Ţările Române în secolul fanariot: teatru de război şi pierderi teritoriale
Perioada cuprinsă între 1711 pentru Moldova, 1716 pentru Țara Românească și anul 1821, cu revoluția lui Tudor Vladimirescu, este caracterizată prin domniile fanariote. Acuzând lipsa de loialitate a domnitorilor români, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir între aceştia, Imperiul Otoman decide să numească pe tronul celor două țări românești funcționari greci din cartierul Fanar al orașului Constantinopol.
O evaluare a activității domnilor fanarioți nu face tema acestui articol, dar e cert că în perioada amintită Ţările Române devin teatru de război între cele trei imperii vecine: otoman, austriac și rus. Se va ajunge până la pierderi teritoriale: Oltenia e pierdută în favoarea austriecilor în perioada 1718-1739, Bucovina e pierdută tot în favoarea acestora, în anul 1775, iar Basarabia e anexată de către ruşi în anul 1812. Toate aceste teritorii au fost cedate prin tratat de către Imperiul Otoman, deși acesta nu deținea, efectiv, în granițele sale, teritoriile amintite.
De la domniile fanariote la cele pământene: cerinţele delegaţiilor de boieri
Taxele tot mai mari impuse de fiscalitatea fanariotă au dus la sărăcirea populației, în cea mai mare parte formată din țărani, și la un grad ridicat de nemulțumire și frustrare. Nemulțumirile au răbufnit în anul 1821, odată cu afirmarea lui Tudor Vladimirescu drept lider al mișcării de eliberare a Țării Românești. În momentul în care Tudor Vladimirescu a cerut îndepărtarea acelor boieri care își urmăreau doar propriile interese, pe spatele celor de jos, răscoala s-a îndreptat împotriva tuturor celor care aveau rang boieresc. Doar intervenția lui Tudor a făcut ca unii dintre aceștia să scape, el cerând cruțarea acelor boieri care au îmbrățișat ideile și cauza răsculaților.
După ce, în mai 1821, Vladimirescu este asasinat, iar ultimele trupe răsculate sunt învinse la Drăgășani, Imperiul Otoman ocupă Țara Românească și Moldova, pentru a împiedica o nouă răscoală a românilor. Prin intervenția Angliei și a Franței, în anul 1822 Poarta a fost nevoită să numească domni pământeni, pentru a nu da motiv Rusiei să intervină în favoarea Ţărilor Române, nemulțumite de o posibilă conducere otomană. Nu trebuie uitat că, încă din 1774, prin Pacea de la Kuciuk Kainargi, Rusia îşi asumase rolul de protectoare a popoarelor ortodoxe din Imperiul Otoman, iar faptul că românii erau ortodocși ușura situația Rusiei, care putea include țările românești sub aripa sa.
Concret, în vara anului 1822, la Constantinopol au fost chemate două comisii, formate din câte șapte boieri pentru fiecare din cele două țări românești. La masa negocierilor, boierii au propus mai multe proiecte și memorii, ignorate pe motiv că erau prea complicate. Au fost cerute, în schimb, rapoarte scurte, care să prezinte concret cererile românilor. Ambele delegații au solicitat domnii pământene şi, după mai multe rânduri de negocieri, Poarta a decis, la 1 iulie, să îndeplinească cererea.
În Moldova a fost numit drept domn Ioniță Sandu Sturdza, iar în Țara Românească, Grigore al IV-lea Ghica.
Acest text este un fragment din articolul „Fără patimă, despre constituţii”, publicat în numărul 248 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.
