Turul Franţei, un fenomen sportiv prins între glorie şi scopuri mercantile
Turul Franţei nu este numai un eveniment sportiv de mare anvergură.. Turul Franţei este un spectacol, o competiţie acerbă şi, în acelaşi timp, o goană după toate beneficiile mercantilismului. Aşa a fost şi la începutul secolului XX, aşa este şi acum. În istoria sa sunt gravate şi evoluţii sociale, politice, militare sau economice, mai bune sau mai rele, şi interese meschine. Turul Franţei este un fenomen care a atins întreaga lume, peste o sută de ani, supravieţuind războaielor, depresiilor economice, guvernelor cu orientări de tot felul.
Sfârşitul de secol XIX, în Franţa, a fost dominat de un puternic entuziasm pentru ciclism. Pasiunea colectivă a determinat evoluţii în diverse domenii de activitate:un regiment militar a fost dotat cu biciclete, iar numeroase afaceri ce aveau legătură cu biciclete şi biciclişti au înflorit, la fel ca apetitul publicului pentru curse. În afară de evenimentele „de agrement” de pe velodromuri, se organizau curse pe distanţe lungi, de la Paris la Viena şi St. Petersburg sau de la Paris la Roma.
Începutul. Veni, vidi, vélo!
În ciuda freneziei generale pentru cursele pe două roţi, Turul Franţei, care nu a fost, iniţial, nimic mai mult decât un artificiu de presă pentru a avea un tiraj mai mare, a fost un efect neaşteptat şi neprogramat al Afacerii Dreyfus. În 1899, ziarul „Le Vélo”, care vindea 80.000 de exemplare pe zi, a publicat un articol în favoarea lui Dreyfus, ceea ce a cauzat o neînţelegere majoră cu unul dintre cei mai importanţi agenţi de publicitate, producătorul de biciclete Comte Dion.
Împreună cu alţi producători – precum Clément şi Michelin, Dion a lansat pe piaţă un nou ziar dedicat sportului, „L’Auto”, al cărui editor era ciclistul Henri Desgranges, deţinătorul recordului mondial pentru a fi parcurs 35, 3 km într-o oră. Întrucât numele nu era cel mai inspirat pentru a atrage iubitorii de sport, redacţia a adăugat şi subtitlul:„Auto, Ciclism, Atletism, Yachting, Aero-navigaţie, Patinaj, Haltere, Curse de Cai, Alpinism.” „L’Auto” se afla în dificultate imediat după apariţie, iar competiţia făcută de „Le Vélo” nu era uşor de câştigat. Aşadar, atunci când unul dintre asistenţii săi, Géo Lefèvre, i-a sugerat organizarea unei curse care să înconjoare Franţa, Desgranges a văzut oportunitatea şi a pus lucrurile în mişcare.
GALERIE FOTO Click aici pentru mai multe fotografii
Anul 1903 este unul din acei ani care apare adesea în conversaţii. În timp ce fraţii Wright se bucurau de primul lor zbor cu avionul, iar soţii Pierre şi Marie Curie primeau Premiul Nobel pentru munca de cercetare în domeniul radioactivităţii, în Franţa se organiza prima şi cea mai mare cursă de biciclete. Primul Tur al Franţei a durat 19 zile şi a avut şase etape, pornind din Paris şi trecând prin Lyon, Marsillia, Toulouse, Bordeaux, Nantes, circuitul terminându-se tot în Paris. Etapele variau în lungime de la 274 km la 467 km, acoperind o distanţă de 2400 km. Un convoi de maşini, decorate cu anunţuri publicitare, avea un avans de două ore înaintea cicliştilor şi arunca mostre gratuite spectatorilor.
Dintre cei 60 de concurenţi venind din Franţa, Belgia, Germania şi Elveţia, variind de la ciclişti profesionişti la amatori liber profesionişti, numai 21 au reuşit să termine circuitul. Competiţia a fost câştigată de un francez, Maurice Garin, supranumit “Micul Coşar”, care a terminat circuitul cu o viteză medie de 25 km/h şi cu un avans de trei ore faţă de următorul clasat – şi de două zile faţă de ultimul clasat. Premiul cel mare a constat în 6.075 de franci, o sumă deloc de lepădat pentru acele vremuri. Garin a câştigat şi Turul din 1904, însă atât el, cât şi următorii trei clasaţi au fost descalificaţi pentru că au trişat – practică larg răspândită în timpul primelor curse. Concurenţii presărau sticlă spartă sau cuie pe drum pentru a cauza pene celor rămaşi în urmă, alţii aranjau să li se dea băuturi competitorilor care să le afecteze sănătatea, mulţi erau tractaţi clandestin de maşini sau motociclete, iar unii erau reţinuţi de „huligani” plătiţi.
1910, Turul Franţei escaladează munţii pentru prima dată
Rutina Turului a fost destabilizată de introducerea Pirineilor în traseu, în timp ce Parisul era răvăşit de „Pasărea de Foc” a lui Igor Stravinski. Pe măsură ce drumul îşi apropia axa de verticală, mulţi concurenţi puternici s-au găsit într-un mare dezavantaj. Prima etapă montană a Turului a urmărit traseul dintre Luchon şi Bayonne, concurenţii fiind nevoiţi să reziste căţărărilor din Peyresourde, Aspin, Tourmalet şi Aubisque. În timpul căţărării, François Lafourcade – un ciclist puţin cunoscut-a condus plutonul până la Aubisque, în timp Lapize, unul dintre cei mai buni căţărători din cursă, a făcut eforturi mari pentru a rezista. Ba chiar atunci când a trecut pe lângă maşina organizatorului Turului, Henri Desgrange, a găsit puterea să rezume într-un singur cuvânt toate gândurile şi emoţiile:„Asasinilor!”.
Totuşi, Lapize a revenit în forţă la coborâre şi a reuşit să îl depăşească pe Lafourcade şi să intre în Bayonne victorios. Touşi, cel de-al doilea clasat, Garrigou, a reuşit să termine căţărarea din Tourmalet fără să se dea jos de pe bicicletă, astfel că a primit un bonus de 100 de franci. În acest Tur este introdusă o maşină „de măturat”, adică un vehicul care urmăreşte plutonul şi îi „culege” pe aceia care abandonează cursa. Anul următor, circuitul a fost stabilit prin Alpi, pentru a ajunge la trecătoarea Col du Galibier.
1919, Introducerea Tricoului Galben
Turul Franţei din anul 1919 s-a desfăşurat în umbra Marelui Război. Decimarea populaţiei Europei a cauzat înjumătăţirea numărului participanţilor în raport cu situaţia de dinaintea războiului, iar drumurile distruse în urma bombardamentelor au oferit condiţii precare pentru concurenţi, rezultând în cea mai înceată cursă din 1906.
Câştigătorul Turului a fost belgianul Firmin Lambot. Însă, francezul Eugene Christophe a avut o evoluţie specială. Dacă în 1912, şansele francezului s-au curmat brusc, în Pirinei, odată cu furca bicicletei, în 1919, acesta părea a fi în cursa sigură pentru victorie. În calitate de lider al cursei, lui Christophe i s-a acordat primul tricou galben, când organizatorii au decis că i-ar ajuta să deosebească liderul în mijlocul plutonului. Însă, în penultima etapă, Christophe se îndrepta spre Paris cu un avans de o jumătate de oră, când furca bicicletei s-a rupt din nou. Deşi a reuşit să o repare în aproximativ o oră, cursa era pierdută pentru francez.
1930, Organizarea echipelor naţionale
Într-o vreme când Cupa Davis era dominată de faimoşii Muşchetari ai tenisului francez, plutonul de ciclişti trezea, de asemenea, sentimentele patriotice-André Leducq ieşea câştigătorul Turului, după ce câştigase tricoul galben în Luchon, iar Charles Pélissier a condus opt etape, ieşind pe locul doi de şapte ori. În timp ce componenţa Sistemului Solar se schimba prin descoperirea planetei Pluto, organizatorii Turului Franţei introduceau o nouă structură a echipelor naţionale. Acum, cicliştii concurau pentru state, nu pentru sponsorul lor.
În 1930 a fost introdusă şi caravana de publicitate, fiind reprezentate toate companiile ce sponsorizează Turul. Cinci transmisiuni radio au relatat în direct evoluţia cicliştilor în Turul Franţei.
1947, După şapte ani de absenţă
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Franţa se afla în toiul reconstrucţiei postbelice, sub oblăduirea Planului Marshall. Astfel că primul Tur după război, din 1947, a fost înzestrat şi cu o simbolistică aparte, exprimând entuziasmul şi dăruirea naţiunii franceze.
1952, Primul finish la altitudine
Pentru acest experiment, au fost planificate trei finish-uri la altitudine:Alpe d’Huez, Sestrières, Puy-de-Dôme. Italianul Fausto Coppi a trecut toate cele trei linii de finish, pretinzând cel de-al doilea titlu de câştigător al Turului Franţei. Pentru prima dată, Turul Franţei este televizat.
1964, Al cincilea trofeu pentru Anquetil
Anul 1964 a fost unul a premiilor. Dacă Martin Luther King, Jr. Primea premiul Nobel pentru Pace, iar Jean-Paul Sartre refuza Premiul Nobel pentru Literatură, Jacques Anquetil era primul concurent care câştiga Turul Franţei a cincia oară, recordul fiind deţinut, până atunci, de belgianul Thys şi de francezul Bobet, fiecare având câte trei trofee. Deşi risca să fie deposedat de tricoul galben de Raymond Poulidor, după ce s-a desfătat cu un grătar de miel în Pirinei, Anquetil a reuşit să câştige o cursă nebună, în Paris, la o diferenţă de numai 55 de secunde.
1969, Revenirea la echipele de brand
În 1969, Charles de Gaulle renunţă la preşedenţie, iar organizatorii Turului renunţă la formula echipelor naţionale, revenindu-se permanent la echipele de brand. Senzaţia Turului din 1969 este belgianul Eddy Merckx, care câştigă tricoul galben, tricoul verde şi trofeul pentru cel mai bun căţărător. În acelaşi an sunt adăugate încă şase etape turului.
1974, A cincea victorie a lui Eddy Merckx
Numit şi „Canibalul”, belgianul Merckx a performat pe măsura aşteptărilor publicului, stabilind un nou record pentru numărul de zile în care a deţinut tricoul galben (96), precum şi pentru numărul victoriilor de etapă (34). De asemenea, el a fost şi singurul concurent care a câştigat toate clasificările din Turul Franţei. Turul Franţei ajunge pentru prima dată în Anglia, şi, tot pentru prima dată, este găzduit de 10 oraşe.
1975, Primul finish pe Champs-Élysées
După ce Parc des Princes şi, apoi, la Cipale, au fost desemnate locurile de finish ale Turului, a venit şi rândul faimoasei Champs-Élysées. Atunci când eroii decad, o fac rapid, iar Eddy Merckx nu a fost o excepţie. Deşi pe parcursul etapei a 15-a dintre Nice şi Pra-Loup s-a străduit să conducă, Merckx a pierdut avansul. Întainte de start-ul din Charleroi, Eddy Merckx a fost decorat Cavaler al Legiunii de Onoare, iar guvernul belgian l-a numit pe Raymond Poulidor Cavaler al Ordinului Leopold. Turul Franţei introduce două noi tricouri:cel alb cu buline roşii pentru cel mai bun căţărător şi cel alb acordat celui mai bun tânăr ciclist.
1985, Hinault intră în elită
Bernard Hinault s-a alăturat clubului exclusivist al celor care au reuşit să câştige Turul Franţei de cinci ori şi este ultimul francez care a câştigat cursa. În Turul Franţei este adus echipament nou – de la pedale automate la roţi speciale.
1987, Le Grand Départ din Berlin
Turul depăşise deja graniţele Franţei, însă Berlinul era cel mai îndepărtat punct în care se aventurase, cu doi ani înainte de căderea Zidului Berlinului. Deşi Turul nu a pornit cu favoriţi, a existat o luptă puternică pentru tricoul galben între spaniolul Pedro Delgado şi irlandezul Stephen Roche. Însă, pentru prima dată, tricoul galben mergea la un polonez, Piasecki. Când Zidul Berlinului cădea, în 1989, Franţa sărbătorea bicentenarul Revoluţiei Franceze, oferind un bonus de 17.890 de franci cicliştilor care treceau pe la kilometrul 1789, din Martres-Tolosane (etapa Luchon-Blagnac), unde începea etapa Turului Femeilor.
1992, O cursă pentru Europa
Pentru a marca semnarea Tratatului de la Maastrict din 7 februarie 1992, Turul Franţei a trecut pe la toţi vecinii săi – Spania, Belgia, Olanda, Germania, Luxemburg şi Italia. Pentru prima dată, Turul începe în Spania, la San Sebastian. Noi personaje, dintr-o nouă generaţie, şi-au făcut apariţia în săptămâna deschiderii Turului. Tricoul galben a fost deţinut de elveţianul Alex Zülle, dar şi de Richard Virenque şi Pascal Lino.
1998, Scandalul Festina
Întrucât Turul Franţei este o competiţie sportivă extrem de solicitantă, problema dopingului în rândul cicliştilor este frecventă. În 1998 – prima dată când turul a început din Irlanda, de la Dublin – o reţea de doping a fost descoperită în echipa lui Richard Virenque Festina, care a fost eliminat din competiţie. Înainte de începerea Turului, s-a aflat că a fost descoperită, la graniţa dintre Franţa şi Belgia, o maşină a echipei lui Festina, încărcată cu medicamente pentru sporirea performanţei sportive. Echipa a fost descalificată atunci când directorul Bruno Roussel a confirmat doparea sistematică a cicliştilor, iar întreaga situaţie a devenit cunoscută drept „Afacerea Festina”.
Turul Franţei împlineşte 100 de ani
În 2001, are loc primul Tur al secolului XXI, când germanul Erik Zabel, câştigător a 12 etape ale Turului, este declarat deţinătorul recordului pentru cele mai multe tricouri verzi câştigate. În 2003, Turul Franţei sărbătorea centenarul şi, simbolic, startul avea loc în Montgeron, aşa cum s-a întâmplat pentru prima dată, în 1903.
Referinţe:
http://www.bikeraceinfo.com/tdf/tdf%20history/tdfhistory1900.html
http://www.historytoday.com/richard-cavendish/finish-first-tour-de-france
