Sultanul Selim I, cuceritorul lumii islamice

 Selim Yavuz (,, Necruțătorul”) a fost cel de al-11-lea sultan al Imperiului Otoman, domnind între 1512-1520. În ciuda faptul că domnia lui a durat doar 8 ani, în timpul acesteia, Selim I a cucerit Hejazul, Siria, Palestina și Egiptul, precum și orașele sfinte Mecca și Medina, devenind în urma acestor cuceriri, stăpânul Orientului Mijlociu, de la Cairo până la Mecca și în același timp, al lumii islamice.

I.Copilăria și tinerețea lui Selim I

 Selim se naște la 10 octombrie 1470, la Amasya (în sudul Turciei de astăzi), fiind fiul lui Șehzade Bayezid (viitorul sultan Baiazid al-II-lea) și al lui Ayse Gulbahar Hatun (concubina lui Bayezid), o grecoaică pontică.[1] În anul 1479, pe când Selim avea 9 ani, acesta este trimis de bunicul său, Sultanul Mehmed al-II-lea (1451-1481) la Istanbul, pentru a fi circumcis împreună cu cei doi frați ai săi, Ahmed și Korkud. În 1481, bunicul său, Mehmed al-II-lea a murit, tatăl său, Baiazid devenind noul sultan al Imperiului Otoman, Sultanul Baiazid al-II-lea (1481-1512).[2] Șase ani mai târziu, în 1487, acesta este trimis de tatăl său la Trabzon să servească ca Guvernator al Eyaletului[3] Trebizonda.[4]

 Înainte de întronarea sa ca sultan al Imperiului Otoman, Selim se remarcă alături de tatăl său, Sultanul Baiazid al-II-lea, prin spiritul său energic și viteaz în cadrul a câteva bătălii și campanii importante, precum Bătălia de la Erzincan, din 1507 (în care Selim îl înfrânge pe Șahul Ismail, conducătorul Imperiului Safavid, după ce acesta ajunsese pe teritorul Imperiului Otoman, încălcând astfel, suveranitatea acestuia, în timpul unei expediții împotriva beiului turcoman Ala al-Dawla Bozkurt al beylicului Dulkadir și cucerește orașele Erzincan și Bayburt, ce aparțineau Safavizilor), Campania din Georgia (din 1508, în timpul căreia Selim cucerește vestul Georgiei, aducând regiunile Imereti și Guria sub controlul otomanilor și luând în sclavie un mare număr de femei, fete și băieți) și Campania din Trebizonda (din 1510, în care Selim îl înfrânge din nou pe Șahul Ismail, care trimisese o armată în regiunea guvernată de Selim în speranța că-l putea învinge).[5]

II.Prințul Selim devine Sultanul Selim I

 În 1510, Sultanul Baiazid al-II-lea îl numește pe Selim guvernator lângă Istanbul la solicitarea acestuia, fapt ce era un avantaj strategic al prințului, de a fi mai aproape decât frații săi de capitala imperială, când sultanul, care avea o vârstă venerabilă, avea să-și dea obștescul sfârșit, declarând totodată că nu va abdica în favoarea fiului preferat al acestuia, Ahmed.[6] Nemulțumit, Selim și-a pregătit armata pentru o bătălie lângă orașul Corlu, aflat la jumătatea distanței dintre Edirne și Istanbul, împotriva armatei conduse de tatăl său, care din cauza vârstei înaintate, stătea într-o lectică și nu pe cal. În ciuda reputației de războinic neînfricat, când a început bătălia și fumul tunurilor înnegrise câmpul, Selim,, a închinat steagul.Nu a îndrăznit să ridice sabia contra tatălui său”. A fugit de pe câmpul de bătălie și s-a întors în orașul Keffe (Cafa), din Peninsula Crimeea.

 În aprilie 1512, după ce l-a forțat pe Baiazid al-II-lea să abdice, Selim I este înscăunat sultan. Acesta l-a expediat pe tatăl său cu o caleașcă de la Istanbul în frumosul oraș Dimetoka (numit pe atunci Didymoteicho, din partea de est a Greciei).[7] Dar Baiazid nu a mai reușit să ajungă acolo. Există suspiciuni că Selim I l-ar fi otrăvit în timpul călătoriei.

 Anul următor, sultanul proaspăt înscăunat se confruntă cu alți pretendenți la tron, frații săi, Ahmed și Korkud. Lăsându-și fiul de 18 ani, Soliman, în palatul de la Istanbul, în caz că murea în luptă, Selim I traversează cu armata Anatolia, vânându-și frații și pe susținătorii acestora. În floarea vârstei. Korkud este strangulat într-o peșteră de lângă Manisa, în apropiere de coasta Mării Egee. Aceeași soartă a împărtășit-o și Ahmed după ce a fost înfrânt în Bătălia de la Yenișehir (din 1513), la est de Bursa. Fii lor au fost uciși după legea otomană. Și astfel, își începe domnia Selim I.

III.Campaniile militare ale lui Selim I

 La momentul venirii sale pe tronul Imperiului Otoman, Selim I trebuia să continue proiectele tatălui său, Baiazid al-II-lea (să continue luptele cu mamelucii și safavizii, pe care trebuia să-i și înfrângă), ca atare, el le-a poruncit celor mai luminate minți din cancelaria lui să scrie o scrisoare insultătoare la adresa șahului safavid Ismail. În acea epistolă, el afirmă că,, obligația de extirpare, exterminare și eliminare a oricăror schimbări malefice reprezintă aspirația noastră de căpătâi”[8]. Selim I se considera înțelept ca Solomon și genial ca Alexandru Cel Mare, descriindu-se drept,, cel care îi va ucide pe cei malefici și necredincioși, protectorul celor nobili și evlavioși;războinicul, apărătorul credinței” și,, călăuză pe drumul dreptății și virtuții”. Pretindea că șahul Ismail I era un necredincios malefic care a introdus schimbări diabolice și trebuia eradicat.

Selim I se adresa oponentului său ca unui simplu prinț,, cârmuitor al ținutului tiraniei și desfrânării, beiul depravaților și diriguitor al pizmașilor”, uzurpator cu intenții rele, de,, teapa lui Cain”. În același timp, el se credea,, instrumentul voinței divine” și îl acuza pe șahul safavid de opresiuni și masacrare a musulmanilor sunniți din Iran, de subminare a islamului și de faptul că nu ar fi interzis ce era de interzis, că nu ar fi permis ce era îngăduit, că ar fi promovat adulterul și desfrâul, că ar fi vărsat sânge nevinovat, că mânca și bea ce era interzis și că denigra Coranul.[9] În consecință, Selim I era convins că orice atac împotriva safavizilor era îndreptățit și că,, buzuduganul nostru va zgudui creierele încețoșate ale dușmanilor credinței ca răsplată pentru gazii cu inimă de leu”.[10]

O asemenea soartă avea să-i lovească curând, promitea sultanul, dacă ei (safavizii șiiți) nu încetau să-și asuprească supușii, dacă nu se căiau, nu luau calea islamului sunnit și nu acceptau suzeranitatea otomanilor. Altminteri, cu ajutorul lui Allah, el,, va înălța în ștreang toate capetele încoronate sufite[Capetele Roșii], și-i va șterge de pe fața pământului.”

 La rândul său, Șahul Ismail I i-a răspuns nonșalant, sarcastic, printr-o scrisoare,, amicală” și blazată, alcătuită cu,, bună credință”, căci enumera toate titulaturile pe care sultanul otoman și le însușise, dorind astfel, să îl ironizeze pentru că trimisese o astfel de misivă al cărei conținut,, curajos și virulent” l-a,, amuzat nespus de mult”.

Acesta preciza că nu înțelegea de ce sultanul era atât de nervos de vreme ce otomanii și safavizii fuseseră în relații amiabile în trecut, pe vremea când Selim era guvernator în Trapezunt și credea că problemele politice interne îl determinaseră să acționeze în această manieră, atacurile,, nefiind altceva decât <<opera>> birocraților cu mințile încețoșate de prea mult opium”. În ciuda tonului relaxat, Ismail I a observat cu pragmatism că safavizii beneficiau de largă susținere în Anatolia, făcând aluzie la faptul că ar putea provoca revolte armate oricând.” Din cauza amenințărilor lansate de Selim I, șahul a început să-și pregătească armata pentru război.

 Exploatând aceeași temă specifică misticismului războinic turcoman la care făcuse apel și șeicul Beddredin în timpul deselor revolte din 1416 (care aproape reușiseră să răstoarne Dinastia Otomană), Ismail I se autointitula sfânt rege persan, călăuza spirituală sufită desăvârșită, mântuitorul așteptat, cel de al doisprezecelea iman șiit ocult și chiar Allah, iar în poeziile scrise în limba turcă, șahul safavid se adresa ienicerilor și altor forțe militare otomane:,, Gaziilor, rostiți numele lui Allah, gaziilor, eu reprezint credința adevărată!Veniți și vă închinați în fața mea, eu reprezint credința adevărată”.

Mai mult decât atât, sub pseudonimul,, Păcătosul”, Ismail I se autocaracteriza drept,, misterul lui Allah”, profet, succesorul lui Mahomed, Elisei reîncarnat și Iisus, precum și Alexandrul Cel Mare și comandant al gaziilor.[11]

Se declara fiul Fatimei și al lui Ali, maestrul celor doisprezece imami șiiți și al șașelea imam, Jafer as-Sadiq, cel care răzbunase moartea fiului lui Ali, Hussein. În sfârșit, Ismail I pretindea că este conducătorul militar, politic și spiritual al ordinului sufit safavid și al Dinastiei Safavizilor. Cum putea să reacționeze Selim I la asemenea revendicări impetuoase?Și mai mult decât atât, care erau, de fapt, mizele reale ale rivalității otomano-persane nou-apărute?În primul rând, rivalitatea otomano-persană de la începutul secolului al-XVI-lea este alimentată de expansiunea teritorială semnificativă realizată de Imperiul Otoman la sfârșitul secolului al-XV-lea, după cucerirea Constantinopolului, la 29 mai 1453 (acesta cucerind rând pe rând, Grecia în 1458, Serbia în 1459, Albania, în 1479 și nu în ultimul rând, Bosnia-Herțegovina, în 1479), respectiv a Imperiului Safavid, la începutul secolului al-XVI-lea (ce reușise, până în anul 1510, să cucerească provinciile Azerbaidjan, Gilan, Mazanderan și Hamadan și orașele Esfahan, Kirman, Fars și Baghdad) ajungând până la Dyarbakir (oraș aflat în centrul Turciei de astăzi), puterea și integritatea Imperiului Otoman, fiind astfel, direct amenințate.[12]

În al doilea rând, miza principală a acestei rivalitați de la începutul secolului al-XVI-lea este controlarea zonei,, Semilunii Fertile” (unde se află și Irakul de astăzi), aceasta fiind o zonă bogată în resurse cerealiere și reprezentând un punct strategic al rutei comerciale dintre Marea Mediterană și Golful Persic. Ca atare, safavizii (cei care declară, de altfel, primii, Islamismul Șiit drept religie de stat în Imperiul Safavid) doreau să controleze Irakul (și implicit toată,, Semiluna Fertilă”), din două motive evidente: în primul rând, pentru a pune mâna pe resursele regiunii și în al doilea rând. pentru că acolo se aflau locurile sfiinte pentru musulmanii șiiți, An Najaf și Karbala (cel de al doilea reprezentând locul martiriului pentru Hussein, liderul musulmanilor șiiți și nepotul profetului Mahomed, ce moare în Bătălia de Karbala, din 10 octombrie 680 contra Califului Omeiazilor, Yazid I), iar otomanii voiau să cucerească, la rândul lor, Irakul, pentru a aduce toate locuri sfinte, cu o semnificație religioasă deosebită pentru musulmanii sunniți și șiiți (Mecca, Medina, An Najaf și Karbala) sub controlul lor și a deveni astfel, conducătorii absoluți ai lumii musulmane ( fapt pe care îl va realiza de abia succesorul lui Selim I la conducerea Imperiului Otoman, Sultanul Suleyman Magnificul).

Mai mult decât atât, otomanii, se temeau că, Islamul Șiit s-ar putea extinde și în Anatolia, așadar caută să controleze Irakul pentru a-l transforma într-un,, buffer state” (stat-tampon), astfel încât, să aibă o bază terestră, cât și maritimă (întrucât Irakul Otoman va avea ieșire la Golful Persic, până în la sfârșitul secolului al-XIX-lea, odată cu instalarea Imperiului Britanic în zonă și a apariției Protectoratului Britanic al Kuwait-ului, în 1899 ), pentru a contracara, atacurile safavizilor (și ale portughezilor, care aveau un post comercial în orașul Manama, din Bahrein-ul de astăzi) .[13]

 Rivalitatea otomano-persană se va acutiza (dată fiind inexistența vreunor încercări de folosire a unor instrumente diplomatice de pacificare a situației tensionate dintre cele două mari puteri precum acordul sau tratatul de pace, la acesta din urmă, ajungându-se mai târziu, de abia în timpul domniei Sultanului Suleyman Magnificul, fiul lui Selim I ), odată cu ciocnirea armată dintre trupele lui Selim I și cele ale lui Ismail, conducătorul Imperiului Safavid de la începutul secolului al-XVI-lea (1501-1524), în Orientul Mijlociu, în Bătălia de la Chaldiran (23 august 1514), în cadrul căreia, cei 10.000 de ieniceri, înarmați cu muschete-care scuipau foc precum fulgerele și răsunau ca tunetele și câteva sute de tunuri, alături de cei 90.000 de pedestrași vor obține o victorie răsunătoare în fața celor 75.000 de călăreți arcași turcomani ai șahului Ismail I.[14]

În urma acestei victorii, trupele otomane ale lui Selim I vor opri înaintarea safavizilor șiiți temerari și vor ocupa Tabrizul, capitala Imperiului Safavid de la acel moment (aflată în nord-vestul Iranului de astăzi), centrul mătăsii persane.[15]

 După Bătălia de la Chaldiran și înfrângerea șahului Ismail I, prinții kurzi sunniți și conducătorii triburilor au parte de aceeași soartă în fața otomanilor. Istoricul kurd și consilierul sultanului, Idris-i Bidlisi joacă un rol crucial din acest punct de vedere, convingându-i să se răscoale împotriva conducătorilor safavizi care supraviețuiseră. Oamenii din Diyarbakir, oraș înconjurat de cinci până la șase kilometri de ziduri bizantine de bazalt, se răscoală, ucid și alungă forțele safavide locale, jurându-i credință sultanului Selim I. Comandanții safavizi asediază orașul, din nou, timp de un an, înainte ca otomanii să-i învingă și să-l declare stăpânire otomană, în septembrie 1515.[16] În urma acestei victorii, marte parte din Kurdistan cade sub dominație otomană. De asemenea, tot în 1515, otomanii înfrâng și anexează Principatul Dulkadir, vasal al mamelucilor și stat-tampon, amplasat în sud-estul Anatoliei și nordul Siriei, la granița dintre cele două imperii. Selim I îi trimite la Cairo sultanului mameluc septuagenar Qansuh al-Ghawri (1501-1516), capetele tăiate ale ultimului împărat al fostului principat, Ala Al Dawla, ale fiilor acestuia și al vizirului.[17] Cucerirea și pachetul macabre au devenit, pe dată, pretext de război între Selim I și Sultanatul Mameluc.

 Odată ce amenințarea de la est a fost anihilată prin forța armelor, ulema[18] al lui Selim I decretează că războiul împotriva coreligionarilor musulmani sunniți este justificat deoarece aceștia, ajutându-l pe,, necredinciosul” șah Ismail I, au devenit ei înșiși niște necredincioși. În consecință, sultanul se întoarce împotriva mamelucilor de la sud. Din nou, otomanii folosesc arme de foc (tunuri și muschete) pentru a învinge un rival musulman înarmat cu săbii, arcuri și săgeți-armele aristocraților și ale fanfaronilor care privesc disprețuitor muschetele, pe care orice soldat fără instrucție le putea folosi.

 În căldura sufocantă a verii, mai exact, în august 1516, Sultanul Selim I înaintează cu armata spre Alep, în nordul Siriei, marele antrepozit aflat la capătul Drumului Mătăsii, înconjurat de ziduri inexpugnabile. La Marj Dabiq, oraș aflat la 40 km de Alepul deținut de mameluci, cele două armate se întâlnesc. Armata otomană număra cel puțin 60.000 de soldați, în principal cavalerie, poziționată pe toate flancurile și infanterie, ienicerii (care aveau arme de foc), iar în mijloc era sultanul, înconjurat de sute de care cu tunuri, iar rivalii (safavizii) aveau 20.000 de călăreți și beduini.[19] În ciuda faptului că era înconjurat patruzeci de descendenți ai profetului Mahomed, care,, purtau pe cap copii ale Coranului”, potrivit unui istoric arab, și tot atâția șeici sufiți și îl avea pe calif alături, sultanul Qansuh Al-Ghawri, în vârstă de 70 de ani la momentul bătăliei, este ucis, capul său fiind dus sultanului Selim I, iar armata sa este înfrântă.[20] Archebuzele înving din nou săgețile, refuzul mamelucilor de a folosi artileria și armele de foc semnându-le din nou acestora sentința la moarte. Locuitorii Alepului se predau otomanilor victorioși fără luptă. La fel fac și locuitorii altor orașe din Siria, inclusiv Damasc și Ierusalim, unde Selim I vizitează un așezământ al sufiților mevlevi, pe măsură ce armata otomană făcea ravagii în sud fără a întâmpina rezistența armată. Musulmanii de pe plan local se plângeau de practicile religioase bizare ale sufiților otomani.

 După o victorie obținută ușor asupra forțelor regrupate ale mamelucilor în Gaza, în decembrie 1516, armata otomană a intrat nestingherită în Egipt. În ianuarie 1517, Selim I și soldații săi, inclusiv cincisprezece mii de cămile ce transportau treizeci de mii de burdufuri de apă, au traversat Deșertul Sinai.[21] Potrivit cronicilor, le-au trebuit doar 20 de minute pentru a-i învinge pe mameluci la Raydaniyya, un oraș aflat în aproapiere de Cairo. Deși flancul mamelucilor era apărat de artileria produsă la Cairo și transportată în acest fort pe parcursul unui deceniu, armele erau atât de grele, încât deveniseră dificil de manevrat. Otomanii reușesc să treacă de acest flanc și îi surprind pe mameluci cu muniția lor superioară. Însă Selim I și soldații lui se confruntă cu o rezistență deosebită din partea mamelucilor, care nu au ezitat să folosească puști pentru a-și apăra capitala (orașul Cairo), un oraș la fel de mare, dacă nu chiar mai mare decât Istanbul. După îndelungate lupte de stradă, în interiorul și în afara orașului, sfârșite cu măcelărirea câtorva mii de mameluci, Selim I reușește să-l ia prizonier și să-l ucidă și pe ultimul conducător al mamelucilor, devenit între timp luptător de gherilă, Tuman Bei.[22] Cu ocazia acestei victorii, Șariful din Mecca, liderul religios al orașului, îi trimite lui Selim I cheile Meccăi și Medinei. În urma acestei victorii împotriva mamelucilor, Selim I reușește să aducă Siria, Palestina și Egiptul sub dominație otomană, otomanii urmând să conducă ceea ce astăzi numim Orientul Mijlociu până în 1917.[23] Apoi, acesta se proclamă calif și este declarat protector al orașelor sfinte Mecca și Medina.[24]

 În cele din urmă, Sultanul Selim I moare la 22 septembrie 1520, după o scurtă suferință, cel mai probabil, o formă de cancer. În cursul scurtei dar extraordinarei sale domnii, Sultanul Selim I și-a consolidat puterea pe plan intern și în Orientul Mijlociu cu o energie neobosită. El nu a permis nimănui să-i stea în cale și nu a lăsat în viață pe nimeni care să-i amenințe poziția. La data morții lui, Imperiul Otoman se întindea de la Nil în sud și Oceanul Indian în est până la Dunăre spre nord și Marea Adriatică spre Vest. Sub conducerea fiului său, Soliman, extinderea imperiului va ajunge la apogeu. Totuși, în timp ce fiul său este cunoscut în istorie sub numele de,, Magnificul”, Selim, tatăl care și-a ucis copiii pentru a-și atinge scopurile, va rămâne cunoscut pentru totdeauna în Istoria Universală drept,, Selim Cel Crud”.

Bibliografie

I.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Baer, Marc David, Otomanii.Hani, Cezari și Califi, Editura Humanitas, București, 2024

2.     Darwin, John, Visul Imperial.Ascensiunea și căderea puterilor globale:1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021

3.     Montefiore, Simon, Sebag, Monștrii.Cele mai malefice personalități istorice.De la Nero la Osama Bin Laden, Editura Litera, Colecția CPT, București, 2019

II.Surse web

1.     https://en.wikipedia.org/wiki/Selim_I

2.     https://en.wikipedia.org/wiki/Eyalet

https://dexonline.ro/definitie/ulema/938235

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Selim_I

[2] Ibidem

[3] Eyalet-Diviziune administrativă de prim rang ce desemnează o provincie a Imperiului Otoman (Sursă:https://en.wikipedia.org/wiki/Eyalet)

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Marc David Baer, Otomanii.Hani, Cezari și Califi, Editura Humanitas, București, 2024, Cap.6 (,, Un conducător evlavios își confruntă dușmanii în imperiu și peste hotare:Baiazid al-II-lea”), pp.140-141

[7] Ibidem

[8] Pentru declarația lui Selim I vezi Marc David Baer, Otomanii.Hani, Cezari și Califi, Editura Humanitas, București, 2024, Cap.7 (,, Magnificența.De la Selim I la primul calif otoman, Soliman i), p.143

[9] Ibidem, Cap.8 (,, Magnificența.De la Selim I la primul calif otoman, Soliman I”), pp.144-151

[10] Pentru declarația lui Selim I vezi Marc David Baer, Otomanii.Hani, Cezari și Califi, Editura Humanitas, București, 2024, Cap.7 (,, Magnificența.De la Selim I la primul calif otoman, Soliman i), p.144

[11] Ibidem

[12] John Darwin, Visul Imperial.Ascensiunea și căderea puterilor globale:1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021, Capitolul 2:,, Eurasia și Epoca Marilor Descoperiri”, Subcapitolul,, Contraponderea Islamică”, p.98

[13] Ibidem

[14] Marc David Baer, Op Cit, pp.147-151

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ulema-Membru al clerului musulman, cunoscător al Teologiei Musulmane (https://dexonline.ro/definitie/ulema/938235)

[19] Ibidem

[20] Ibidem

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Simon Sebag Montefiore, Monștrii.Cele mai malefice personalități istorice.De la Nero la Osama Bin Laden, Editura Litera, Colecția CPT, București, 2019, Cap.35 (,, Selim Cel Crud, 1470-1520”), pp.228

[24] Ibidem