Uniunea Sovietică sau lagărul lansatoarelor multiple de rachete

Comuniștii au venit la putere în urma unei lovituri de stat, botezată revoluție pentru că suna frumos, și au promis că vor face o lume nouă, un fel de paradis în credința maselor populare naive. Au fost oferite locuri de muncă din belșug și mulțimile au fost entuziasmate, chiar dacă dispăreau cunoscuți cu grămada spre secretele lagăre de concentrare.

Iosif Stalin a început în anul 1927 o industrializare forțată și propaganda a început imediat să cultive ideea că se face totul pentru fericirea oamenilor de rând, pentru a nu mai exista vreodată exploatarea omului de către om. Fabricile s-au înmulțit fulgerător și s-a putut astfel demonstra că o criză economică precum cea din lumea capitalistă nu poate să existe pe teritoriul bastionului clasei muncitoare.

Imaginea idilică dispare repede dacă se studiază puțin ceea ce livrau întreprinderile cu coșuri fumegânde. Statul sovietic a trecut la o politică masivă de înarmare pentru că era o cetate asediată de odiosul lagăr capitalist. Armata Roșie urma să atace până când dușmanii poporului de orice fel ar fi dispărut definitiv din istorie.

Ar fi fost necesară o exterminare în masă fără precedent în evoluția omenirii, dar acest aspect era un simplu detaliu pentru conducerea de la Kremlin. Oștirea ideologică avea nevoie de armament din belșug și tipurile clasice nu mai satisfăceau prin puterea de distrugere. Savanții nu erau utili dacă nu cercetau ceva practic și energiile intelectuale au fost dirijate spre proiectarea de noi mijloace de distrugere.

Racheta era ceva ce mai fusese folosit în bătălii, dar exista acum avioane care să lanseze dispozitivele explozive de la distanțe mai mari decât bătaia pieselor antiaeriene. Au apărut modelele RS-82 și RS-132, ideale pentru atacul la sol pentru că aveau masă mică. Camioanele nu aveau problemele avioanelor privind sarcina utilă și a fost amplificată forța de izbire. O rachetă M-13 avea o masă de 42 kg și era periculoasă chiar și pentru mașinile blindate. Dispozitivele mobile de foc în salvă au fost o încântare pentru generalii sovietici și s-a trecut la producția în serie cu acordul lui Stalin.

Acesta era încântat că sistemul de artilerie era mult mai ușor de fabricat decât un tun clasic, dar nu există ceva fără pete. Katiușa, cum era mângâiat lansatorul, consuma multă muniție și era un adevărat coșmar logistic. Cum precizia lăsa de dorit, erau efectuate bombardamente pe suprafață mare și munți de rachete dispăreau în câteva zeci de secunde.

Distrugerile provocate și efectul psihologic indus au impus definitiv Katiușa în arsenalul sovietic, specialiștii primind ordin să perfecționeze mijloacele de transport, puterea de distrugere și, mai ales, precizia. Sistemul BM-21 Grad avea 40 de rachete și le putea lansa în numai 20 de secunde, un singur proiectil reactiv având o masă de 66 sau chiar 70 kg.

O adevărată grindină, aceasta fiind traducerea termenului din denumire, era expediată spre obiectiv. Se putea și mai mult și s-a ajuns la sistemul 9A52-4 Tornado cu rachete ce ating o masă de 800 kg și încărcătura de luptă a fost sporită până la 243 kg. Cum importantă în istorie este ofensiva, camionul poate să ducă lansatorul pe o distanță de 1.000 km și rachetele pot ataca ținte aflate până la 70 km.

Militarii au fost întotdeauna oameni drăguți și au vrut să dețină mijloace prin care să ucidă oamenii în masă și, mai nou, să-i vadă rupți în bucăți, sfârtecați. Cum partea rusă n-a iubit niciodată oamenii și n-a pus preț pe viața acestora, au fost realizate armele termobarice, cele mai puternice după cele nucleare.

Încărcătura de luptă generează un nor de particule care provoacă un consum imens de oxigen și astfel forța vie este nimicită sau grav rănită pe o mare suprafață. Rachetele lansate acoperă un teren vast și astfel vor deschide drum trupelor convenționale. Mașinile tip TOS 1 sunt compuse dintr-un șasiu de tanc T-72 pe care este dispus lansatorul pentru 24 de rachete ce sunt capabile să ajungă la 12 km. Masa blindatului ajunge la 45,3 t.

Industria sovietică, păstrată în cadrul Rusiei contemporane, a primit fonduri din belșug pentru asamblarea lansatoarelor multiple de rachete și astăzi nici nu se mai poate concepe economia rusă fără fondurile dirijate către astfel de centre de producție.

Orașul Tula de lângă Moscova este un centru al producției de armament și NPO Splav este centrul de producție pentru dispozitivele botezate Grad, Uragan, Smerch și Tornado. Se subînțelege că întreaga industrie trebuie să contribuie cu livrările de materiale strategice sub formă de oțel, aluminiu, explozibili, cauciuc etc. Rezultatul final este o marfă ce nu produce ceva util pentru populație până la sfârșitul carierei. Chiar dacă nu este folosită în lupte, mașina consumă combustibil și muniție în timpul antrenamentelor. În plus, este menținută în stare de funcționare prin vopsire, ungere și pornire periodică.

Este absolut normal ca în Rusia să fie probleme în ceea ce privește aprovizionarea cu bunuri alimentare și de larg consum, statul fiind interesat de armament și de ridicarea unor mari orașe pentru a da impresia de forță și măreție.

_{Foto sus: Rachete Katiușa lansate asupra trupelor germane în timpul Bătăliei de la Stalingrad (© Commons: RIA Novosti)}