Toți oamenii Kremlinului

Un moment-cheie al conflictului dintre lumea capitalistă și cea comunistă l-a constituit efectuarea de către URSS a primului test atomic în poligonul Semipalatinsk (astăzi, Kazahstan), pe 29 august 1949. La patru ani de la bombardamentele atomice de la Hiroșima și Nagasaki și cu cel puțin nouă ani înainte de estimările serviciilor occidentale, Uniunea Sovietică punea capăt monopolului nuclear american. Dezvoltarea și testarea primei bombe atomice în Uniunea Sovietică nu au fost nici pe departe rezultatul geniului savanților sovietici, ci un triumf incontestabil al spionajului sovietic, care, prin informații obținute, a permis (re)producerea unei copii exacte a bombei testate la Alamogordo pe 16 iulie sau a celei lansate la Nagasaki pe 9 august 1945.

În iunie 1942, președintele Roosevelt dispune dezvoltarea primei bombe atomice, în cadrul unui proiect secret, denumit „Programul Manhattan”. Măsurile excepționale de securitate s-au concentrat pe stoparea infiltrării spionilor germani și japonezi în centrele programelor nucleare anglo-americane, iar în plan secundar, să împiedice Uniunea Sovietică să afle scopul și anvergura programului. Deși aliată a Marii Britanii și a SUA în războiul împotriva Germaniei, URSS era văzută ca o dictatură represivă și un potențial viitor adversar.

Cu toate acestea, primele informații despre inițierea programului nuclear american tot ajung în 1942 la Moscova, care decide începerea unui masiv efort de colectare a informațiilor privind dezvoltarea bombei atomice din cadrul programelor britanice și americane, botezat codificat pe măsură – „Enormoz” („ENORM”).

După doi ani de încercări eșuate, sovieticii au penetrat informativ diferitele locații ale Proiectului Manhattan și au reușit ceea ce se poate numi „furtul secolului”, agenții americani recrutați transmițând URSS informații cruciale care au facilitat dezvoltarea mult mai rapidă a bombei atomice sovietice. Grație programului secret VENONA, dezvăluit în 1995, a fost descoperită amploarea spionajului sovietic și au fost demascați mai mulți spioni atomici.

Bomba atomică - arma supremă

La începutul războiului, doar țări ca Franța, Germania, Marea Britanie și Uniunea Sovietică dispuneau de potențialul uman și de resursele materiale care să dezvolte arma nucleară. În afara cercetătorilor științifici, programele nucleare necesitau resurse imense, industriale, economice și tehnologice, pentru cercetarea-dezvoltarea noii arme.

Marea Britanie și Canada au început în 1941 programul „Tube Alloys”, primul proiect de dezvoltare a unei arme atomice din lume, însă britanicii au realizat destul de repede că nu se puteau aloca suficiente resurse pentru un efort îndelungat și costisitor, în detrimentul cerințelor mai urgente ale trupelor de pe front. În timp ce sovieticii au recurs la metodele spionajului tehnico-științific, britanicii și-au încorporat efortul de dezvoltare în Proiectul Manhattan condus de SUA.

Proiectul francez a fost stopat după ocuparea țării în iunie 1940, pentru a fi reluat în 1954, francezii detonând prima bombă atomică (cu o putere de 70 kt) în februarie 1960. Germania și URSS au demarat propriile programe atomice, însă, deși dispuneau de savanți talentați, au dedicat majoritatea resurselor sprijinirii efortului de război.

În timpul războiului, SUA au reprezentat singura națiune care dispunea de suficiente resurse industriale, inginerești, financiare și tehnologice pentru a susține propriul efort de război, dar și pe cel al Marii Britanii și URSS (prin acordul de împrumut și închiriere „Lend-Lease Act”), precum și dezvoltarea primei bombe atomice. Dezvoltarea primei bombe atomice a fost realizată în cadrul Programului Manhattan, care a fost ordonat de președintele Roosevelt în iunie 1942 și la care au participat savanți americani, britanici și canadieni.

Proiectul Manhattan a costat 2 miliarde de dolari (echivalentul a peste 35 de miliarde în 2025), din cele 300 de miliarde de dolari cheltuite de americani în cel de Al Doilea Război Mondial.

Explozia nucleară fotografiată deasupra orașului Hiroshima, 6 august 1945

Calea nucleară

Savanții au presupus inițial că cea mai directă cale de a dezvolta o bombă atomică este de a diviza atomul de uraniu. Prima bombă atomică întrebuințată în condiții de luptă, botezată „Little Boy” („Băiețelul”) și lansată asupra orașului Hiroșima pe 6 august 1945, a fost o bombă pe bază de uraniu. Însă savanții și inginerii Programului Manhattan au realizat curând că fabricarea bombelor cu uraniu ridică câteva probleme tehnice.

Majoritatea uraniului din natură se găsește sub forma a doi izotopi – U-235 și U-238 (există și o cantitate foarte redusă de U-234). Peste 99,3% este izotopul U-238, considerat inutil pentru fabricarea bombelor atomice, deoarece este prea stabil și nu poate produce o reacție în lanț – nu este fisionabil, în termeni tehnici. O reacție în lanț de fisiune necesită o cantitate concentrată de U-235 care se găsește în natură într-un procent extrem de redus (0,7%). Barierele tehnice pentru separarea izotopilor de U-238 de U-235 pentru producerea de uraniu îmbogățit capabil să echipeze o bombă atomică au fost în final depășite în cadrul programului nuclear american.

Însă a persistat o altă problemă majoră. În pofida investițiilor masive pentru asigurarea resurselor inginerești și industriale, toate metodele de extragere a U-235 necesitau timp îndelungat și asta limita considerabil numărul de bombe care ar fi fost fabricate. Dacă s-ar fi fabricat bombe atomice numai pe bază de U-235, doar una se putea produce spre sfârșitul verii 1945 – cea care a fost lansată la Hiroșima, iar următoarea bombă putea fi finalizată în anul 1946.

Savanții programului au găsit un înlocuitor pentru U-235, și anume plutoniul, un element care nu se găsește în natură. A fost descoperit în 1941 de chimistul Glenn Seaborg, care a utilizat un ciclotron de la Universitatea din California, Berkeley, pentru a bombarda izotopul U-238 cu neutroni și a produce primul element artificial, acest plutoniu. Savanții care lucrau la Programul Manhattan au descoperit rapid că plutoniul putea fi produs în cantități mari în reactoarele nucleare care foloseau uraniu și într-un interval de timp mult mai mic decât în cazul producerii de U-235 îmbogățit. Plutoniul era extrem de fisionabil, depășind chiar și U-235, și putea fi stimulat ușor pentru a produce o reacție fisionabilă în lanț.

Cu toate acestea, a apărut rapid o altă problemă, din cauza faptului că plutoniul era mult prea fisionabil. Bomba atomică pe bază de U-235 – „Little Boy” – dispunea de o metodă relativ simplă de inițiere. O masă critică de uraniu puternic îmbunătățit era trasă printr-o țeavă cu o viteză imensă (ca un cartuș prin țeava unei arme), utilizând explozivi convenționali, către o altă încărcătură de uraniu puternic îmbogățit U-235 dispusă la capătul țevii.

În momentul în care cele două încărcături se ciocneau, energia generată de coliziune stimula U-235 să devină „critic”, cu alte cuvinte, să fisioneze și astfel să declanșeze o reacție în lanț care să producă explozia nucleară.

Pe de altă parte, plutoniul fiind un element extrem de fisionabil, împiedica aplicarea acestei metode. Când o masă de plutoniu a fost trasă către o altă încărcătură de plutoniu, reacția în lanț se declanșa extrem de rapid în momentul ciocnirii, provocând însă o explozie prematură suficientă pentru a distruge un bloc, nicidecum o explozie masivă pe care o doreau savanții.

Soluția tehnică a fost dezvoltată la Los Alamos prin descoperirea metodei „imploziei”. În loc să se tragă o încărcătură spre alta, designul prevedea ca o singură sferă de plutoniu să fie complet înconjurată de explozivi convenționali. Explozivii erau inițiați simultan de-a lungul suprafeței sferei, explozia rezultată fiind direcționată în mod uniform spre interior, ca în cazul unei pâlnii cumulative, comprimând cu putere plutoniul, care devenea „critic”, producând o explozie nucleară de proporții.

Ca urmare a acțiunilor de spionaj, programul nuclear sovietic a sărit fazele de cercetare și testare, experimentele grele și costisitoare ale Programului Manhattan care au demonstrat limitările bombei cu uraniu, și a trecut direct la bomba cu plutoniu.

John Cairncross (1913-1995)

ÎNCEPUTURILE ASALTULUI INFORMATIV – MAREA BRITANIE

În timpul primului an de război, cele mai importante informații transmise de stația NKVD de la Londra și care au avut cel mai important impact asupra lui Stalin și a Centralei de la Moscova au fost comunicate de John Cairncross (1913-1995), un scoțian inteligent, cu abilități remarcabile de învățare a limbilor străine și susținător înfocat al marxismului.

John Cairncross a fost ultimul recrutat dintre „Cei cinci spioni de la Cambridge” sau „Cei cinci magnifici” și ultimul care a fost expus public ca fiind „al cincilea om” al cercului de spionaj de la Cambridge, alături de Donald Maclean (fugit la Moscova în 1951), Guy Burgess (fugit la Moscova în 1951), Kim Philby (fugit la Moscova în 1963) și Anthony Blunt (demascat public în 1979).

În luna septembrie 1941, stația de la Londra informa Moscova „despre conținutul unui raport strict secret elaborat de Comitetul Guvernamental pentru utilizarea energiei atomice pe baza uraniului, în scopul producerii de material exploziv care a fost înaintat Cabinetului de Război pe 25 septembrie 1941”.

Raportul elaborat de Comitetul Consultativ Științific și transmis de Cairncross a fost primul care a alertat Centrala de la Moscova despre planurile britanice de dezvoltare a bombei atomice. Raportul în cauză și altele care au urmat pe problematica dezvoltării armei atomice transmise de Londra în perioada următoare au avut însă un impact întârziat la Moscova. Când raportul lui Cairncross a sosit la Moscova, Stalin și STAVKA erau preocupați de respingerea ofensivei germane asupra Moscovei.

În 1945, Pavel Fitin, șeful Direcției Generale de Informații Externe din cadrul NKGB, sublinia că sursele sovietice din Marea Britanie au fost primele care au furnizat informații despre dezvoltarea armei nucleare. Mai mult, ulterior, informațiile dezvăluiau progresul înregistrat atât în Marea Britanie, cât și în SUA, datorită parteneriatului strâns dintre cele două țări.

„Au fost primite informații deosebit de valoroase de la stația din Londra referitoare la activitatea științifică în cadrul «En-s» ( Enormoz», n.a.). Primele materiale despre «En-s» au fost primite la sfârșitul anului 1941 de la sursa «LISZT» (John Cairncross, n.a.). Materialele includeau documente valoroase și strict secrete care conțineau detalii despre esența problematicii programului «En-s», precum și măsurile adoptate de guvernul britanic pentru organizarea și dezvoltarea activității din domeniul energiei atomice. Aceste materiale au servit ca bază de plecare pentru stabilirea măsurilor principale și a muncii organizatorice pe problematica energiei atomice în țara noastră. Deoarece detaliile activității științifice din cadrul «En-s» din SUA și Canada erau transmise în Marea Britanie ca parte a schimbului informațional, stația din Londra a comunicat materiale detaliate privind situația și progresul înregistrat în cadrul «En-s» în trei țări: Marea Britanie, SUA și Canada”.

Abia în martie 1942, șeful NKVD, Lavrenti Beria, i-a înaintat lui Stalin o evaluare completă a cercetărilor britanice în domeniul nuclear. Statul-Major General britanic, raporta acesta, era în prezent satisfăcut că aspectele teoretice ale construirii bombei atomice au fost „complet rezolvate”, iar cei mai buni cercetători științifici și cele mai mari companii colaborau la acest proiect, denumit codificat „Tube Alloys”. La sugestia lui Beria, în următoarele luni au urmat consultări detaliate cu cercetătorii științifici sovietici pe acest subiect.

După război, Cairncross s-a reîntors la Trezorerie, ofițerii sovietici restabilind legătura cu acesta în 1948. Timp de câțiva ani, principala sa sarcină în cadrul Trezoreriei a fost să avizeze cheltuielile pentru Apărare. Un coleg de-al său își reamintea mai târziu:

„(Cairncross) dispunea de informații nu numai despre fabricarea bombei atomice, dar și despre planurile de dezvoltare a rachetelor dirijate, a armelor biologice, chimice, antisubmarine și a celorlalte tipuri de armament. Putea, de asemenea, solicita informații, inter alia (printre altele, n.a.), despre proiectele de cheltuieli în domeniul cercetării aeronautice sau radar, sau lupta antisubmarin, despre interceptările comunicațiilor adverse, tehnicile de ascultare etc. Pentru ca Trezoreria să-și dea avizul asupra unor cheltuieli, putea solicita în mod legitim detalii suplimentare pe care le considera necesare”.

Deși a mărturisit în 1964 că a transmis documente sovieticilor, spre deosebire de alți spioni demascați, nu a fost niciodată condamnat pentru spionaj. Identitatea lui a fost dezvăluită abia în 1990, fiind confirmată de colonelul KGB Oleg Gordievski (1938-2025), care a fost recrutat de MI-6 în 1974 și care a dezertat în iulie 1985 în Marea Britanie.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 284 al revistei „Historia” (revista:284), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.