⬆

Temnițele castelelor medievale ar putea fi unul dintre marile mituri ale istoriei

Imaginea prizonierului abandonat într-o celulă subterană este unul dintre marile simboluri ale Evului Mediu. Dovezile istorice arată însă că multe „temnițe” celebre au fost, în realitate, depozite, pasaje sau chiar latrine.

Celulele întunecoase aflate sub pământ, lanțurile ruginite și prizonierii abandonați în măruntaiele unui castel au devenit imagini familiare ale Evului Mediu. Dar cât din imaginea temniței medievale este istorie autentică și cât a fost creat ulterior de scriitori, de industria turistică și de cultura populară?

Temnița din imaginarul colectiv

Atunci când majoritatea oamenilor își imaginează o temniță aflată într-un castel medieval, văd o încăpere subterană: rece, umedă și aproape complet întunecată. Prizonierii sunt legați cu lanțuri de pereții din piatră, în timp ce gardienii pregătesc în apropiere instrumentele de tortură.

Este una dintre imaginile cele mai familiare ale Evului Mediu, reluată în mod constant în romane, filme, programe de televiziune și jocuri video. O descriere deosebit de influentă prezintă tocmai un asemenea loc:

„Podeaua se afla cu mult sub nivelul pământului și era foarte umedă, fiind chiar mai jos decât șanțul castelului. Singura lumină pătrundea prin una sau două ferestruici înguste, aflate cu mult deasupra locului până la care ar fi putut ajunge mâna prizonierului. Aceste deschideri lăsau să intre, chiar și la amiază, doar o lumină slabă și nesigură, care se transforma în întuneric deplin cu mult înainte ca restul castelului să piardă binecuvântarea zilei. Lanțurile și cătușele care le fuseseră destinate unor prizonieri anteriori, de la care se temuseră încercări energice de evadare, atârnau goale și ruginite pe pereții închisorii, iar în inelele uneia dintre aceste perechi de fiare mai rămăseseră două oase putrezite, care păreau să fi aparținut cândva unui picior omenesc, ca și cum un prizonier ar fi fost lăsat acolo nu doar să moară, ci să se descompună până la schelet.”

Descrierea pare să provină dintr-o mărturie despre detenția medievală, dar este extrasă din romanul „Ivanhoe” al lui Walter Scott, publicat pentru prima dată în 1819.

Popularitatea uriașă a operei lui Scott a contribuit la formarea modului în care generațiile ulterioare și-au imaginat Evul Mediu. Alte romane, filme și jocuri au consolidat aceeași imagine, până când temnița subterană a ajuns să fie considerată aproape o componentă obligatorie a castelului medieval.

Castelele medievale au adăpostit, fără îndoială, prizonieri. Mult mai greu de găsit sunt însă dovezile privind existența unor încăperi subterane construite special, pline cu lanțuri și instrumente de tortură, așa cum ne-a obișnuit cultura populară.

Multe dintre spațiile identificate astăzi drept temnițe au fost folosite inițial în scopuri cu totul diferite.

A fost „Little Ease” cu adevărat o temniță?

Ilustrație din „Memorials of the Tower of London”, de locotenent-generalul Lord De Ros, 1866

Turnul Londrei oferă un exemplu edificator.

Numeroase cărți, site-uri și materiale video vorbesc despre „Little Ease”, o presupusă celulă îngustă aflată sub Turnul Alb, în care prizonierii nu puteau nici să stea drepți, nici să se întindă confortabil.

Fotografiile arată ceea ce pare a fi o ușă care duce într-o încăpere foarte mică, asemănătoare aproape cu un dulap. Potrivit poveștii tradiționale, numele „Little Ease” reflecta suferința prizonierilor închiși acolo.

Royal Collection Trust, o organizație caritabilă asociată cu mai multe situri istorice importante, deși nu este responsabilă de Turnul Londrei, oferă următoarea descriere:

„Infama celulă de tortură a fost numită astfel din cauza dimensiunilor sale foarte mici: măsura doar 1,2 metri pe 1,2 metri. Spațiul îngust îi împiedica pe prizonieri să adopte orice poziție suportabilă: nu puteau sta în picioare, nu puteau ședea și nici nu se puteau întinde. Mai mult, celula fără ferestre se afla într-un întuneric permanent. Prizonierul era obligat să stea ghemuit, în izolare, timp de câteva zile sau chiar o săptămână, înainte de a fi scos pentru interogatoriu și tortură. Este probabil ca asemenea celule de tortură să fi fost răspândite în închisorile europene ale epocii.”

Arhitectura încăperii spune însă o poveste mai puțin dramatică.

Examinarea spațiului indică faptul că peretele din spate fusese cândva o altă ușă. În loc să fi fost conceput ca o celulă de închisoare, spațiul servise inițial drept pasaj scurt între două încăperi.

Continuarea articolului pe turismistoric.ro