Marea Criză Economică și mirajul prosperității: cum a pregătit industria de război prăbușirea păcii
Omenirea a cunoscut după 11 noiembrie 1918 o epocă de înflorire economică din moment ce fabricile treceau la producția de bunuri civile. Era o altă lume în raport cu cea de dinainte de Marele Război și erau cerute automobile, camioane, avioane și mult petrol. Oamenii doreau să trăiască viața din plin, fără să mai aibă ocazia să-și amintească de ororile de pe front. Fericirea nu putea să țină prea mult și se zice că trăsnetul a căzut din senin.
Anul 1929 a adus recesiune în lume din cauză că s-au prăbușit afacerile de la Bursa din New York și apoi fenomenul devastator a cuprins toate statele industrializate. Istoriografia oficială, cea care a ajuns să intre în manualele școlare, spunea clar că uzinele mecanice n-au primit comenzi suficiente, băncile au dat faliment, prețurile produselor agricole s-au prăbușit împreună cu nivelul de trai.
Comerțul n-a mai funcționat la nivel global și astfel fluxurile financiare s-au diminuat sau au secat. A fost un rău universal din cauza viciilor sistemului de producție capitalist. cel în care domină ideea de concurență ce este înțeleasă drept una dusă fără milă și îndurare.
Elitele au încercat să se opună fenomenului, dar n-au reușit și doar au îmbunătățit puțin situația până când s-a ajuns la Al Doilea Război Mondial. Tensiunile sociale și politice au fost copleșitoare și au șters de pe fața Pământului realizările interbelice.
De ce a fost imposibil să fie rezolvate problemele planetare?
Explicația era una simplă: politicienii și patronii aveau alte interese. Se gândeau numai și numai la declanșarea unui nou război. Militarii germani cereau vapoare cu care să înfrunte flotă britanică și au fost proiectate cuirasatele de buzunar, nave ce dispuneau de motoare puternice în vederea obținerii de viteze superioare cuirasatelor epocii. În plus, artileria puternică, șase piese de calibrul 280 mm, putea să nimicească orice crucișător greu.
Uzinele au primit ordin să confecționeze proiectile performante de calibrul 280 mm și masa unui astfel de dispozitiv explozibil era de 300 kg. Trebuia să conțină oțel, crom, mangan și nichel pentru a străpunge o armură și astfel încărcătura de trotil să ajungă în interiorul țintei. Explozibilul militar special era obținut prin prelucrarea cărbunelui și apoi se trecea la tratare cu acid azotic și acid sulfuric. Primul se consuma și celălalt era recuperat pentru reluarea procesului. Ambele substanțe corozive nu se obțineau ușor și era nevoie de un întreg lanț industrial și de importuri.
Proiectilele navale se obțineau greu și în instalații speciale. Erau necesare numai oțeluri obținute din minereu pentru a nu se ajunge la explozii în țeavă din cauza calităților diferite induse de fierul vechi. Se zicea că este recesiune, dar un singur plin pentru un tun însemna un stoc de 120 de lovituri. Industria grea a României socialiste n-a putut să fabrice o piesă de artilerie navală și nici munițiile potrivite. Livrarea de astfel de daruri era exact ceea ce trebuia maselor populare în vremuri de tensiuni sociale și economice. Unii oameni aveau locuri de muncă bine plătite, dat investițiile în mijloace de distrugere nu aducea ceva pozitiv și o dezvoltare sănătoasă a economiei. Totuși, fiecare trăia pentru propria familie și nu conta ce se întâmpla cu societatea.
Partea metalică a unui proiectil naval se realiza cu costuri deosebite, dar era doar o parte din costuri și din efortul de război. Pereții de oțel conțineau o încărcătură de explozibil și un focos sensibil la impact. Mult mai interesante sunt datele despre încărcătura de propulsie. Aceasta ajungea la o masă de 107 kg și implica folosirea de nitroceluloză de cea mai bună calitate și nitroglicerină. Specialiștii au considerat că materialele germane au fost concepute să nu explodeze ușor, ceea ce se întâmpla în cazul pulberilor britanice.
Politicienii veneau ca din întâmplare cu idei privind înarmarea, industriașii primeau comanda și militarii treceau imediat la utilizarea intensivă. Era normal ca economia să nu meargă eficient pentru cei mulți și să fie o gaură neagră ce absorbea resursele bugetare și materiile prime de calitate.
Navele Clasei Deutschland se afirmau ca instrumente ideale de luptă din moment ce cele șase tunuri de calibrul 280 mm erau net superioare pieselor de artilerie de 203 mm de pe crucișătoarele grele. Tirul începea să fie dezlănțuit de la distanțe sporite și, în cazul în care inamicul dispunea de un cuirasat, putea să fie executat un tir rapid din viteză și apoi să fie executată în viteză o retragere tactică.
Gurile de foc au fost considerate prea ușoare și prea puține și atunci au fost realizate cuirasatele din Clasa Scharnhorst. Acestea dispuneau de tunuri de același calibru, dar specialiștii au calculat că este loc pentru mărirea masei proiectilului și s-a ajuns la 330 kg. Nu pare mult, dar dacă se mărește ceva într-o parte undeva trebuie să scadă. Proiectilele perforante erau concepute don oțeluri dure pentru a străpunge în viteză structuri metalice defensive ce erau realizate tot din aliaje deosebit de rezistente și care implicau un consum ridicat de materiale.
Se spune că era recesiune, dar autoritățile germane visau la o refacere a puterii navale și vapoarele din timp de criză erau concepute să fie o școală a constructorilor în metal, cei ce-și pierduseră experiența din cauza limitărilor impuse prin tratatul de pace de la Versailles din iunie 1919.
Crucișătorul Deutschland a fost pus în șantier în februarie 1929 și muncitorii lucrau intensiv în octombrie pentru a modela oțelul în structuri metalice care să reziste la vibrații și în cazul jnor lovituri. Istoricii plâng cu lacrimi de recesiune, dar în 1931 s-a trecut la realizarea lui Admiral Scheer.
A fost urmat de Admiral Graf Spee și este interesant de observat că un singur șantier naval făcea eforturi să asambleze în același timp două crucișătoare cu destinație specială. Nu orice stat avea puterea industrială să dezvolte două unități lungi de 186 m și dotate cu o artilerie formidabilă. Erau etalate șase tunuri grele și opt de 150 mm.
Astfel de construcții din oțel erau bijuterii prin prețul final și au fost finisate până-n 1936. Se subînțelege că n-au produs ceva și erau doar găuri negre im care dispăreau resursele limitate ale Germaniei democratice și apoi a celei naziste. Erau vapoare modeste și unitățile următoare, Scharnhorst și Gneisenau, erau adevărate cetăți plutitoare, lungi de 235 m și dotate cu câte nouă tunuri de 280 mm și 12 de calibrul 150 mm. Berlinul era generos cu alocarea de armament, dar acesta era departe de nivelul cerut de evoluția armamentului naval.
Cum a fost posibil să se scrie despre existența recesiunii când uzinele mecanice realizau din plin produse speciale?
Armele din Primul Război Mondial au fost bune, dar cele ce erau realizate în centrele de cercetare după încheierea ostilităților erau revoluționare. Costurile erau pe măsură, dar guvernele nu făceau economie atunci când era vorba de cercetări militare și de pregătirea bazei industriale, cea care era realizată cu destinație de război. Nu se făcea ceva de dragul oamenilor, ci totul era de fațadă. Se dădea impresia că politicienii erau oameni buni și interesați de binele maselor.
Trebuie să se termine cu poveștile despre recesiunea apărută din senin din cauza sistemului capitalist. Pregătirile de război au fost accelerate din 1926 și lipsurile populației au apărut pe măsură ce statele îngropau resursele în mijloace de distrugere ce nu aduceau ceva beneficii cât timp erau modelate în oțeluri rezistente. Nici până-n 1939 n-au adus beneficii. Uzinele mecanice au funcționat, comenzi au fost, dar nu erau aducătoare de prosperitate și fericire. Noua La Belle Époque a luat sfârșit când politicienii au vrut război cu orice preț.
Conservatorii vor scrie că nu este posibil să fie schimbată teoria veche, cea care ar fi fost corectă și științifică, dar în cercetarea istorică trebuie să fie analizată orice informație și nu se poate spune că este ceva veșnic.
Foto sus: Crucișătorul Admiral Graf Spee, în 1937 (© Imperial War Museums / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
