Ion Ghica: ilustrul diplomat uitat al României

Descendentul a nu mai puțin de 11 domnitori moldoveni și valahi, Ion Ghica avea să aibă o carieră demnă de celebrii săi înaintași, a căror descendența princiară a fost recunoscută de însuși împăratul Leopold I. Revoluționar, prinț, politician și diplomat, Ion Ghica are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică avea să fie încununată cu succes, iar cea politică cu o oarecare reușită.

Începuturile

Născut în București la 12 august 1816, învățătura lui Ion Ghica avea să înceapă tocmai în perioada în care se înfruntau în capitala Țării Românești vechea tradiție a școlii grecești, susținută de domnii fanarioți, și școala nouă românească introdusă de Gheorghe Lazăr.[1]

Studiază franceza la Colegiul Sfântul Sava unde îi are colegi printre alții pe C A. Rosetti și Grigore Alecsandrescu. La 28 august 1832. i se eliberează un certificat în care se spune că a urmat cu multă silință cursul public de aritmetică, precum și învățăturile umanioare, ieșind pe locul întâi cu primam cum eminentia. Continuă studiile la Sfântul Sava, obținând certificatul în învâțătura trigonometriei și a topografiei practice, certificatsemnat chiar de Petrache Poenaru. La colegiu, Ion Ghica îl întâlnește pe Nicolae Bălcescu, cu trei ani mai tânăr decât el. Ulterior, studiază la Paris, unde obține bacalaureatul în litere și matematică, după care urmează cursurile Școlii de mine. În 1843 devine profesor de economie politică la Academia Mihăileană de la Iași.

Revoluția de la 1848

Ion Ghica devine membru al societății secrete „Frăția” și publică și editează în revista unionistă „Propășirea” din 9 ianuarie 1844 până la suspendarea acesteia la 29 octombrie în același an.

La 2/14 martie 1848, cu întârziere de câteva zile, ajunge și la București marea veste a izbucnirii revoluției din Franța, detronarea lui Ludovic-Filip, proclamarea republicii. Vestea dă aripi gândurilor tuturor „fraților” care, pe linia vechiului plan al „Frăției”, socotesc potrivit momentul pentru ridicarea steagului revoluției românești.[2]Imediat după aceea se constituie comitetul revoluționar român, alcătuit din Ion Ghica, Ncolae Bălcescu și Al. G. Golescu. Ghica susține destul de aprig programul revoluționar inițiat de Nicolae Bălcescu, care avea să fie punctul de plecare al Proclamației de la Islaz.

Ministrul de externe francez, Lamartine, îi sfătuiește pe revoluționari să nu acționeze înainte de a trata cu guvernul de la Constantinopol, unde noul ambasador francez, generalul Aupick avea să susțină cauza românilor. În acest context, sarcina de a comunica cu Constantinopolul îi revine lui Ion Ghica. La 17/27 mai Ion Ghica pleacă la Constantinopol cu o plenipotență semnată de membrii comitetului revoluționar, ajunși la un total de 15 după înțelegerea cu gruparea lui Ion Heliade. La 9/21 iunie revoluția izbucnește la Islaz, iar domnul Gheorghe Bibescu semnează la București programul elaborat de revoluționari, apoi abdică și se refugiază la Brașov. Ion Ghica devenea astfel reprezentantul unui guvern legitim.

După ce guvernul revoluționar se impune în țară, Ion Ghica elaborează un amplu memoriu adresat Porții.  Memoriul cuprindea cauzele revoluției și nevoile românilor. Dintre cauze, el menționa în primul rând abuzurile adminstrației lui Bibescu și corupția ei, fiscalitatea excesivă, cupiditatea justiției, politica școlară greșită și, totodată, duritatea cenzurii, căreia i-au căzut victime, prin suprimare, toate publicațiile periodice.

Ca prim scop al revoluției, el indica necesitatea unei administrații corecte, devotate binelui public. Ceea ce vor românii înainte de toate-preciza emisarul revoluțonar-este un guvern cinstit, onest și civilizator. A le acorda un asemenea guvern înseamnă umanitate, justiție, acesta fiind, totodată, și interesul, datoria și dreptul puterii suzerane. [3]

După ce Suleiman-pașa, trimisul Porții la București, este înlocuit, succesorul acestuia, Fuad pașa, primește ordin să treacă Dunărea cu 20.000 de ostași pentru a opri revoluția din Valahia. La 12/25 septembrie, Fuad Pașa intră în București și demite guvernul revoluționar. Principalii artizani ai revoluției, precum C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu sau Ion C. Brătianu, sunt arestați și apoi exilați. Ion Ghica primește și el interdicția de a reveni în țară,   hotărând să rămână la Constantinopol pentru a-și continua activitatea.

Aventura din Samos

După revoluție, Ghica petrece mare parte din timp la Constantinopol susținând cauza românlor. Speranța i se aprinde după izbucnirea războiului ruso-turc în 1853.

Foto: Ion Ghica şi Vasile Alecsandri la Istanbul, în 1855

În timpul războiului, la propunerea ambasadorilor Angliei, lordul Redcliffe, și celui al Franței, generalul Baraguaj d’Hilliers, precum și a lui Reșid pașa, Ghica a fost numit guvernator al insulei Samos din Marea Egee, stăpânită de Turcia, cu misiunea de a stârpi acțiunea piraților din arhipelag, care provocau pierderi mari navelor engleze și fanceze ce transportau  alimente și muniții pentru armatele aliate ce luptau în Crimeea. În 1884, într-o scrisoare memorialistică adresată lui Alecsandri, Ghica va relata amicului său cu multă satisfacție împrejurările în care s-a produs numirea sa ca ambasador, precizând, totodată, că acceptarea ei – deși la început propunerea l-a contrariat – s-a datorat convingerii infiltrate de ambasadorul Angliei, că mergând la Samos nu face decât să aducă o contribuție la câștigarea războiului de către aliați și la eliberarea principatelor.[4]

Reșid pașa și ambasadorii Angliei și Franței insistă pe lângă acesta să preia guvernarea insulei Samos măcar pentru trei luni, până când situația s-ar fi îmbunătățit pentru aliați în Crimeea. Ghica avea să rămână în Samos nu mai puțin de patru ani și jumătate. Ghica reușește să oprească pirateria, contribuind astfel la succesul aliaților în Crimeea.

La 18 februarie 1856, ca o răsplată a fecundei sale activități, sultanul îi atribuie titlul de bei de Samos (prinț), acordându-i, totodată, și favoarea unei audiențe personale de felicitare.[5]

Întoarcerea în țară

În 1859, după numeroase insistențe din partea unor oameni politici precum Mihail Kogălniceanu sau Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica revine în țară și este numit de Al. I. Cuza președintele al consiliului de minștri în Moldova. Colaborarea este scrută, Cuza neavând încredere în Ghica, numindu-l în funcție doar la insistențele lui Vasile Alecsandri. Ulterior, Ghica va face parte din monstruasa coaliție alături de C.A. Rosetti și Lascar Catargiu. Deține de trei ori funcția de prim-ministru al României, însă fără succese notabile. Din 1881 este numit ministru la Londra, funcție pe care o va deține pânâ în 1889.

Ion Ghica s-a remarcat pe parcursul vieții ca un român care a susținut neîncetat cauza națională. Din păcate, locul și meritele lui Ion Ghica sunt trecute într-un plan secund al istoriei noastre, deși activitatea sa este cel puțin egală cu a celorlalți luptători pentru cauza românilor precum Nicolae Bălcescu sau Ion Brătianu.

[1]Valentin Georgescu (ș.a), Diplomați Iluștri, Editura Politică, București, 1973, p.223.

[2]Ibidem, p. 243.

[3]Ibidem, p. 248.

[4]Ibidem, p. 259.

[5]Ibidem, p. 260.