Bucovina, dulce Bucovina - Asasinarea voievodului Grigore al III-lea Ghica, un eveniment ignorat de istoriografia de azi

Asasinarea lui Grigore al III-lea Ghica reprezintă una dintre cele mai mârșave fapte ale istoriei românești. Ea poate sta în același loc de mare rușine alături de uciderea mișelească a Viteazului, pe Câmpia Turzii, de martiriul lui Constantin Brâncoveanu sau de omorul nelegiut din marginea Târgoviștei al lui Tudor Vladimirescu.

Împrejurările mazilirii și execuției lui Grigore al III-lea Ghica rămân încă insuficient cercetate. Dacă în privința înlocuirii sale din scaunul domnesc lucrurile sunt oarecum clare, schimbarea domnitorilor români făcând parte din practica uzuală a Porții, în ceea ce privește asasinarea sa rămân încă unele semne de întrebare. A avut sau nu capugiul Kara Ahmed Hissarli ordin să-l execute pe Ghica sau a fost doar inițiativa sa personală, rezultată din încercarea voievodului de a contesta firmanul de mazilire?  

Motive pentru destituirea domnului moldovean erau destule, din perspectiva Porții. În primul rând, Grigore al III-lea Ghica era considerat omul rușilor. Fusese luat prizonier (gurile rele susțineau că se lăsase capturat intenționat) de către trupele țariste în 1769, când acestea ocupaseră Țara Românească, unde Ghica era pe atunci domn. Numirea lui în scaunul domnesc de la Iași în 1774 o datora tot presiunilor țarinei Ecaterina a II-a, iar atitudinea lui dârză în privința cedării Bucovinei îi adusese nu numai adversitatea Austriei, dar și pe cea a sultanului în momentul în care amenințase că va face apel la Rusia, pentru a se opune raptului habsburgic. În acest sens, Grigore al III-lea Ghica era suspectat că întreține o corespondență secretă cu Petersburgul. Existau mai apoi rațiuni punctuale cum ar fi faptul că nu răspunsese afirmativ cererii turcilor de a trimite pâine la Galați și Brăila și cherestea la Isaccea, motivând că țara suferise mult de pe urma unei invazii de lăcuste. Se adăugau la acestea plângerile boierilor moldoveni refugiați la Hotin, care îl acuzau pe domnitor de prea mare favorizare a grecilor, care veniseră împreuna cu el. Așa încât, odată decizia luată, trebuia pusă în practică imediat, dar evident cu multă băgare de seamă pentru ca nu cumva domnul să prindă de veste și să fugă la ruși. Mișeleasca întreprindere va fi încredințată capugiului Kara Ahmed, care avea și avantajul unei prietenii personale cu Ghica. La încălcarea drepturilor unei țări, la corupția unor înalți dregători otomani și la falsificarea unor argumente istorice, se adăuga acum și trădarea unei prietenii.

Kara Ahmed sosește la Iași în data de 30 septembrie 1777, cu pretextul că are de dus la Hotin niște ordine ale sultanului. Este găzduit la Beilic, conacul în care erau primiți de obicei demnitarii turci veniți ca trimiși ai Porții în capitala Moldovei. Se preface bolnav și slăbit din cauza postului (era perioada Ramadanului) așa încât, cu părere de rău că nu-l va putea vizita pe Vodă, prietenul său, îl roagă pe acesta să vină să-l vadă. Evident, doar dacă el va dori. Era o invitație de nerefuzat. Prudent totuși, voievodul îl trimite înainte pe medicul său personal, Fotachi, pentru a vedea de ce boală suferă capugiul. Fotachi este primit de către demnitarul otoman cu toată atenția, dar și cu dezamăgirea că e „foarte mâhnit că n-a fost Ghica să mă vadă că suntem doar prieteni. Când am trecut prin București, Ipsilanti (Alexandru Ipsilanti, domnul Țării Românești, n.n.), pe care de-abia îl cunosc, a venit la mine nepoftit, iar un vechi prieten ca Grigore Ghica să nu vie să mă vadă, când mă știe atât de slăbit”. În același timp, medicul rămâne intrigat de faptul că, deși trimisul turc părea foarte sănătos, rumen în obraji, ochi vioi și chef de vorbă, pulsul îi era foarte slab. Daca și-ar fi prelungit vizita, ar fi asistat la deslușirea misterului: Kara Ahmed își înfășurase foarte strâns o bucată de pânză în jurul brațului, pentru a împiedica pulsul să bată. Până într-acolo mergea prefăcătoria turcului.

Încă precaut, Ghica nu merge la Beilic, trimițând un alt emisar prin care îi cerea lui Kara Ahmed să-l ajute în prinderea boierilor ostili lui, ce-și găsiseră refugiul la Hotin, adică exact acolo unde capugiul pretindea că are treabă. Binevoitor, Kara Ahmed îl asigură de tot sprijinul său, dar îl mai roagă o dată să-l viziteze, tocmai pentru a pune la cale planul de capturare a boierilor trădători. Convins de data aceasta, voievodul dă ordin să i se înhame careta pentru a pleca la Beilic, în puterea nopții. Ce s-a întâmplat în odăile Beilicului e greu de știut, putem doar presupune. Cel mai probabil, după un scurt schimb de amabilități, capugiul a scos năframa neagră, semnul inevitabilei mazilirii, și s-a pregătit să dea citire firmanului de destituire. Ghica a reacționat violent, fie pentru că nu se aștepta la mazilire, fie pentru că se temea pentru propria-i viață. „Înăuntru rămaseră deci singuri singurei Vodă Grigore Ghica și Ahmed Capugiul străjuiți afară la ușă de doi ostași cu puștile încărcate... Un singur lucru e sigur, că Aga Ahmed l-a omorât pe Grigore Ghica cu mâna lui. Moldovenii din odaia cafelelor și doctorul grec din camera lui Hafiz au auzit deodată gălăgie, țipete, o scurtă luptă probabil, un horcăit... și gata” (Constantin Gane). A doua zi de dimineață, Kara Ahmed îi convoacă pe boieri și cu șalvarii încă stropiți de sângele domnitorului decapitat, dă citire firmanului de mazilire în care se făcea cunoscut moldovenilor că Grigore Ghica este un trădător, că el a fost destituit și că în locul lui a fost numit domn Constantin Moruzi. Pentru a-și justifica crima, Kara Ahmed le spune boierilor înspăimântați că: „daca mactalul (decapitatul, n.n. ) s-ar fi supus poruncii împărătești și n-ar fi cercat să se împotrivească, nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, și lui îi pare rău de ce a fost silit să facă”. Aceasta a fost de altfel și varianta oficială pe care sultanul a prezentat-o ambasadorilor străini acreditați la Poartă, care veniseră indignați să protesteze împotriva mârșavei fapte. Cauza principală a omorului – o știau cu toții – era cu totul alta: „Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter amenința pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot” (Mihai Eminescu).

Un patriot uitat 

Grigore al III-lea Ghica, astăzi pe nedrept aproape uitat, merită însă prinosul de recunoștință al posterității românești pentru dârzenia cu care a apărat interesele Moldovei împotriva josnicelor jocuri făcute de Austria, în complicitate cu înalți dregători otomani și ruși. Familia Ghica, originară din Epir, a dat mai mulți domnitori Țărilor Române, începând cu a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Ghiculeștii, ca și alte familii fanariote, Callimachi, Moruzi, Șutu, Mavrocordat, au ocupat în repetate rânduri funcția de mare dragoman al Porții Otomane. Această dregătorie, echivalentă cu cea a unui ministru adjunct de externe, era încredințată creștinilor (preponderent grecilor), deoarece Coranul interzicea turcilor învățarea unei limbi străine. Inerent deci, tratativele diplomatice ale Sublimei Porti cu alte puteri se purtau prin intermediul și cu aportul acestui înalt funcţionar. Iar cel mai adesea dragomanatul nu era decât preludiul necesar ocupării unui post mult mai râvnit de către fanarioții de la Istanbul, tronurile domnești de la București și Iași. Nu altfel se vor petrece lucrurile în cazul lui Grigore al III-lea Ghica.

Născut în 1724 la Istanbul, ca fiu al lui Alexandru Matei Ghica (mare dragoman și el între 1726-1741, executat din ordinul sultanului) și al Elenei Evpraghioti, viitorul domn al Moldovei va ocupa funcția tatălui său între 1758-1764, distingându-se prin abilitatea sa diplomatică. Răsplata pentru activitatea sa vine imediat, fiind numit pentru prima dată ca domn al Moldovei pe 18 martie 1764. Va rămâne în scaunul domnesc până în 1767, remarcându-se prin reorganizarea Școlii Domnești de la Iași pe care o transformă în „Academia învățăturilor și epistemiilor”, precum și prin adoptarea unui nou așezământ agrar, ce limita abuzurile marilor boieri. Înființează de asemenea, în 1766, o manufactură de postav la Chiperești. Tot în prima domnie moldoveană, îl va înlătura pe coruptul și intrigantul Iordache Stavrachi din postul de capuchehaie (reprezentant al domnului) la Istanbul. „Întreg era acest domn la toate, plin de minte, învățat, știa toate trebile cum le va purta. [...] Era plăcut prostimii, iară boierilor nu atât, căci nu puteau să mănânce pe cei mici și săraci, că nu-i suferea Domnul nicidecum” (cronica atribuită lui Enache Kogălniceanu).

După o efemeră trecere pe tronul Țării Românești (1768-1769) – „rotația cadrelor” era o măsură des folosită de Poartă, pentru a-i împiedica pe domnitori să-și creeze o bază de putere – Grigore al III-lea Ghica revine în scaunul domnesc al Moldovei în septembrie 1774, imediat după retragerea trupelor ruse care ocupaseră țara între 1769 și 1774. În cea de-a doua domnie reduce dările și introduce o nouă legiuire agrară, prin care fixa numărul de zile de lucru al clăcașilor pe moșiile boierilor la 14, chiar cu o zi înainte de a fi ucis. Căsătorit încă din 1754 cu Ecaterina, fiica marelui spătar Iakovas Rizos, Grigore al III-lea Ghica a avut trei fete și patru băieti. „Era un om cu scopuri bune și care ținuse mai ales să ridice starea economică a țărilor în care pe rând soarta îl rândui a domni” (A.D. Xenopol).

Trupul descăpățânat al voievodului martir este îngropat și astăzi în pridvorul bisericii Sfântul Spiridon din Iași.

Generalii împăratului 

În aceeași zi – sinistră coincidență! – în care hangerul capugiului reteza capul lui Vodă Ghica, în piața centrală a Cernăuțiului, generalul Spleny primea jurământul de credință al bucovinenilor față de noua stăpânire habsburgică. Evenimentul, fastuos marcat printr-un impresionant Arc de Triumf în ale cărui nișe se aflau statuile alegorice ale Mariei-Tereza, ale viitorului Iosif al II-lea și ale Dreptății protejând un copil roman, era menit să pecetluiască legătura indisolubilă dintre familia imperiala și noii săi supuși. Se trimiseseră invitații speciale boierilor, mazililor, răzeșilor și înaltului cler. La festivitate au participat 23 de boieri din Bucovina, doi din Moldova, reprezentanții orașelor și comunelor, clerul înalt, preoții de țară, egumenii mânăstirilor etc.

Jurământul, în limbile română și germană, a fost depus întâi de mazilul Calmuschi, care apoi a îndeplinit rolul de crainic. Apoi, boierul Ilie Herescu (fratele episcopului Dositei) a dat citire „cu glas tare și răspicat manifestului împărătesc și jurământului în limba moldovenească”. Slujba religioasă a fost oficiată de către episcopul Dositei Herescu, împreună cu un sobor de preoți, în biserica Sfânta Treime, în prezența aceluiași general Spleny. Apoi a fost semnat jurământul de credință și trimisă guvernului de la Viena o scrisoare de recunoștință. Răstimpul în care Bucovina s-a aflat în componența Imperiului Habsburgic (din 1867 Imperiul Austro-Ungar) poate fi periodizat astfel: sub administrația militară austriacă (1775-1786), înglobată în provincia Galiției (1786-1849) și ducatul autonom al Bucovinei (1849-1918).

Cei doi guvernatori care au condus destinele Bucovinei în perioada în care aceasta s-a aflat sub regimul administrației militare, Gabriel Freiherr von Spleny (1775-1778) și Karl Freiherr von Enzenberg, au lăsat o frumoasă amintire, ambii fiind adepți ai „iosefinismului”, animați de spiritul toleranței și preocupați de dezvoltarea economică și socială a provinciei. De altfel, generalul Enzenberg, deși tirolez de origine, cunoștea foarte bine limba română deoarece trecuse și pe la comanda regimentului grăniceresc român de la Năsăud. Pentru a înțelege modul în care Iosif al II-lea și-a cârmuit numeroasele provincii, de la Țările de Jos (actuala Belgie) până în Croația și din Toscana până în Bucovina, trebuie să recitim îndemnurile fostului său perceptor, Christian Augustin Beck, după care împăratul s-a călăuzit toată viata: „Suveranii trebuie să aibă în vedere că misiunea lor este aceea de a oferi siguranță și bunăstare supușilor. Asemenea unor părinți adevărați ai tărâmului strămoșesc, nu trebuie niciodată să piardă din vedere legile dreptății și ale virtuții”.

Primul guvernator militar, Gabriel Spleny, a ocupat Bucovina la 10 octombrie 1774 cu trei regimente de infanterie și două de cavalerie. Teritoriul cedat de turci, prin convenția din 7 mai 1775, era de 10.441 km2, însumând patru orașe, 226 de sate și 52 de cătune, cu o populație de circa 70.000 de locuitori, dintre care aproape 48.000 de români, 15.000 de ruteni, armeni, ruși, evrei etc. În proclamația dată cu prilejul anexării Bucovinei, Spleny îi anunță pe noii supuși ai monarhiei habsburgice despre schimbarea statutului lor: „Această bucată de loc a Moldovei, pe unde s-a pus hotar și semne, împărătești pajure, este în stăpânirea împărățiilor sale, crăiasa apostolicească Maria Tereza și împărăția sa Iosif Secundul. Și de acum înainte, orice poruncă de la Poarta Otomană ori de la Divan (de la Iași, n.n.), nimeni să nu cuteze a asculta, ci toate poruncile vor veni de la Măria Sa baron Spleny și a oamenilor Măriei Sale”. De acum încolo se încetățenește și denumirea de Bucovina, (Buchenland, Țara fagilor), toponim slav care este atestat documentar pentru prima dată într-un act dat de domnitorul Moldovei, Roman I, la 30 martie 1392.

„Bucovina a exercitat o atracție deosebită pentru alte etnii” 

Ca orice spirit teutonic, riguros și metodic, Spleny își începe activitatea efectuând un cuprinzător recensământ al populației bucovinene. Spre deosebire de recensămintele moderne de populație, în care se înregistrează fiecare persoană cu caracteristicile respective (naționalitate, limba maternă, confesiune, etc), în această măsurătoare întreprinsă în primele luni ale anului 1775 au fost consemnați capii de familie și starea lor socială, pe localități.

Aflăm astfel că în Bucovina existau 16.000 de capi de familie, ceea ce folosind, clasicul multiplicator demografic de 5, ne dă o populație de aproximativ 75-80.000 de locuitori. Marea majoritate a capilor de familie erau țărani (15.000), restul reprezentându-i pe boieri (179), preoți (415), călugări (466), evrei (526), țigani (294) etc. La țărani se apreciază că 20% ar fi fost ruteni.

Dacă voi insista mai mult asupra evoluțiilor demografice din timpul ocupației austriece (1775-1918), o voi face doar pentru că această schimbare a ponderii românilor în cadrul populației Bucovinei reprezintă fenomenul cel mai dramatic petrecut în acești ani. Dacă românii din Transilvania, și mai ales din Basarabia, au fost supuși unui cumplit proces de deznaționalizare, nu același lucru se poate spune despre conaționalii noștri din Bucovina. Dar, în fond, efectele politicii de imigrație practicată de autoritățile habsburgice au fost mult mai grave decât în cazul celorlalte două provincii amintite mai sus, în Bucovina ducând la situația în care ponderea românilor în cadrul populației bucovinene scade de la 68% în 1786 la 34% în 1910. De altfel, intensitatea acestui proces de imigrație poate fi sesizată încă din primii ani ai ocupației austriece, recensământul din 1786 arătând că în doar 11 ani populația Bucovinei crescuse cu aproape 55%.

Administrația militară habsburgică a încurajat imigrația în principal ca să atenueze efectele războiului ruso-turc (1768-1774), dar și ca să compenseze părăsirea Bucovinei, după 1775, de către o parte a populației moldovenești, care s-a stabilit în Moldova. Acest flux de migrație a inclus boieri (ceea ce avut ca efect secundar slăbirea păturii conducătoare a românilor bucovineni), o parte din cler și foarte mulţi călugări, mai cu seamă după reducerea mânăstirilor la trei (Putna, Dragomirna și Sucevița), comasarea averilor mânăstirești și constituirea Fondului religionar greco-oriental (1783). Este însă puțin probabil ca țăranii să fi părăsit Bucovina.

Pe de altă parte, au fost imigrări românești în Bucovina venind din Transilvania și Maramureş. De pildă, numai în 1778 au venit din Ardeal în Bucovina 4.587 de români și 431 de secui. Aceștia fie au întemeiat sate noi precum Tereblecea, Botoșana sau Teodorești, fie s-au stabilit alături de băștinași în sate ca: Stupca, Corlata, Gura Humorului, Solca etc. „Bucovina a exercitat însă o atracție deosebită pentru alte etnii, în special pentru ruteni și evrei. Condițiile naturale erau foarte prielnice, dar și înlesniri de altă natură – reducerea robotei, scutirea de prestarea serviciului militar pe 50 de ani – au stimulat imigrarea” (Vladimir Trebici). Climatul de toleranță instaurat de Gabriel von Spleny va fi contribuit și el destul de mult la afluxul de populație spre Bucovina, precum și la impresia bună pe care i-o vor păstra bucovinenii multă vreme: „Monarhia – spunea generalul austriac – nu trebuie să se amestece în religia, libertățile și obiceiurile lor (ale românilor, n.n.)”.

Ca o consecință a acestei politici, de exemplu, așezământul agrar al lui Grigore al III-lea Ghica din 1776, mult mai favorabil țăranilor decât prevederile legale similare din celelalte provincii imperiale, rămâne în vigoare. Practic, cu excepția celor trei orașe (Cernăuți, Siret, Suceava) și a ocolului Câmpulungului, populat de țărani liberi, restul pământului se găsea în stăpânirea mânăstirilor, a episcopiei de Rădăuți și a boierilor. În 1783 se secularizează moșiile bisericești și se formează Fondul Bisericesc, care cuprindea jumătate din provincie și avea menirea de a întreține bisericile și școlile. Însuși împăratul Iosif al II-lea, recunoscând Biserica Ortodoxă, a acceptat să fie Patronul Suprem al acesteia. Din ordinul aceluiași suveran, moaștele Sfântului Ioan cel Nou luate de mitropolitul Zolkiev au fost readuse la Suceava și așezate în biserica Sf. Gheorghe. Cu toate acestea, a avut un deosebit impact negativ faptul că Biserica din Bucovina a ieșit de sub jurisdicția Mitropoliei de la Iași și a intrat sub cea a Mitropoliei Ortodoxe de la Karlowitz, aflată în Serbia. A urmat o invazie de prelați sârbi, care, printre altele, au trecut și la sârbizarea numelor românești, astfel încât o serie de patronimice,â au căpătat terminația „ovici” în loc de cea românească „escu”. Exemplul cel mai cunoscut este, evident, cel al marelui Eminescu, tatăl acestuia purtând numele de Gheorghe Eminovici. Schimbarea subordonării Bisericii bucovinene a mai avut și alt efect nedorit pentru români: noul episcop Daniil Vlahovici, urmașul lui Dositei Herescu, a favorizat puternic elementul ucrainean. Trebuie însă de asemenea menționat că omul de care se leagă în cel mai înalt grad reformele aplicate în primele trei decenii de administrație austriacă este moldoveanul Vasile Balș, care a și îndeplinit funcția de căpitan districtual al Bucovinei între 1792-1808, fiind primul român ce a onorat această demnitate.