şi-a adus contribuţia la perfectarea unui sistem de alianţe bilaterale între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, care avea să poarte numele de Mica Înţelegere sau Mica Antantă[6].

Prim-ministru al României. Victimă a manevrelor politice conduse de Ion I. C. Brătianu

Marea dorinţă a lui Take Ionescu a fost ca măcar o dată să fie preşedinte al Consiliului de miniştri. La sugestia regelui Ferdinand I, acesta şi-a dat demisia din fruntea Ministerului de externe cauzând astfel o criză politică ce l-a determinat pe Alexandru Averescu să depună mandatul guvernului peste două zile. În aceste condiţii, şeful statului l-a numit preşedinte al Consiliului de Miniştri. După cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire lui Ion Brătianu”[7]. Guvernul său a primit un vot de blam în Parlament, iar Take Ionescu a fost nevoit să-şi depună mandatul.

Decesul

Dezamăgit pentru că nu primise votul de încredere, Take Ionescu pleacă într-o vacanţa în Italia. La Napoli, într-un restaurant a avut bunul simţ să nu refuze stridiile care i s-au oferit cu insistenţă. Oficial, a murit din cauza febrei tifoide contractate în urma consumului acelor stridii. În cazul morţii lui Take Ionescu, există cel puţin la nivel anecdotic, suspiciunea unei „eliminări” puse la cale atât de duşmanii interni cât şi externi.

La moartea sa,   mai multe personalităţi din România dar şi din afară au avut grijă să-i aducă un omagiu celui care s-a numit „Fiară a cuvântului”:Nicolae Iorga, în memorii scrie:„Înmormântarea a fost mai strălucită ca cea a regelui Carol I. Regele Carol I, în repetate rânduri a spus-o „Take Ionescu este omul cel mai inteligent din timpul domniei mele”.

În cuvântarea pe care o rosteşte Lordul Curzon, cu ocazia unui banchet, nu se sfieşte să declare „că nu există alt om de stat în Europa care, mulţumită cunoştinţelor şi experienţei sale, să merite un mai mare respect şi o stimă mai înaltă ca Excelenţa Sa[8].

A fost înmormântat în curtea Mănăstirii Sinaia.

„(...) Ducându-mă într-o zi, într-una din nenumăratele frizerii din cartierul Griviţei, cu surprindere bag de seamă că obloanele sunt trase.

Cum nu era duminică sau vreo altă sărbătoare, mi-am închipuit că trebuie să se fi întâmplat ceva neobişnuit ca patronul frizeriei, un biet bărbier de cartier, să-şi îngăduie luxul să închidă prăvălia într-o zi de lucru. Am aflat peste câteva zile, din însăşi gura lui, cauza pentru care închisese prăvălia:era ziua când avusese loc înmormântarea lui Take Ionescu.

           -Cum puteam să ţin prăvălia deschisă, într-o asemenea zi, îmi spune dânsul?Doar unul a fost Take Ionescu, gură-de-aur. Mare om, domnule, şi bun român!

           Şi bărbierul nu mai contenea cu laudele la adresa marelui dispărut.

           Găseam gestul frizerului impresionant şi foarte edificator.

           Un biet bărbier de cartier, obscur şi prăpădit, dintr-o pornire spontană şi dezinteresată găseşte cu cale ca, la înmormântarea lui Take Ionescu, drept omagiu memoriei marelui dispărut, să închidă prăvălia.

            E o dovadă din cele mai elocvente a popularităţii şi simpatiei de care se bucura Take Ionescu în masele populare”[9].

[1]Aceste previziuni cu adevărat uimitoare le-a publicat apoi, cu trei luni mai târziu, în „La Roumanie”, din 16 noiembrie 1914 (n. Constantin Xeni).

[2]Sterie Diamandi,   Galeria oamenilor politici, Bucureşti, Editura Gesa, 1991,   pp. 99-100.

[3]Sterie Diamandi,   op.cit., pp. 104-105.

[4]http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Take_Ionescu, accesat în data de 25.04.2013, ora 10:00

[5]Eliza Campus, Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Bucureşti, 1997

[6]Milan Vanku, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei, Bucureşti, Editura Politică, 1979.

[7]Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, vol. III, Bucureşti, 1934, p.71

[8]Sterie Diamandi,   op.cit., p. 134.

[9]Sterie Diamandi,   op.cit., p. 98.