Heinrich Schliemann (@Getty IMages) jpg

Un destin de aventurier: Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei

Din perspectiva istoriei, îndeosebi a arheologiei, 2022 înseamnă, în Germania, (și) 200 de ani de la nașterea lui Johann Ludwig Heinrich Julius Schliemann, pe scurt Heinrich Schliemann, rămas în conștiința publicului larg drept descoperitorul Troiei. Adică al orașului-protagonist al războiului descris de Homer în a sa Iliada. 

Numai că, nu de ieri-de azi, dar cu precădere în acest an, controversele în jurul persoanei şi a descoperirilor sale cunosc o amploare fără precedent. Unii afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că Schliemann s-a comportat ca un miliardar al zilelor noastre. Că a distrus, că a furat (opinia unanimă a turcilor), că (mai) toate săpăturile au fost efectuate ilegal, nemaivorbind de lipsa sa de scrupule şi, susţin unii, de caracter. Alții îi reproșează că nu a coroborat descoperirile cu evenimentele și perioadele istorice.

Sau (vezi omul de știință și scriitorul american Kenneth W. Harl) că săpăturile sale au fost derulate folosind asemenea metode brutale încât a izbutit să provoace Troiei daune pe care, cu milenii în urmă, nici măcar grecii nu le-au adus. 

Dar, fie și parțial, savanții din domeniul arheologiei sunt nevoiți să admită că nimeni înaintea lui Schliemann nu a descoperit zece straturi culturale, că neamţul a fost un pionier al arheologiei, fără ca metodele moderne să fie cunoscute cu aproape două secole în urmă, că imensa sa contribuție la descoperirea vestigiilor troiane și a culturii și civilizației miceniene nu poate și nu trebuie nicidecum negată.

„Am convingerea că adevărata fericire nu stă în bani, ci în liniștea sufletească și în mulțumirea de sine, pe care mi-o poate da doar știința” ‒ acesta a fost crezul declarat al celui care, așa cum vom vedea în paginile următoare, avea să-și construiască fericirea prin asigurarea prealabilă, prin metode mai mult sau mai puțin ortodoxe, a liniștii financiare.

Începuturile, sub triste auspicii

Văzând lumina zilei în vremurile pregătitoare nașterii Imperiului German, la Neubukow (landul Mecklenburg), la 6 ianuarie 1822, Heinrich a fost al cincilea copil al pastorului luteran Ernst și al Louisei, care se vor muta, după un an, nu departe, la Ankershagen. 

Tristă și frustrantă copilărie a avut micul Heinrich, prima dramă derulându-se în martie 1831, când, la două luni după ce dăduse naștere celui de-al nouălea copil al cuplului, mama se se va stinge sub ochii lui. Lăsat de izbelişte de un tată alcoolic și totalmente imoral, rămas fără prieteni, Heinrich a fost trimis la un unchi, la Kalkhorst an der Havel. După abandonarea gimnaziului, căci tatăl său ‒ suspendat din funcție din cauza vieții revoltătoare din punct de vedere moral – nu mai era capabil să asigure fondurile necesare, adolescentul va urma cursurile unei școli reale, vocaționale (oarecum un echivalent al școlii profesionale), pe care o absolvă în 1836.

Şi dacă… Schliemann ar fi ajuns în Venezuela?

Aidoma atât de multor copii necăjiți, Heinrich va începe să muncească imediat după absolvire, ca ajutor al unui băcan, la Fürstenberg an der Havel. Viața plină de privațiuni și lipsa de perspective l-au determinat, la doar 19 ani, să se îmbarce la Hamburg pe vasul cu aburi „Dorothea”, cu destinația Venezuela. Numai că, surprins de o furtună, vaporul va naufragia în dreptul coastelor olandeze. 

Schliemann izbutește să se salveze și, ajungând la Amsterdam, devine funcționar și curier al unei case de comerț. Cu ceva bani împrumutați, începe o nouă viață, geniul său manifestându-se încă din start, căci, în șase ani, va învăța la perfecție contabilitate, caligrafie și primele limbi străine dintr-un total de 17, printre ele regăsindu-se engleza, franceza, neerlandeza, spaniola, italiana, rusa, suedeza, finlandeza și portugheza, dar și greaca veche, latina, ebraica și sanscrita. De altfel, concepția lui Heinrich, căreia îi va rămâne credincios de-a lungul întregii vieți, era aceea de a vorbi limbile țărilor în care se afla sau pe care le studia, scriind și un tratat de metodică în acest sens.

Putem afirma că, practic, naufragiul i-a schimbat total viața, ascensiunea către statutul de unul dintre cei mai bogați europeni și, apoi, de deschizător de drumuri în ale arheologiei cunoscând o repeziciune amețitoare. În 1844, Schliemann e angajat corespondent al Casei de Comerț Schröder & Co din Hamburg, devenind, în 1846, grație capacității sale ieșite din comun și a cunoștințelor acumulate, reprezentantul acesteia la Sankt Petersburg, eveniment care a reprezentat punctul crucial al ascensiunii sale fulgerătoare. 

Cum altfel să apreciem acest moment, din vreme ce, la puține luni, el își va fonda propria firmă, pe care o va conduce în paralel cu munca de angajat al Casei de Comerţ, derulând afaceri cu indigo, cafea, ceai și lemn? Sau cum am putea să catalogăm izbânzile sale de a fi admis, la începutul anului 1847, drept membru al breslei marilor comercianți, tot așa cum, la 15 februarie 1847, Schliemann va dobândi cetățenia rusă, îmbrățișând, după alte luni, funcțiile de judecător la Tribunalul Comercial, director al Băncii Naționale Imperiale, toate la un loc aducându-i și titlul de cetățean de onoare al Sankt Petersburg?

De la Sankt Petersburg în America 

În anul 1850, în mijlocul goanei după aur din SUA, căreia tocmai îi căzuse victimă și fratele său, Ludwig, Heinrich efectuează primul voiaj peste Ocean pentru a reglementa inerentele chestiuni succesorale. După un an, în parteneriat cu ramura newyorkeză a ultrapotentei fami Războiului Crimeiilii Rotschild, va deschide la Sacramento (deci, pe coasta de Vest), într-un ambient înfiorător, afectat de holeră și căldură excesivă, așa-numita Tehama Block, o bancă destinată exclusiv căutătorilor de aur, singura clădire de cărămidă din oraș și unicul loc unde aceștia aveau posibilitatea să schimbe aurul în dolari.

În câteva luni, Heinrich a acumulat peste un milion de dolari (echivalentul a 36 milioane de dolari azi), numai că, pretextând bolile contactate și scăderea prețului aurului – „gurile rele” opinau că, de fapt, principalul motiv ar fi fost dat de modul în care i-a (cam) tras pe sfoară pe puternicii Rotschilzi –, Henry Schliemann (cum se semna în epocă) vinde banca și își lichidează afacerile californiene, pe 7 aprilie 1852, investind în acțiuni la căile ferate din Chicago. 

Primele sale fabulații provin tocmai din acea perioadă, două mostre fiind imediat demontate cu argumente și dovezi, dejunul cu președintele SUA al acelor ani, Millard Fillmore, fiind unul inventat, ca și prezența sa ca martor ocular la marele incendiu care a distrus trei sferturi din San Francisco în 1851; Schliemann a scris că acest cataclism avusese loc în iunie (pământul se cutremurase, de fapt, în mai), tot așa cum omul de afaceri se afla pe atunci la Sacramento, neputând fi martor la San Francisco.

Un destin remarcabil

Neobosit, în căutarea averii și a celebrității, Schliemann a revenit în Rusia, la Sankt Petersburg, unde s-a stabilit în 1852, derulând afaceri cu indigo, bumbac și ceai, iar în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), cu salpetru pentru explozibil, sulf și plumb, livrările sale totalizând o treime a prafului de pușcă folosit de armata rusă.

Pe 12 octombrie 1852 avea să-și unească destinul cu Ekaterina Petrowna Lyshina, fata unui comerciant, mariaj care a devenit de la început unul problematic, fie și binecuvântat de venirea pe lume a trei copii, un băiat (Serghei) și două fete (Natalia și Nadejda). O familie aparent frumoasă, dar pe care mai mult a neglijat-o, concentrându-se nu numai pe afaceri, ci și pe îndelungate călătorii, cum a fost cea din 1858, când, timp de șase luni, a voiajat pe traseul Sankt Petersburg-Stockholm-Copenhaga-Roma-Siracuza-Alexandria-Ierusalim-Damasc-Constantinopole. 

Nici Războiul Civil din SUA (1861-1865) nu l-a lăsat indiferent, dar nu prin prisma ideologiei sau a convingerilor, ci prin cea prozaică a afacerilor, alte milioane adăugându-se averii sale în urma comerțului cu bumbac și ceai.

În 1864 decide să-și abandoneze și cariera de om de afaceri, transferând întreaga imensă avere în Vest, și, practic, familia. Pentru doar doi ani, 1866-1868, el a urmat, în calitate de student, cursurile Sorbonei pariziene, cu accent pus pe filologie, literatură și istorie antică (specializarea egiptologie, nicidecum istoria Greciei antice!), reușind totodată, în 1868, să cumpere cetățenia SUA.

Primele descoperiri

În 1867 va publica, la Paris, cartea Japonia și China azi, finanțată de el, în limba franceză, în care scria: „Am vrut să văd și mai mult din această lume, așa că, în aprilie 1864, am pornit spre Tunisia, am acordat o atenție specială ruinelor Cartaginei, iar de acolo, prin Egipt, m-am îndreptat spre India și, apoi, China, unde am stat două luni. Am ajuns, apoi, în Japonia, la Yokohama și Edo, după care am străbătut, pe un mic vapor englez, Oceanul Pacific spre San Francisco. În aceste 50 de zile cât a durat traversarea Oceanului, am și scris prima mea carte”. În plus, nu a ezitat să se deghizeze în beduin numai pentru a pătrunde în incinta Meccăi deschisă, se știe, exclusiv islamicilor.

În primăvara lui 1868 abandonează cursurile de la Sorbona, pornind într-o nouă expediție, spre Roma, Napoli și insulele Mării Mediterane. În Itaca, legendara patrie a lui Odiseu (Ulise), are credința că se află pe urmele eroului, Iliada și Odiseea fiind considerate de el dovezi istorice, nu lucrări literare. Aici a devenit pentru prima dată arheolog, căci, fiind însoțit de operele lui Homer, Schliemann descoperă un vechi mormânt, conținând 20 de vaze din lut pline cu cenușă, numai că 15 dintre ele se vor sparge din cauza modului brutal de a efectua săpăturile. Despre cele cinci rămase, el va scrie: „Deși vechimea acestor obiecte este greu de stabilit, îmi este clar că ele sunt mult mai vechi decât cele mai vechi vaze descoperite la Cumae, aflate în muzeul de la Napoli. Și este probabil că în aceste cinci mici urne se află cenușa lui Odiseu și a Penelopei sau a urmașilor lor”. 

image
Muncitori pe „frontul“ Troiei; fotografie nedatată din timpul săpăturilor.

După încă un an va achiziționa mai multe proprietăți în zona orașului american Indianapolis și nu va ezita să mintă în documentația depusă în vederea divorțului de Ekaterina, pretinzând că rezidența sa în SUA va fi una definitivă. Şi, în condițiile existenței unei legislații locale mai permisive în materie de divorțuri, reușește să spună adio familiei pe care oricum o lăsase în Rusia.

Cele trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească viitoarea soţie

La vremea respectivă, Troia și Grecia antică deveniseră cu adevărat o obsesie și nimeni nu poate să certifice ‒ antecedentele sale nu permit – povestea narată de Schliemann, conform căreia totul a pornit cu ocazia Crăciunului din 1829 (deci, când avea doar 7 ani), când tatăl său i-ar fi făcut cadou o istorie ilustrată a lumii pentru copii, scrisă de Ludwig Jerrer. Dacă e să-i dăm crezare, lecturarea uneia dintre paginile cărții, care înfățișa Troia căzând pradă devastatorului incendiu, i-ar fi indus hotărârea să descopere, într-o bună zi, antica cetate descrisă de Homer.

Cert e că atunci, în 1869, la puține zile după pronunțarea divorțului, a decis să plece la Atena și să se recăsătorească. Pare logic în tot acest context că nu a dat dovadă de remușcări când a apelat la un prieten atenian, Theokletos Vimpos (arhiepiscop de Mantineia și Kynouria), rugându-l să-i caute și să-i propună o nouă soție, care trebuia să îndeplinească trei condiții: să fie grecoaică, să aibă fizionomia unei grecoaice și să poată citi Iliada în greaca veche. 

Dintre toate fotografiile pe care înalta față ecleziastică i le va prezenta, Schliemann se va opri la cea care o înfățișa pe Sophia Engastroménou (pe atunci în vârstă de doar 17 ani), fiica vărului lui Theokletos, arhiepiscopul însuși fiind cel care i-a cununat pe 23 septembrie 1869. „Sophia era o adevărată patrioată, Grecia fiind, pentru ea, leagănul omenirii, ceea ce-i place lui Schliemann. El se comporta aidoma unui milionar care nu oferă bacșiș, călătorea cu clasa a treia și făcea economie chiar și la lenjeria intimă. Sophia i-a spus de la bun început că s-a căsătorit cu el pentru bani și a căpătat cel mai zgârcit soț posibil, unul care și atunci când lucrau împreună la săpături o trata mai degrabă ca pe o școlăriță, nu ca pe un om egal și ca un partener”, scrie jurnalistul și istoricul Frank Vorpahl (care se ocupă, din 1994, de viața lui Schliemann) despre relația dintre cei doi, relație din care vor rezulta doi copii, Andromache și Agamemnon. 

Şi dacă… Schliemann n-ar fi pierdut feribotul?

Să ne întoarcem în 1868, an care pare să fie unul crucial în viața și cariera lui Schliemann, dar și în istoria arheologiei, un an care stă, și el, sub semnul lui „ce s-ar fi întâmplat dacă...?”

În 1867, un grec, Giorgos Nikolaidis, publica, la Paris o carte despre Troia, numai că, așa cum se va dovedi ulterior, pe harta topografică a regiunii, înfățișând inclusiv dispunerea trupelor grecești și a celor troiane, locația indicată nu corespundea realității. La fel cum, în 1804, se înșelase și arheologul William Gell, care plasase Troia la Bunarbași (Pinarbași). 

De asta s-a convins, la 8 august 1868, însuși Schliemann, cu ocazia primei sale vizite la Troas, când, comparând configurația geografică cu descrierile lui Homer, și-a dat seama, de pildă, că pantele atât de abrupte nu ar fi permis lupta dintre Hector și Ahile, descrisă în Iliada, nemaiamintind faptul că două zile de săpături acolo, pe dealul Balli Dağ, aflat oricum prea departe de mare, nu au scos la iveală nici măcar un ciob.

Șase zile mai târziu, Schliemann va rata feribotul care urma să-l poarte înapoi de la Çanakkale la Constantinopole. Cum următorul avea plecarea programată după alte două zile și aflându-se în căutarea unui hotel, îl întâlnește accidental (șansa vieții sale!) pe Frank Calvert (1828-1908), funcționar consular britanic, dar și pasionat de arheologie, autodidact ca și Schliemann și, aidoma lui, obsedat de găsirea Troiei. Și, mai presus de toate, proprietarul unor părți ale dealului Hisarlik, care, aflat nu departe de Bunarbași, nu era o formațiune geologică, el formându-se în urma suprapunerii așezărilor care au existat acolo de-a lungul mileniilor. 

Cei doi cad de acord că acela este locul Troiei ‒ început al unei relații problematice între cei doi, care a ajuns în punctul ca Schliemann să fie celebrat drept descoperitor al Troiei, iar cel care identificase, de fapt, locul (Calvert) să fie sortit unei nemeritate uitări.

Foto: GETTY IMAGES

Fragmentul face parte din articolul „Troia. Câte descoperiri, atâtea controverse”, publicat în numărul 246 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.

Historia 246, Iulie 2022
Cumpără acum!
Mai multe pentru tine...