Iubirile și opera lui Wagner

Pe 23 decembrie 1857 Mathilde Wesendonck, frumoasa soție a negustorului de mătăsuri Otto Wesendonck, își sărbătorea cea de-a 29-a aniversare. Într-una din camerele casei sale de pe malul Lacului Zurich un mic grup de muzicieni cânta în onoarea ei. Acest grup era condus de nimeni altul decât Richard Wagner. Relația intensă care a înflorit între faimosul compozitor și Mathilde nu e doar o curiozitate a istoriei, ci a jucat un foarte important rol în creația lui Wagner. Povestea lor de dragoste a inspirat o bună parte din Tristan und Isolde, considerată de unii cea mai bună operă scrisă vreodată.

La momentul aniversării, soțul Mathildei – sprijinul financiar al compozitorului – era plecat, însă la întoarcere a fost șocat să afle cum Wagner pusese practic stăpânire pe casa (și soția) sa. Deși era la curent cu aventura soției sale, Otto a considerat că protejatul său depășise limitele bunului simț prin gesturile intime făcute în public față de Mathilde, iar veștile acestui triunghi amoros s-au împrăștiat rapid în înalta societate a Zurichului.

Aventura unei vieți de artist

Totuși, Otto și Wagner s-au împăcat și viața a revenit la ceea ce reprezenta normalitatea în lumea compozitorului. El și soția sa Minna locuiau într-o casă pusă la dispoziție de Otto, aflată în imediata vecinătate a Vilei Wesendonck. Scrisorile și bilețelele circulau constant între Wagner și Mathilde. În aprilie 1858 situația idilică a fost distrusă atunci când soția lui Wagner a interceptat una dintre scrisorile dedicate Mathildei.

A urmat un scandal monstru, iar Wagner a rugat-o pe Mathilde să fugă cu el. Ea l-a preferat însă pe soțul bogat, iar el a trebuit să plece, călătorind singur spre Veneția unde a continuat să lucreze la Tristan und Isolde. Totuși, cei doi și-au scris în continuare scrisori. În anul următor el s-a întors în Elveția, unde termină, în august, opera.

De-a lungul vieții sale, Wagner și-a făcut un obicei din a fugi: de creditori, de soți înfuriați, de autoritățile politice. El ajunge la Zurich în 1849 ca refugiat politic. Ca tânăr compozitor și dirijor din Dresda, capitala regatului Saxoniei, Wagner se implică în mișcările de stânga, iar revoluția de la 1848 îl găsește luptând cot la cot cu prietenul său, anarhistul Mikhail Bakunin. Când forțele lui Frederic Augustus al II-lea al Saxoniei au reluat controlul regatului, Wagner a trebuit să fugă și și-a petrecut următorii zece ani în oaza liberală care era Zurich.

Deceniul petrecut la Zurich s-a dovedit a fi cea mai creativă perioadă din extraordinara carieră a lui Wagner. În acești ani a compus cele mai cunoscute opere ale sale, a început să lucreze la amplul proiect Der Ring das Nibelungen, a organizat primul Festival Wagner și, nu în ultimul rând, a început relația cu Mathilde Wesendonck.

Influența lui Schopenhauer

Wagner a fost mereu interesat de filosofie, iar în primii ani petrecuți în Elveția l-a citit intens pe Feuerbach. Două idei ale acestui filosof l-au atras în mod deosebit: în primul rând, argumentul că religia și zeii ar fi simple proiecții ale nevoilor umane fără existență independentă;în al doilea rând, ideea că adevărata nemurire vine nu din credința religioasă, ci din fapte extraordinare și producerea unor mari opere de artă. Wagner vine la Zurich cu ideea unei opere bazate pe mitologia nordică.

În 1851, ”înarmat” cu conceptele lui Feuerbacg, începe să lucreze la ceea ce va deveni cea mai mare operă de artă dezvoltată de un singur om, opera Der Ring des Nibelungen, lungă de 20 de ore, pe care a terminat-o în mai bine de 20 de ani. În această operă masivă, zeii tânjesc după putere și-și trădează idealurile. Căutarea egoistă a bogăției și puterii duce la distrugerea lor;puterea și dragostea nu pot coexista și cel care caută puterea trebuie să renunțe la iubire. În această lucrare, Wagner expune încăperi misterioase, interzise, ale psihicului uman, primitive, înfricoșătoare, autodistructive.

În 1854, poetul german Georg Herwegh, aflat și el în exil, i-a făcut cunoștință lui Wagner cu Die Welt als Will und Vorstellung (Lumea ca voință și reprezentare), lucrarea lui Schopenhauer. De atunci, cursul vieții lui Wagner-și, implicit, al muzicii occidentale – s-a schimbat. Wagner însuși a mărturisit că introducerea în gândirea lui Schopenhauer i-a schimbat în mod decisiv viața. Prin intermediul filosofului, Wagner a început să studieze lucrările de hinduism și buddism și, într-un an, ajunge la concluzia că cele mai profunde adevăruri din istorie sunt cele descoperite în vechiul Orient.

Conform lui Schopenhauer, și această idee a sa l-a afectat profund pe compozitor, în spatele lumii fenomenelor stă o Voință nesfârșită. Tot restul, lumea percepțiilor, spațiul și timpul, obiectele și acțiunile, este iluzie. Schopenhauer îi oferă lui Wagner o nouă perspectivă asupra lumii și vieții. În loc să lupte împotriva guvernelor nedrepte, le poate întoarce spatele, poate respinge întreaga lume, viața publică trivială și iluzorie. Astfel, departe de tot, poate contempla lumea artei, în special muzica, în timp ce încearcă ceea ce Schopenhauer considera singura modalitate de salvare – Renunțarea la dorință, iar cea mai puternică dorință este cea sexuală.

Dar pentru a renunța la dorință, ea trebuia experimentată, nu? Cam în aceeași perioadă în care l-a descoperit pe Schopenhauer, Wagner s-a îndrăgostit de Mathilde Wesendonck, o femeie tânăra, inteligentă, frumoasă, măritată cu un bărbat care, din fericire, era dispus să-și împartă averea (și, până la un punct, și soția) cu Wagner. Otto a devenit repede principalul binefăcător al compozitorului, iar Mathilde confidenta sa. Nu există însă dovezi care să arate că relația dintre Wagner și Mathilde ar fi depășit vreodată stadiul platonic. Dar poate că tocmai acest lucru a dat naștere genialei lucrări care este Tristan und Isolde, începută în 1857 când Wagner oprește lucrul la Der Ring (la care revine 20 de ani mai târziu).

Tristan und Isolde

Deși e bazată pe o poveste germanică medievală, opera a fost puternic influențată de ideile lui Schopenhauer și credințele budiste. Isolde (Mathilde) e promisă Regelui Mark (Otto), dar de fapt îl iubește pe Tristan (Wagner). Cei doi iubiți, Tristan și Isolda, încearcă să ajungă la Nirvana, la Salvare, prin fuga din lumea zilei și pătrunderea în lumea nopții. La început, cei doi trăiesc în lumea ordinii, a obiceiurilor, a cunoașterii și rațiunii, lume limitată de spațiu și timp, acea trivială lume a iluziei. Noaptea, tărâmul întunericului, este locul în care dimensiunea infinită a voinței poate fi experimentată, în care omul poate deveni unul cu lumea.

Noaptea este sursa adevărului din spatele spațiului și timpului, dincolo de rațiune și cunoaștere. Într-un final, acei doi iubiți devin Unul prin iubirea pentru celălalt, prin renunțarea la sinele individual, iluzoriu. În ciuda intensității erotice a unor scene, dragostea dintre Tristan și Isolda nu e niciodată consumată. Ei visează să pătrundă în întunericul perpetuu al morții, sau nirvana, împreună.

Marea dezamăgire a lui Wagner a fost că Otto și Mathilde nu au venit la premiera operei. Poate că nu și-a dat seama că ar fi fost jenant pentru Otto să se vadă în postura regelui încornorat sau pentru Mathilde să se vadă ca Isolda care renunță la existența pământească pentru a deveni una cu iubitul său. Chiar și bunul său prieten, Franz Liszt, a lipsit de la premieră. Dar totuși Wagner avea atunci alte lucruri pe cap.

Dirijorul spectacolului de la Munchen era Hans von Bülow. Soția sa Cosimo, fiica lui Liszt, tocmai dăduse naștere unei fetițe al cărei tată era... Wagner. În iunie 1863, Wagner scria unei prietene că ”Mathilde este și rămâne singura mea dragoste”. Poate că așa era, dar odată cu terminarea operei Tristan und Isole, Wagner a renunțat la filosofia budistă a Renunțării. În lumea aceea iluzorie pe care o disprețuia, Wagner a înlocuit-o pe Mathilde cu Cosimo, iar fetița lor a purtat numele de Isolde. 

Sursa: http://www.historytoday.com/