Terciul şi virtuţile strămoşeşti

Istoria hranei omeneşti dovedeşte cu prisosinţă că ne hrănim în egală măsură cu alimente şi cu simboluri. Încă acum vreo 40 de ani, istoricii secolului al XIX-lea observau un lucru ciudat:în spitalele şi azilele de săraci ale marilor oraşe, „pensionarii” primeau adesea o hrană mult mai consistentă decât cea a familiilor sărace care îşi duceau, cum-necum, viaţa în propriul cămin. Asta fiindcă în Biblie hrana cea mai des menţionată alături de pâine era carnea, astfel încât pioşii administratori de adăposturi se simţeau datori să asigure, în afara perioadelor de post, o hrană cât mai apropiată de învăţătura Scripturii.

Ceva similar se petrece şi cu hrana vechilor romani, sau măcar cu relatările autorilor antici despre modul de viaţă al strămoşilor. În ultimele secole ale Republicii, când istoria Romei devine o temă predilectă a istoricilor care se străduiesc, fiecare în felul lui, să explice excepţionala forţă a cetăţii care devenise stăpâna Mediteranei, pivotul constructului identitar roman este virtutea. În îndoitul ei sens, de forţă militară (virtuseste un derivat al substantivului vir, însemnând „bărbat”, sinonim cu „oştean”), dar şi de excelenţă morală, virtutea care ar fi asigurat odinioară Romei forţa de expansiune este indisolubil legată de moderaţie, chiar de o anume asceză asumată. În vremurile de aur ale Republicii incipiente – mereu opuse, explicit sau în subtext, prezentului decadent – romanii ar fi fost săraci şi mândri de sărăcia lor. Drept care fiecare casă romană, oricât de ilustră, era o gospodărie auto-suficientă, care producea toate cele necesare traiului modest şi cumpătat al familiei, şi în primul rând pâinea cea de toate zilele.

Roma republicană, înfăţişată mai austeră decât era

 „Pâinea cea de toate zilele” e însă un fel de a spune, căci erudiţii specializaţi în istoria străveche a Romei susţin unanim că romanii nu ar fi cunoscut până târziu pâinea dospită şi coaptă – un produs considerat de lux – şi obişnuiau să se hrănească cu o fiertură de grâu de proastă calitate, pe care îl numeau far, adică gramineea de calitate inferioară al cărei nume savant este triticum diccocum.

Măcinând grâu pentru pâine;scenă în relief din sarcofagul brutarului roman Marco Virgilio Eurisace

Aici începe însă o poveste dintre cele mai elocvente pentru fabricarea acestei istorii austere. Un cuvânt latin foarte vechi, pistor, înseamnă „cel care frământă”, de unde sensul de „brutar”, atestat încă din sec. III a.Chr. Existenţa timpurie a unui termen specializat pentru producătorii de pâine contrazicea însă ideea istoricilor despre modestele gospodării ale aristocraţilor romani, ale căror soţii ar fi fiert odinioară ele însele terciul, tot aşa cum, mai târziu, ar fi frământat cu mâinile lor pâinea în casă. Aşa că erudiţii romani se străduiesc să modifice sensul cuvântului pistor, susţinând că, la origine, el ar fi desemnat pe cel care macină, nu cel care frământă.

Verrius Flaccus, contemporan cu Augustus, susţinea că populus Romanuss-ar fi hrănit cu far(„grâu moale”, triticum dicoccum) vreme de 300 de ani de la întemeierea cetăţii. În pofida acestui modest mod de viaţă, sau tocmai datorită acestuia, strămoşii noştri şi strămoşii strămoşilor noştri erau plini de duh, chiar dacă vorbele lor miroseau a usturoi şi ceapă, scrie Varro într-una dintre Satirele Menipee(Varro [Nonius 201.1], Bimarcus 110 Riese).

O imagine celebră ilustrând simplitatea Romei ancestrale în contrast cu lumea coruptă a Italiei de sud este anecdota despre incoruptibilul Manius Curius Dentatus, consul de trei ori – o onoare cu totul excepţională în acele vremuri;în 290 a.Chr., în timpul primului său mandat, Dentatus îi învinge şi pe Samniţi, şi pe Sabini, cetatea celebrându-l în două ceremonii triumfale urmând imediat una celeilalte. Se povestea că o ambasadă a Samniţilor înfrânţi ar fi venit la Dentatus acasă cu daruri preţioase, ca să-l convingă să-i sprijine pentru un tratat ceva mai favorabil cu Roma;ambasada l-a găsit pe biruitor lângă vatra în care cocea napi pentru modesta-i cină, şi Dentatus i-ar fi gonit pe Samniţi cu darurile lor cu tot, spunând că, decât să fie stăpân al aurului, preferă să fie stăpânul stăpânilor aurului.

Un pasaj din tratatul lui Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, ilustrează însă perfect încurcătura în care predecesorii săi – pe care îi urmează fidel – s-au băgat încercând să înfăţişeze Roma republicană cu mult mai arhaică şi mai austeră decât era ea de fapt:nu doar că prezintă un sens născocit al cuvintelor, dar încearcă şi să-l reinterpreteze pe Plaut, comediograful celebru din a doua jumătate a sec. III şi sec. II a.Chr., care vorbeşte nu numai de brutari, ci şi, în comedia Aulularia, de coci(„cei care coc”, bucătarii). Pe urmele lui Ateius Capito, Pliniu susţine însă că aceşti cociar fi adevăraţii brutari, când de fapt e vorba de bucătari profesionişti:prezenţa unor asemenea „specialişti” contrazicea flagrant imaginea matroanei romane, evocate, ca Sara lui Antim Ivireanul, cu mâinile pline de făină.Pliniu pretinde, pe urmele lui Capito, că nu poate fi vorba atât de timpuriu de tehnicieni ai preparării hranei, dar că, şi dacă ar fi vorba de bucătari sau de brutari, aceştia ar fi fost nu slugi/sclavi în familiile avute, ci lucrători angajaţi doar la ocazii excepţionale din Piaţa de alimente, Macellum, care ar fi oferit nu doar legume ori fructe, ci şi zilieri pentru rarele ospeţe publice sau, şi mai rar, private.

„Avem la cină pui, peşte, jambon şi păun”

De fapt, cu Macellum, autorii antici se confruntă cu o nouă problemă pentru erudiţia inventatorilor unei Rome mai arhaice decât va fi fost ea vreodată. În imaginarul acestora, asemeni cetăţenilor din oraşele tradiţionale ale Greciei arhaice, romanii ar fi mâncat multă vreme carne foarte rar, şi anume doar ce le revenea din distribuţiile sacrificiale:dacă acceptăm că, încă din primele secole ale Republicii exista la Roma o piaţă unde se vindea orice fel de aliment, chiar şi carne, le încurcăm moraliştilor toate socotelile. De aceea, ei au şi susţinut energic că apariţia comerţului „profan” cu carne ar fi fost târzie, reprezentând un efect corupător al influenţelor străine, venite din partea Etruscilor şi/sau a grecilor din sudul Italiei şi din Sicilia. În Satira Menipeeintitulată Bimarcus, care deplânge decăderea moravurilor severe ale începuturilor, Varro imaginează că Iuppiter va distruge cu fulgerul său cupola centrală a acestui lăcaş de pierzanie care era Macellum.

Cu toate acestea, acelaşi Varro uită cu totul de condamnarea „imoralei” vânzări de alimente când laudă Roma arhaică pentru preţurile foarte mici, înregistrate pentru anul 250 a.Chr.:un modius[1](8, 62 l) de grâu moale nu costa mai mult de un as, moneda divizionară uzuală din bronz;tot atâta costa 1 congius(ceva mai mult de 3 l) de vin, sau 12 libraede carne. Tot Varro, în tratatul său Res Rusticae(2.5.11), face o distincţie clară între carnea cumpărată de la măcelărie şi cea procurată de la sacrificii.

Aşa că anunţul gravat pe o masă de piatră dintr-o locandă de la Roma, care îşi ispitea muşteriii anunţând [H]ABEMVS IN CENA PVLLUM PISCEM PERNAM PAONEM(„avem la cină pui, peşte, jambon şi păun”), are toate şansele să fie mult mai veridic decât discursul moraliştilor despre terci.

Note

*Marcus Atilius Regulus îi sfătuieşte pe romani să nu facă pace cu cartaginezii, în timpul Primului Război Punic;frescă aflată la Muzeele Capitoline din Roma

[1]F. Cardarelli, Encyclopaedia of scientific units, weights and measures:their SI equivalences and origins, 2003