Visul imperial al lui Mussolini: costul înarmării navale în anii Marii Crize
Cercurile științifice au un adevăr absolut: recesiunea a izbucnit în New York-ul anului 1929 și s-a extins la nivel planetar. Orice savant știe că uzinele mecanice nu aveau de lucru și lipsa comenzilor a dus la prăbușirea puterii de cumpărare și a nivelului de trai. A fost epocă de înflorire economică până când minunea s-a disipat ca un fum din cauza viciilor sistemului de producție capitalist, concurențial.
Imaginea tradițională este simplă și frumoasă, dar pare cam suspectă din moment ce a fost repetată de toți cei care au scris despre istoria perioadei. Oare nu cumva este ciudat că au ajuns și comuniștii să fie de acord cu fenomenul?
Realitatea a fost că uzinele mecanice au primit prea multe comenzi și acestea erau speciale. De exemplu, conducerea fascistă din jurul lui Mussolini l-a convins că trebuie să fie construite vapoare pentru refacerea gloriei Romei și a început în 1929 construirea unui crucișător greu din Clasa Zara. Era o navă lungă de aproape 183 m și dispunea de opt tunuri de calibrul 203 mm. Cum nici o mașină nu poate să lupte de una singură, statul italian a mai cerut trei exemplare și toate au fost finisate până-n decembrie 1932.
Crucișătoarele grele erau cumplit de costisitoare din cauză că aveau armuri din oțel tratat special. În plus, rezervoarele erau deosebit de cuprinzătoare și un plin putea să ajungă la 2.400 t. Cele patru unități erau un coșmar logistic și Roma trebuia să asigure necesarul flotei și rezervele pentru situații de urgență
Un crucișător greu era un coșmar din punct de vedere financiar și o gaură neagră în bugetul italian. Conducerea de la București dispunea de marinari ce propuneau achiziționarea unui crucișător ușor, cel ce era ieftin și simplu în raport cu cel greu, dar n-au existat fonduri decât pentru aducerea a două distrugătoare și întreținerea altor două mai vechi.
Artileria grea era dezvoltată în jurul tunului de calibrul 203 mm și marile puteri aveau conducători obsedați de obținerea unor astfel de guri de foc. Și Iosif Stalin a dorit un astfel de armament naval, dar, chiar dacă a colaborat foarte bine cu fascismul, liderul comunist a trebuit să se mulțumească numai cu cele de 180 mm. Industria sovietică era lipsită de oamenii talentați care să muncească în mod liber și creator. A mai ieșit un obuzier util în luptele terestre, dar care era departe de performanțele unui tun naval.
Obuzierul B-4 a fost un coșmar al militarilor inamici, dar nu era pe gustul lui Stalin din cauza vitezei reduse de deplasare. Revenind la gura de foc italiană, necesita muniție specială pentru a străpunge armura unui rival din aceeași categorie. Metalurgiștii munceau din greu pentru a obține oțelul aliat potrivit și apoi era modelat în forma potrivită misiunii. Un singur proiectil ajungea la 125,3 kg și avea nevoie de 41,8 kg de pulbere de propulsie.
O rafinare a formei a dus la diminuarea masei până spre 118 kg.
Erau livrate și lovituri explozive pentru bombardarea țintelor lipsite de blindaj sau a obiectivelor de pe uscat. Acestea erau concepute cu masa de 110,57 kg. Cele două industrii, metalurgică și chimică, nici nu făceau față comenzilor din timp de pace. Cererea Romei era mare.
Autorii din domeniul istoriografiei au vrut să scrie cât mai mult și a fost deosebit de ușor să fie copiate ideile celor vechi și să se mai prelucreze textul în vederea obținerii unei opere renumite. Dacă mai erau atașate ceva imagini sugestive și grafice colorate, părea să fie o lucrare științifică revoluționară. În realitate, a fost dus mai departe mitul despre recesiunea care a plecat din cauza viciilor sistemului de producție capitalist. Istoricilor le-a fost ușor să meargă pe tezele vechi, obișnuința fiind a doua natură a omului.
Termenul de Marea Criză Economică a fost utilizat pentru a ascunde pregătirile făcute în vederea declanșării unui nou război mondial și crucișătoarele grele erau instrumente ideale în vederea ducerii operațiunilor militare la mari distanțe de propriile baze. Cetățile plutitoare erau impresionante prin artileria de la bord, dar erau un coșmar logistic și financiar pentru statul ce era obligat să cucerească teritorii bogate în resurse naturale.
Termenul de Marea Criză Economică a fost folosit pentru a ascunde planurile criminale ale celor ce nu se mai săturau de putere și slavă. Credeau că dacă dezvoltă o flotă de război și apoi o folosesc nu mai sunt uitați. Oamenii se hrănesc cu iluzii.
Istoricii și economiștii au avut dreptate că a fost o mare recesiune care i-a dus pe oameni într-o depresie. Autoritățile italiene erau obligate să dea comenzi de combustibil pentru marină și petrolul de rafinat pentru păcură nu se găsea în spațiul peninsular. Erau necesare importuri costisitoare și, evident, se tăia din cota pentru populație. Industria grea a primit comenzi, chiar prea multe, și le-a îndeplinit la timp. Italia fascistă a dezvoltat o flotă de crucișătoare grele și prima unitate a apărut în 1928 și a fost urmată de o alta în 1929. Clasa Zara a completat arsenalul, dar mereu este loc de îmbunătățiri și a apărut Bolzano, gata să ridice ancora în 1933.
Italia, un stat fără minereu de fier, cărbune și petrol, a finisat în perioada 1928 – 1933 șapte crucișătoare grele și parcă se apropia visul transformării Marii Mediterane în Mare Nostrum. Flota ieșită din recesiune urma să înfrunte temuta Royal Navy și nici marina franceză nu era de disprețuit. Savanții au mințit din fals patriotism că nu mergea industria grea, dar această era suprasaturată de comenzi pentru produse speciale și nu cunoștea noțiunea de recesiune. Amiralii și generalii s-au plâns că n-au fost îndeplinite toate cerințele de stat. Au uitat să precizeze că acestea erau pur și simplu exagerate din punct de vedere material și financiar.
Trebuie să înceteze ideea că doar crahul bursier din octombrie 1929 a dus la prăbușirea unei lumi ce dorea o nouă La Belle Époque. Politicienii au reușit să mai distrugă o cale de evoluție pașnică.
Foto sus: Crucișătorul greu Zara, în timpul exercițiilor navale (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
