Verile de altădată în București: ștranduri, înghețată și asfalt încins
În București, canicula nu este o invenție a vremurilor noastre. Orașul s-a încins și în urmă cu aproape un secol, când asfaltul era mai puțin, automobilele erau mai rare, iar aerul condiționat nu făcea parte din viața cotidiană. Când temperaturile urcau, Capitala își schimba ritmul: străzile se goleau la prânz, ferestrele rămâneau deschise până târziu, iar oamenii porneau în căutarea unui petic de umbră sau a unui loc în care să se poată scufunda în apă.
Vara bucureșteană avea miros de tei, praf și piatră încinsă. Avea ștranduri aglomerate, grădini de vară, cofetării, cinematografe în aer liber și plimbări nocturne. Mai târziu, în anii comunismului, a căpătat zgomotul mingilor lovite între blocuri, gustul înghețatei pe băț și imaginea pepenilor puși la rece în căzi.
Dar această lume nu trebuie privită numai prin filtrul nostalgiei. În spatele fotografiilor cu oameni zâmbind la ștrand existau diferențe sociale, crize, lipsuri și uneori veri care anunțau adevărate catastrofe.
Ziua în care Bucureștiul a avut „60 de grade”
Pe 25 iulie 1937, ziarul „România” descria Capitala ca pe un uriaș cuptor. Trotuarele deveniseră aproape imposibil de traversat, zidurile clădirilor acumulaseră căldura, iar mercurul termometrelor continua să urce încă de la primele ore ale dimineții.
La prânz, presa anunța o temperatură spectaculoasă: 60 de grade Celsius.
Desigur, nu era vorba despre temperatura oficială a aerului, măsurată la umbră și în condiții standardizate. Termometrele puteau fi așezate în soare, lângă zidurile încinse sau chiar deasupra asfaltului. Cifra trebuie citită mai degrabă ca o măsură a felului în care oamenii resimțeau orașul.
„Realitatea Ilustrată”, 22 iulie 1936
Pentru bucureșteanul care traversa o piață fără umbră, urca într-un tramvai încins sau lucra într-o încăpere slab ventilată, diferența dintre 40 și 60 de grade devenea aproape teoretică. Orașul ardea, iar instrumentele improvizate ale vremii confirmau ceea ce corpul simțea deja.
Presa interbelică transforma asemenea zile într-un spectacol jurnalistic. Reporterii descriau asfaltul care părea să se topească, zidurile care radiau căldură și trecătorii care se refugiau în ganguri, prăvălii sau sub puținii copaci rămași pe marile bulevarde.
Apa, refugiul cel mai căutat
În lipsa aparatelor de aer condiționat, principala salvare era apa.
În vara anului 1936, în București funcționau patru ștranduri importante: Kiseleff, Tirul, Obor și Lido. Fiecare avea propriul public și propria atmosferă.
Ștrandul Kiseleff fusese inaugurat în 1929 și devenise repede una dintre marile atracții ale orașului. Proiectat de arhitectul Marcel Iancu, complexul includea un bazin de mari dimensiuni, o întinsă plajă artificială, cabine, restaurante și terenuri sportive. Pentru Bucureștiul acelor ani, era o construcție modernă, aproape spectaculoasă, care promitea o vacanță fără ieșirea din oraș.
Ilustrațiunea română, an I, nr. 8, 15 august 1929, p. 12 despre cel mai nou ștrand al Bucureștiului
În zilele toride, mii de oameni veneau aici în căutarea unui loc lângă apă. Presa vorbea cu ironie despre bucureștenii care se înghesuiau pentru „un metru pătrat” de răcoare. Apăreau oameni care, în mod obișnuit, nu ar fi fost văzuți în costum de baie: doamne conservatoare, funcționari gravi, bătrâni obișnuiți să iasă din casă numai îmbrăcați în haine închise la culoare.
Canicula suspenda, măcar pentru câteva ore, regulile sociale ale orașului.
La Obor, atmosfera era mai populară. Veneau familii, negustori, muncitori și copii din cartierele apropiate. Ștrandul nu oferea eleganța centrului, dar era mai accesibil și mai aproape de lumea mahalalelor bucureștene.
La celălalt capăt al societății se afla Lido.
Continuarea articolului despre verile in perioada comunista pe turismistoric.ro
Mai multe pentru tine...
