Vasile Alecsandri, în cărți pentru tronul Moldovei  De ce a refuzat? jpeg

Vasile Alecsandri, în cărți pentru tronul Moldovei. De ce a refuzat?

Nicio caracterizare nu i s-ar potrivi mai bine lui Vasile Alecsandri decât cea făcută de Eminescu în poezia sa „Epigonii” (1870), prilej pentru marele nostru poet să pună în antiteză netrebnicia prezentului cu măreția trecutului. Trecut căruia îi aparținea de-acum vrând-nevrând și Vasile Alecsandri. Nicio altă personalitate românească n-a avut o viață mai fericită și mai lipsită de griji decât Alecsandri. Chiar și momentele dificile ale vieții lui (exilul, moartea Elenei Negri, marea lui iubire) n-au făcut decât să-i confere o aură romantică, numai bună ca să întregească profilul unui om perfect. 

Scriitor complet (poet, dramaturg, prozator, memorialist), diplomat, om politic, ministru, candidat la domnia Moldovei, membru fondator al Academiei, prieten cu Maiorescu, apreciat de Eminescu, dar și onorat de familia regală pentru care compusese versurile Imnului regal, fiind răsplătit cu cinstea de a avea propria lui cameră în castelul de la Peleș (doar Enescu a mai beneficiat de un tratament similar), Alecsandri este omul care a reușit practic în tot ceea ce și-a propus să facă în viață. 

În februarie 1848 valul revoluționar cuprinsese întreaga Europă. În Țările Române, deși revoluțiile s-au desfășurat concomitent, fiecare însă a avut particularitățile ei. În Moldova vorbim de o mișcare revoluționară care a durat practic trei zile (27-29 martie 1848), așa-numita „revoluție a poeților”, rapid înăbușită de domnitorul Mihail Sturdza. Eșecul mișcării revoluționare din Moldova a avut o cauză simplă, similară în cazul tuturor Ţărilor Române.

Ea a fost sintetizată de marele teoretician și economist liberal Ștefan Zeletin astfel: „Elementele ideologiei burgheze au pătruns în Principatele române înaintea elementelor economiei burgheze”. Atât timp cât economia capitalistă rămânea slab dezvoltată, încercarea de a construi structuri politice corespunzătoare unui stadiu mult mai avansat era sortită eșecului. Capii mișcării sunt arestați sau se exilează, precum Alecsandri, mai întâi în Bucovina, la Cernăuți, apoi în Transilvania, la Brașov. Departe de zbirii lui Sturdza, revoluționarii moldoveni produc la Cernăuți un document mult mai radical și mai coerent, intitulat „Dorințele partidei naționale din Moldova”.

Autorii programului, în principal Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Vasile Mălinescu, prevedeau între cele 36 de puncte: autonomia Țărilor Române, unirea lor într-un singur stat, eliberarea țiganilor din robie, egalitatea în fața legii, învățământ gratuit, emanciparea evreilor, responsabilitatea miniștrilor, libertatea cuvântului și a tiparului etc. Alecsandri nu uită însă niciun moment că este poet și scrie avântata „Deșteptarea României”, pandant liric al programului revoluționar la a cărui redactare participase:

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?
Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate Orice suflet omenesc?

Alecsandri se atașase atât de mult crezului revoluționar și pandantului acestuia, unirea Moldovei cu Țara Românească, încât i se confesează într-o scrisoare lui Ludovic Steege: „Acum, când orice șansă de întoarcere în țară a devenit imposibilă, îți voi răspunde că m-am hotărât să mă duc în Valahia (Țara Românească - n.n.) pentru a mă pune la dispoziția guvernului provizoriu. Acolo voi fi tot între prieteni, între frați..., voi folosi toate forțele mele pentru a sluji cauza României”.

Cerințele timpului și rugămințile prietenilor săi au făcut ca Alecsandri să ia drumul Parisului. La fel cum au făcut Ion Maiorescu (tatăl criticului) la Frankfurt, Ion Ghica la Constantinopol şi Al.G. Golescu-Negru la Budapesta, apoi și el la Paris. Pașoptiștii români simțeau nevoia să-și facă auzite doleanțele în marile cancelarii europene și să atragă de partea lor opinia publică europeană. Din septembrie 1848 și până în primăvara anului următor, Alecsandri desfășoară o intensă și variată activitate diplomatică și propagandistică, circumscrisă intereselor naționale românești și ideii „ridicată la înălțimea unei religii”, după propria sa afirmație.

Stabilește contacte directe cu diferite personalități ale vieții publice franceze: Edgar Quinet, Paul Bataillars, Jules Michelet, Ledru-Rollin etc. Publică zeci de articole în ziarele franțuzești ale timpului: „Le National”, „La Reforme”, „Le Siecle”, „Le Peuple”, „La Republique” etc. Într-un cuvânt, acum pune bazele succeselor diplomatice pe care le va înregistra peste 10 ani când va reveni în capitala Franței în calitate de ministru de Externe al lui Cuza. În aprilie 1849, ca urmare a disensiunilor intervenite între exilații români privitor la tactica de urmat în viitor, Alecsandri părăsește Parisul îndreptându-se spre Constantinopol, iar de acolo la Bursa, unde urma să fie ales un comitet reprezentativ pentru tot exilul revoluționar românesc. Singurul nume asupra căruia toți revoluționarii cad în unanimitate de acord că trebuie să facă parte din comitet este Vasile Alecsandri.

În următorii ani, până la Unirea din 1859, alternează politica cu literatura, editând în 1852-1853 două volume de „Poezii poporale, Balade bătrânești adunate și îndreptate”. În 1856 compune „Hora Unirii”, care pe inspiratele acorduri ale lui Alexandru Flechtenmacher a devenit cea mai populară creație muzicală dedicată Unirii de la 1859. Având bune relații cu noul domnitor, Grigore Ghica, poetul este numit la 3 februarie 1850 în funcția de arhivist al statului, în care îi succede lui Gheorghe Asachi. Mai important însă, este numit în aprilie 1851 membru al comisiei pentru reorganizarea învățământului public în Moldova, un organism care a avut ca principal merit introducerea limbii române ca limbă oficială de învățământ.

„Cel mai mare om al Moldovei”

Izbucnirea războiului Crimeii în primăvara anului 1854, prin intervenția Franței și Angliei de partea Turciei împotriva Rusiei, deschidea noi orizonturi și redeștepta noi nădejdi în privința viitorului Ţărilor Române.

Alecsandri înțelege că e timpul să reintre în arenă și pleacă la Paris, unde avea din nou prilejul „de a relua și consolida vechi legături, de a pătrunde în cercurile influente ale vieții politice și culturale franceze, de a face, în sfârșit, o strălucită propagandă – prin mijlocirea propriei creații, tradusă în franceză – spiritualității poporului său”. (Dumitru Vitcu) Înainte de a ajunge în capitala Franței are o ultimă întrevedere cu vechiul său prieten, Nicolae Bălcescu, la Galați.

Cei doi nu se vor mai revedea niciodată, Bălcescu murind două luni mai târziu la Palermo. În vara anului 1854 întreprinde o călătorie la Londra, prilej de a stabili relații cu personalități care puteau fi utile cauzei românești. Este nevoit să se întoarcă în țară, în urma decesului tatălui său, prilej cu care își intră în drepturile depline de proprietar al moșiei de la Mircești. Face scandalosul gest – pentru unii – de a-i elibera pe toți robii țigani de pe moșie, ia din nou direcția teatrului românesc de la Iași și lansează o nouă revistă, „România literară”, concepută în noul context politic ca un instrument pentru mobilizarea spiritelor în jurul ideii unității naționale. Printre colaboratorii revistei, moldoveni și munteni deopotrivă, îi regăsim pe Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Donici, Alexandru Odobescu etc.

Alecsandri îl recomandă pe Costache Negri, trimisul moldovean la Conferința de la Viena a marilor puteri, ziaristului francez Henri Desprez, care-l însoțea în capitala Austriei pe ministrul de Externe al Franței. Cele 7 mari puteri garante decid efectuarea de alegeri în Moldova și Muntenia pentru divanurile ad-hoc, prilej de a sonda starea de spirit a populației în privința unirii celor două țări. Din păcate. în Moldova, administrația se află sub conducerea succesivă a doi caimacami (locțiitori de domn - n.n.) profund anti-unioniști, Toderiță Balș și Nicolae Vogoride, sprijiniți în atitudinea lor de Turcia și de Austria.

Ion Ghica și Vasile Alecsandri la Istanbul, în 1855

6  Alecsandri Ghica 1855  Alecsandri and Ghica in Istanbul, 1855 jpg jpeg

Alegerile fraudate de Vogoride din iulie 1857 au provocat un val de indignare în Moldova, al cărui ecou s-a făcut auzit grație lui Vasile Alecsandri până în capitalele Franței și Angliei. Asociată cu răsunătoarea demisie a lui Alexandru Ioan Cuza, în semn de protest, din funcția de pârcălab de Covurlui, toate acestea au dus la repetarea alegerilor în septembrie, alegeri care au dat o majoritate covârșitoare unionistă.

Alecsandri va fi ales deputat pentru județul Bacău, funcție din care va demisiona, atât din pricina sănătății, cât și a faptului că urma să plece din nou la Paris, pentru a-și sluji mai eficient țara și idealurile ei. Vreme de un an cât a rămas în Franța, Alecsandri a stabilit sau restabilit contacte cu mari personalități ale vieții publice franceze precum poetul Lamartine, compozitorul Charles Gounod, Leconte de Lisle, Dumas-fiul, Sully Proudhomme, legături sporite și prin mijlocirea fratelui său Iancu Alecsandri, căsătorit cu o franțuzoaică. Reîntors în țară, Vasile Alecsandri a fost principalul artizan al ideii unioniste.

El însuși candidat, cu cele mai mari șanse de izbândă, poetul dă dovadă de un generos altruism renunțând în favoarea prietenului său Costache Negri. Pilda lui era menită să nu risipească voturile unioniste, și chiar dacă nu Negri a fost ales domnitor, obiectivul final, biruința interesului național asupra ambițiilor și patimilor politice subsidiare, a fost înfăptuit. I-a fost dat lui Alecsandri, considerat atunci, fără exagerare, „cel mai mare om al Moldovei”, să rostească primul în fața Adunării întrunite pe 5/17 ianuarie 1859 numele celui către care se îndreptaseră în ajun opțiunile majorității și al celui care întruchipa în cel mai înalt grad nobila năzuință a Unirii: Alexandru Ioan Cuza. 

FOTO: MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE IAȘI, MUZEUL „VASILE ALECSANDRI“ MIRCEŞTI


Acest text este un fragment din articolul „Veselul Alecsandri”, publicat în numărul 234 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august 2021, și în format digital pe paydemic.com. Dosarul dedicat lui Vasile Alecsandri abordează și alte teme, printre care „Cine au fost părinții lui Vasile Alecsandri”, „Conacul de la Mircești”, „Alecsandri îndrăgostit”.



coperta Historia 234 jpg jpeg