Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.

Contextul urcării pe tron

Selim III (1789-1807) a încercat să modernizeze armata otomană prin desfiinţarea corpului ienicerilor (creat de Orhan I sau Murad I în secolul XIV) şi crearea unei armate profesioniste moderne, în spiritul celor europene. Această reformă, numită Nizam-i Cedid, a eşuat datorită rezistenței puternice a ienicerilor şi a ulemalelor (experţii în jurisprudenţa musulmană), şi care l-au destituit pe sultan.Nu a fost prima dată când ienicerii, la origine supuşi credincioşi ai sultanului, depuneau suveranul. Osman II a fost primul care a încercat să desfiinţeze corpul ienicerilor în 1622, însă aceştia l-au depus şi l-au închis în fortăreaţa Yedikule, unde a fost omorât.

Acest corp de armată, căpătând cu timpul privilegii tot mai mari, devenise o adevărată clasă socială şi îşi pierduse caracterul elitist. Fiecare sultan se confruna cu pericolul unei revolte a ienicerilor care, fiind staţionaţi în capitala otomană, puteau oricând să ameninţe suveranul.

După scurta domnie a lui Mustafa IV (1807-1808), ce a însemnat sfârşitul reformei iniţiate de predecesorul său, Mahmud II urcă pe tron garantând existenţa ienicerilor, după ce marele vizir Mustafa Bayraktar a fost ucis pentru că a încercat să reimpună Nizam-i Cedid.

A fost doar o perioadă în care urma să îşi consolideze puterea, pregătindu-se pentru reforme. Războiul cu Rusia (1806-1812) cerea de asemenea prezenţa ienicerilor, care şi-au dovedit încă odată ineficienţa în războiul modern.

Reforme în Egipt

Dacă la Istanbul Mahmud trebuia să acţioneze cu grijă, în Egipt, guvernatorul otoman de origine albaneză Muhammad Ali reuşeşte să îşi implementeze reformele. Departe de scandalurile şi cercurile influente din capitală, acesta îi adună pe liderii mamelucilor (clasă militară şi socială ce domina Egiptul de aprox. 600 ani) sub pretextul unei serbări şi îi ucide. Acest exemplu arăta necesitatea distrugerii vechilor instituţii pentru a permite crearea celor noi.

După ce elimină recucereşte Mecca şi Medina din mâinile rebelilor Nejd (cunoscuţi pentru formarea primului regat Saudit între 1744-1818) poziţia lui este destul de puternică pentru a pune bazele dinastiei ce va conduce Egiptul până în 1952.

Fericitul eveniment

După ce obţine sprijinul ulemalelor, ofiţerilor şi chiar a unor conducători ai ienicerilor, Mahmud hotărăște în 1826 înfiinţarea unui nou corp de armată, după modelul lui Selim III, însă mult mai restrâns şi care incorpora şi puşcaşi europeni. De asemenea, corpul ienicerilor nu urma să fie desfiinţat.

Unii istorici sunt de părere că acest nou corp Nizam-i Cedid, datorită dimensiunilor reduse, a fost creat special pentru a-i incita pe ieniceri la revoltă. Realitatea este că la doar două zile după ce a început recrutarea noului corp, ienicerii se revoltă (14 iunie 1826).

Sultanul şi-a chemat trupele loiale şi membrii divanului la palat pentru a-l sprijini şi, de asemenea, a trimis agenţi în oraş rugând populaţia să i se alăture. Marea majoritate, urând ienicerii pentru privilegiile şi abuzurile lor, au trecut de partea sultanului.

Astfel ienicerii au fost împinşi înapoi în barăcile lor de pe locul fostului Hipodrom bizantin (Atmeydani), unde artileria loială sultanului a început să-i bombardeze. Focul şi şarja trupelor loiale au produse pagube majore în rândul ienicerilor care nu au mai putut opune rezintenţă.

Corpul ienicerilor a fost desfiinţat, eveniment cunoscut în istoriografie sub numele de Fericitul eveniment, şi a urmat o amplă campanie de „vânare” a ienicerilor ascunşi în întreg imperiul. Ordinul sufi Bektaşi, instituţie fundamentală a corpului ienicerilor, a fost şi el desfiinţat.

Liber la reforme            

Prin desfiinţarea ienicerilor, Mahmud II a schimbat un vechi sistem feudal ce nu mai era eficient şi a schimbat societatea otomană. Acest moment a reprezentat baza următoarelor reforme, cea mai conservatoare grupare fiind eliminată.

Perioada ce urmează domniei lui Mahmud, este cunoscută drept Tanzimat, şi reprezintă încercarea cea mai puternică de reformare a Imperiului Otoman, culminând cu Constituţia din 1876.Spre deosebire de Selim III, Mahmud a înţeles că reforma nu trebuie să vizeze doar clasa militară, ci întreaga societate otomană.

Mahmud II moare în 1839, iar fiul său Abdulmecid I (1839-1861) îi va continua politica de reforme.