image

Vilayetul Irak - cum au stăpânit otomanii Irakul

📁 Imperiul Otoman
Autor: Teofil Teleuca

Al treilea și ultimul vilayet pe care vreau să-l prezint în cadrul acestui capitol cu privire la Adminstrația Otomană asupra Orientului Mijlociu și importanța unor vilayete în dezvoltarea Naționalismul Arab este unul cu o istorie și civilizație extrem de bogată,fiind format dintr-un creuzet fascinant de minorități etnice și religioase(kurzi,turci și arabi pe deoparte, musulmani suuniți, șiiți și creștini ortodoxi de rit oriental, pe de alta),  fapt care îi creează o identitate culturală aparte, dar pe de alta, duce la apariția a numeroase conflicte socio-politice între comunități în lupta pentru putere, ce vor influența evoluția regiunii de la dominația otomană, din secolul al-XVI-lea și până în prezent.

image

  O hartă ce ilustrează  toate eyaletele Imperiului Otoman din Orientul Mijlociu, inclusiv Irakul. Hartă realizată de cartograful francez Jean-Baptiste Bourguignon D’Anville(1697-1782, Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_Iraq )  

     Primul  moment ce va marca evoluția acestei regiuni în raport cu puterea politică otomană este chiar confruntarea dintre Imperiul Otoman și cel Safavid pentru controlarea acestei regiuni, în secolele XVI-XVII. Safavizii( cei care declară, de altfel, primii, Islamismul Șiit drept religiei de stat în Iran)  doresc să controleze Irakul,din 2 motive foarte simple:în primul rând, pentru că  acolo se află locurile sfiinte pentru musulmanii șiiți,  An Najaf și Karbala(cel de al doilea  reprezentând locul martiriului pentru Husayn, liderul musulmanilor șiiți și nepotul profetului Mahomed, ce moare în Bătălia de Karbala,din 10 octombrie, 680 contra Califului Omeiazilor, Yazid I) și în al doilea rând pentru a captura Bagdadul, sediul puterii mărețului Califat Abbasid din Evul Mediu.[1] La  rândul lor, otomanii se temeau că, Islamismul Șiit s-ar putea extinde către Anatolia(Asia Mică) caută să-l controleze pentru a-l transforma într-un ,,buffer state” (stat tampon) sunnit, astfel încât să aibă o bază,atât terestră,cât și maritimă(întrucât Irak-ul Otoman va avea ieșire la Golful Persic până la sfârșitul secolului al-XIX-lea, odată cu apariția Protectoratului Britanic al Kuweit-ului, în 1899) , pentru a contracara atât, atacurile Safavizilor, cât și pe cele ale Portughezilor(întrucât aceștia aveau un post comercial în orașul Manama, în Bahrein-ul de astăzi).[2] 

Așadar, prima mutare semnificativă din cadrul acestui conflict este realizată de Imperiul Safavid,  condus la acea vreme de Șahul Ismail(1501-1524) ce reușește să cucerească  Bagdadul, în 1508 (pe care îl va stăpâni până în 1534) care se va adăuga celorlalte orașe și provincii cucerite déjà:Azerbaidjan, Gilan, Mazanderan, Hamadan, Esfahan, Yazd, Kirman, Fars, ajungând până la Dyarbakir(În centrul Turciei moderne de astăzi), statalitatea otomană fiind, astfel, direct amenințată.[3]

La rândul său, Sultanul Selim I(1512-1520) atacă și înfrânge forțele militare ale lui Ismail în Bătălia de la Chaldiran (23 august, 1514), cucerește Mosulul în 1515, iar în 1534, otomanii, conduși de această dată, de marele sultan Suleyman Magnificul(1520-1566) dau o a doua lovitură crucială pentru augmentarea expansiunii otomane în Orientul Mijlociu(după ce cuceriseră Siria și Libanul în 1516, respectiv, Egiptul în 1517), capturând Bagdadul din mâinile Imperiului Safavid.[4]

Astfel, prin cucerirea Siriei,Libanului, Egiptului și nu, în ultimul rând, a Irakului, la începutul secolului al-XVI-lea, otomanii reușesc să aducă toate orașele sfinte, cu o semnificație religioasă deosebită pentru musulmani(Mecca, Medina, Najaf și Karbala) sub controlul lor, devenind, pe drept cuvânt, conducătorii absoluți ai lumii musulmane sunnite, așadar și ai Irakului.[5] Cu toate că, potentații locali din sudul Irakului se bucură, în continuare de  o influență locală deosebită  și prestigiu în domeniul comercial, ei tind, în continuare, să se identifice cu șiiți din Iran și să respingă administrația otomană predominant suunită. Mai mult decât atât, controlarea Irakului reprezenta...controlarea tuturor rutelor comerciale ce treceau de la Marea Roșie și până în fluviile Tigru și Eufrat și din Iran până în Anatolia, Siria și Marea Mediterană, reprezentând un element economic de o importanță capitală în încercarea sultanului de a se asigura că tranzitul comercial vest-est va continua să treacă prin teritoriile sale, în ciuda noilor rute comerciale deschise de europeni în jurul Africii( prin circumnavigarea acesteia ).[6] 

Totodată, din punct de vedere administrativ, impunerea controlului direct de către Imperiul Otoman asupra Irakului implică practici administrative otomane tradiționale precum numirea de guvernatori și judecători(cadii) turci direct de la Istanbul, staționarea ienicerilor(soldații de elită ai Infanteriei Otomane) în capitalele eyalete-lor(provinciilor) din Irak, precum și realizarea de măsurători cadastrale. În ceea ce privește sistemul militar, timarurile(pământurile acordate de către sultan celor ce-și îndeplineau serviciul militar în mod admirabil) erau puține, cu excepția celor acordate  nobililor în anumite zone. Din punct de vedere administrativ, un fapt important de menționat este că deși Pașa de la Bagdad se bucură de o anumită importanță în raporturile sale cu autoritățile politice otomane, în calitate de guvernator(vali) al celui mai important oraș din Irak-ul Otoman, puterea sa absolută nu va garanta niciodată unitatea celor 4 eyalete: Baghdad, Shahrizor, Mosul și Basra. Nu în ultimul rând, în ciuda desfășurării impresionante de forțe militare în zonă, controlul otomanilor asupra Bagdadului, și implicit a Irakului nu va dura prea mult.Astfel, în 1623, Safavii, de această dată sub conducerea Șahului Abbas (supranumit și ,,Cel Mare”, 1587-1629) reușind să reia controlul asupra acestui oraș,control care va fi însă și mai scurt,doar 15 ani,otomanii recucerind definitiv orașul Bagdad în 1638(acesta rămând sub controlul Imperiului Otoman până la prăbușirea sa, în noiembrie, 1918), fapt reglementat prin Tratatul de la Zuhab din 1639, ce va pune capăt celor 150 de ani de războaie intermitente între otomani și safavizi și va stabili,totodată, granița dintre cele 2 imperii(ce între timp, vor deveni, în secolul al-XX-lea, Republicile Turcia și Iran) rămânând complet nemodificată din acel moment și până în în zilele noastre.[7]   

     Un al doilea moment semnificativ pentru evoluția regiunii Irak în raporturile sale cu Imperiul Otoman este reprezentat de instalarea unei conduceri interne a  Mamelucilor la putere în Irak, la  începutul secolului al-XVIII-lea. Aceasta este considerată o perioadă de numeroase schimbări sociale,culturale și politice, atât pentru Istanbul,cât și pentru Bagdad, domnia sultanului Ahmed al-III-lea(1703-1730), fiind privită ca o perioadă de relativă stabiltate politică la Istanbul și numeroase reforme(unele dintre ele fiind dezvoltate după modelele europene), implememtate în timpul așa numitei ,,Perioade a lalelelor”( ,,Lale devri”, 1718-1730), de către marele vizir Ibrahim Pașa.[8]

      Astfel,profitând de relativa stabilitate politică și economică în care se afla Imperiului Otoman în acea perioadă, Hasan Pașa, guvernatorul otoman de origine georgiană al Bagdadului(numit de la Istanbul) și fiul său, Ahmed Pașa(1724-1747), decid să impună o clasă de mameluci georgieni la conducere, prin intermediul cărora să-și exercite autoritatea și să  conducă Irak-ul.[9] Acești mameluci sunt, în mare parte sclavi creștini, capturați din Caucaz, convertiți la Islam și antrenați într-o școală specială,unde li se atribuie diverse sarcini militare și administrative, acestea având rolul de a-i pregăti pentru diverse funcții de conducere în cadrul Imperiului Otoman. Odată ajuns la putere, Hasan reușește să devină indispensabil în privința gestionării bunului mers al treburilor în regiune Guvernului de la Istanbul, prin dispersarea triburilor nesupuse și obținerea tributului necesar Trezoreriei de la Istanbul, în timp ce, Ahmed reușește să apere foarte bine granițele provinciei Irak de orice amenințare militară iraniană.[10] Mai mult decât atât, aceste pașe își extind autoritatea peste granițele eyalet-ului Bagdad, capturând sub conducerea lor și orașele Urfa, Mardin și o mare parte a orașului Shahrizur(primele 2 aflându-se acum, pe teritoriul statului turc,iar cel de al treilea în regiunea autonomă Kurdistan)  dominând, astfel, rutele comerciale din nordul regiunii și securizându-și o sursă adițională de venit. Totodată, ei controlează și orașul Basra  și rutele comerciale ce duc spre Golful Persic, Arabia și India.

În ceea ce privește Irak-ului din această perioadă, o situație interesantă o regăsim în orașul Mosul, care reușește să-și mențină statutul de provincie separată din 1726 până în 1834, fiind condus în această perioadă de familia Jalil, ale cărei relații cu sultanul de la Istanbul au anumite caracteristici specifice uneia de vasalitate(precum efectuarea unor servicii militare regulate în cadrul campaniilor Imperiului Otoman în afara frontierelor provinciei), în timp ce pașalele din Bagdad nu realizează astfel de servicii, multe dintre forțele militare necesare rămânând la dispoziția lor în Irak, păzindu-i împotriva răscoalelor tribale și a amenințărilor militare din Iran.

 Chiar și așa, în ciuda extraordinarei puteri militare și politice acumulate de familia Jalil(ce va conduce,cu o mână foarte abilă, provincia, timp de 104 ani), prăbușirea Imperiului Safavid în Orientul Mijlociu, ce este urmată de preluarea puterii în Iran, mai întâi de către afgani și apoi de către Nadir Șah(1736-1747), va duce la...o reluare a ostilităților în Irakul Otoman. Astfel, în 1733, înainte de a-și asuma titlul de șah, Nadir încearcă, însă fără succes, să asedieze Bagdadul. De asemenea, acesta eșuează și în operațiunea de capturare a Mosulului, din 1742, astfel că va fi nevoit să ajungă la un acord de pace cu sultanul de atunci al Imperiului Otoman (Mahmud I, 1730-1754) în 1746, prin intermediul căruia, sunt confirmați termenii Tratatului de la Zuhab, de care am vorbit mai sus.

Asistența asigurată de către pașele din Bagdad și Mosul în contracararea amenințării militare iraniene le va crește valoarea politică în ochii sultanului și,implicit, le va îmbunătăți poziția politică în cadrul celor 2 provincii pe care le conduc. Conducerea lui Suleyman Pașa (1780-1802) nu numai că va pune capăt tuturor problemelor politice și militare din eyalet-ul Irak (generate de revoltele ienicerilor, precum și atacurile beduinilor și iranienilor în zonă), ci va reprezenta și apogeul conducerii mameluce din această regiune.  În cele din urmă, în 1831, Daud Pașa,ultimul guvernator mameluc al regiunii va fi detronat de sultanul Mahmud al-II-lea(1808-1839), otomanii restabilind guvernarea directă(prin guvernatori trimiși de la Istanbul) asupra regiunii.

Astfel, restabilirea dominației otomane în această regiune, fapt care va asigura liniștea  și prosperității acesteia va atrage după sine și deschiderea regiunii de către autoritățile otomane exploratorilor și orientaliștilor europeni, fapt marcat de descoperirea în anul 1845, de către exploratorul britanic Austin Henry Layard a orașului babilonian Ninive, unul uimitor, împrejmuit de ziduri imense,statui și basoreliefuri uluitoare care ofereau imagini ale unei civilizații necunoscute-orașe asediate,armate în luptă, prizonieri în lanțuri, lei înaripați și tauri cu cap de om.[11]

Însă, mai presus de arhitectura propri-zisă a orașului și de vestigiile sale impunătoare, Layard a descoperit un element mult mai reprezentativ pentru civilizația asiriană,aflat pe sigiliile de lut sau pe inscripțiile de pe zidurile  orașului: scrierea cuneiformă, instrumentul creator al cei mai faimoase povești din literatura babiloniană, respectiv universală:,,Epopeea lui Ghilgameș”, călătoria lui Henry Layard reprezentând unul dintre primele contacte ale unui arheolog european cu lumea orientală și civilizația babiloniană găsită aici, în Irak.[12] 

image

   O altă reprezentare a eyaletelor Imperiului Otoman (printre care și eyalet-ul Irak, reprezentat în colțul din dreapta jos) din Orientul Mijlociu. De această dată din Cedid Atlas, primul atlas realizat în lumea orientală, în 1803, de către Muderris Abdurrahman Efendi( Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_Iraq )

         Cel de al treilea și ultim moment semnificativ în evoluția acestei regiuni în raporturile sale cu Imperiul Otoman este reprezentat de așa-numitul ,,Tanzimat”( ,,Perioada Reformelor”), cuprinsă între 1839-1876, aceasta având ca scop restructurarea adminstrației imperiale.[13] Taxele agricole sunt abolite, proprietățile înregistrate, înrolarea în armată impusă, iar cetățenia turcă este acordată tututuror supușilor Imperiului Otoman.[14] Instituite în aparență, pe hârtie, implementarea multora dintre aceste reforme depinde de condițiile locale.

image

 Ahmed  Midhat Pașa, guvernatorul Irakului, între 1869-1872. Cel care modernizează înfățișarea regiunii, construind prima linie de tramvaie, primele parcuri, spitale și școli tehnice din această regiune a Imperiului Otoman (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Midhat_Pasha)

În ceea ce privește Perioada Tanzimatului în regiunea Irak, aceasta este reprezentată de guvernarea lui Midhat Pașa asupra regiunii(1869-1872), fost guvernator al Regiunii Dunării, arhitectul al câtorva reforme extrem de importante și un modernizator al zonei par exellance. Deși a guvernat regiunea timp de doar 3 ani, acesta a reușit să schimbe înfățișarea acesteia în mod extraordinar, din temelii, așa cum nu o mai făcuse nimeni înainte. Un guvernator dinamic, ambițios și vestit pentru onestitatea sa, Midhat reușește, în scurta sa domnie, să pună în funcțiune prima linie de tramvai din Irak, să construiască primele parcuri, spitale, școli tehnice, să creeze primul cotidian guvernamental și să ducă la capăt încă alte câteva proiecte urbane importante.[15]

De asemenea, odată cu înlocuirea vechiului statut al regiunii Irak, acela de eyalet cu cel de vilayet, prin ,,Legea Vilayetelor”, din octombrie 1864, Midhat Pașa reușește, prin ajutor topografic specializat, să cartografieze granițele provinciei.[16] Însă cea mai importantă realizarea pe care acesta o va avea în timpul guvernării sale asupra Irakului este implementarea Legii Proprietății din 1858, care prevedea înregistrarea tuturor proprietăților funciare.

Din moment ce cultivatorii învățaseră din experiențele anterioare că înregistrarea proprietății duce la o taxare crescută a proprietăților lor funciare și înrolare obligatorie în armată și din moment ce țăranii din comunitățile locale lucraseră sub aranjamente de proprietate comună, astfel de înregistrări tindeau să fie realizate de șeicii tribali sau speculatorii urbani, ce nu raportau suprafețele exacte ale terenurilor, micșorându-le,astfel încât, să-și poată însuși o bună parte a profiturilor obținute de pe urma cultivării acestora, noua lege a lui Midhat interzicând această practică.[17]

Chiar și așa, pe termen lung, această inițiativă împuternicește șeicii rurali și potentați urbani, care văd un potențial avantaj în reglementarea speculării suprafeței de teren în concordanță cu noile reguli, problema nedistribuirii echitabile a suprafețelor funciare, reprezentând o problemă spinoasă, cu numeroase consecințe socio-economice(pauperizarea clasei rurale, și așa fragilă din punct de vedere al bunăstării sociale, afectarea solului, apariția unei disparități economice evidente între nobili și țărani) ce va afecta societatea irakiană din acel moment și până în prezent.

        Nu în ultimul rând, această dezvoltare economică considerabilă vilayetului Irak va duce, în ultimă instanță, la apariția unui Naționalism Arab, care va avea,însă, un impact redus asupra populației, cu toate că, ofițeri irakieni ai Armatei Otomane, s-au alăturat, după Revoluția Junilor Turci(cea prin care conducerea absolutistă a sultanului Abdul Hamid al-II-lea, 1876-1908 este detronată de la putere) Societății Al-Ahd( ,,Convenția”)  ce revendica independența provinciilor arabe de sub controlul Guvernului de la Istanbul. În cele din urmă, Imperiul Otoman declară război Antantei în noiembrie 1914 și tot atunci, pe 22 noiembrie 1914, o forță expediționară britanică intră în Mespotamia și capturează portul Basra(ce aparținea Imperiului Otoman), moment ce va marca transformarea acestei regiuni în teatru de război al Primului Război Mondial, situație din care va ieși, odată cu înfrângerea Imperiului Otoman și semnarea Armistițiul de la Mudros, din 30 octombrie 1918, sub controlul direct al Imperiului Britanc, țara fiind cunoscută, de acum, în mod oficial,drept, Irak. 

      În concluzie, putem spune,că în ceea ce privește evoluția celor 3 regiuni alese spre analizare în acest capitol(Hejaz,Siria și Irak)  există, atât, asemănări, cât și deosebiri majore.Astfel, o primă asemănare ușor observabilă este conflictul dintre Imperiul Otoman și Imperiul Safavid pentru controlarea acestor 3 regiuni(puncte strategice de legătură în realizarea activității comerciale între Marea Mediterană și Golful Persic), precum și controlul direct instituit de otomani în Hejaz,Siria și Irak. Control care va fi pentru scurtă perioadă, fiind înlocuit de unul indirect,începând cu secolele XVII-XVIII, fiind reprezentat de familii,personalități influente(familia Saud în Hejaz, Al-Azm în Siria și Jalil în orașul Mosul, din Irakul Otoman), aceasta reprezentând cea de a-2-a asemănăre.

Mai mult decât atât ,toate cele 3 regiuni vor trece printr-o perioada de instabilitate politică în secolul al-XVIII-lea. În al doilea rând, în toate cele 3 regiuni, Comerțul este o activitate foarte importantă, ce va duce la o dezvoltare economică semnificativă a Hejazului,Siriei și Irakului și toate cele 3 regiuni vor stabili contacte cu negustori,călători, dar mai ales arheologi italieni,francezi sau englezi(așa cum se întâmplă în cazul Hejazului, vizitat de exploratorul englez Richard Burton între 1851-1853 sau al Irakului, unde arheologul Henry Layard va face săpături în zonă, descoperind orașul Ninive în 1845).

Pe de altă parte, de aplicarea reformelor din Perioada Tanzimatului se vor bucura doar Hejazului și Irakul, în Siria, acestea nefiind aplicate cu succes și ducând la o rivalitate între creștini maroniți și musulmai druzi,ce va escalada sub forma unui război civil, ce va afecta în mod serios dezvoltarea regiunii.Totodată, în Hejaz și în Siria,vom avea parte de conflicte între grupurile socio-religioase pentru deținerea puterii( wahhabiții VS musulmanii în Hejaz și creștinii maroniți Vs musulmanii druzi în Liban,parte componentă a Siriei în secolul al-XIX-lea).

Nu în ultimul rând, toate cele 3 regiuni vor deveni teatru de război între Antanta(reprezentată de Franța și Marea Britanie în Orientul Mijlociu) și Puterile Centrale(reprezentate de Imperiul Otoman și Germania) în Primul Război Mondial și vor deveni parte,fie a ocupație franceze(cazul Siriei),fie britanice(cazul Irakului) în urma Acordului Secret Sykes-Picot din mai,1916.        

Note

[1] http://countrystudies.us/iraq/18.htm

[2] Ibidem

[3] John Darwin, Visul Imperial.Ascensiunea și căderea puterilor globale:1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021, Capitolul 2:,,Eurasia și Epoca Marilor Descoperiri”, Subcapitolul ,,Contraponderea Islamică”, pp.98-112

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] https://www.britannica.com/place/Iraq/The-16th-century-conquest-of-Iraq-and-the-regime-imposed-by-Suleyman-I

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Martin Puchner, Lumea scrisă.Povești care au schimbat oamenii,istoria și civilizația.,Editura Polirom, Colecția Historia,Iași,2018,Capitolul 2:,,Regele Universului:despre Ghilgameș și Assurbanipal”,pp. 36-39

[12] Ibidem

[13] Ottoman Iraq, written by Nasser Al-Tikriti(appeared on https://www.academia.edu/1543153/Ottoman_Iraq , 31st of March,2007, 7:18 p.m)

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

Mai multe pentru tine...