Statutul regiunii Kosovo, perceput în România

Secolul al XX-lea a fost martor la modul în care lumea dezvoltată a căzut într-un paroxism al violenței ideologice, întrucât liberalismul s-a confruntat mai întâi cu rămășițele absolutismului, apoi a asistat la nașterea bolșevismului și a fascismului, iar, în cele din urmă, la un marxism actualizat care amenința să ducă la apocalipsa supremă a războiului nuclear.[1]

Aceste ideologii s-au confruntat pe viață şi pe moarte, constituind, în esență, întreaga istorie politică dramatică şi sângeroasă a secolului respectiv.[2]

Principala urmare a confruntării acestor ideologii politice au fost cele două conflagrații mondiale, care au reprezentat unul dintre evenimentele marcante ale umanității – nu numai din punct de vedere geopolitic, militar sau al tehnologiei implicate în arta războiului, ci, în egală măsură, și din acel punct de vedere ce ține de țesutul intim al societăților: climat moral, mentalități, psihologie socială, temeri și speranțe comune.[3] Cea de-a doua urmare reprezentativă a fost Războiul Rece, în care omenirea a fost martoră la lupta de dominație între două mari puteri: Statele Unite și Uniunea Sovietică. Aceste două națiuni au definit cursul istoriei în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar moștenirea Războiului Rece continuă până în prezent.[4]

După căderea Zidului Berlinului, moment emoționant și marcant considerat punctul zero al destrămării Cortinei de Fier și în speță al comunismului în statele din est, a început o oscilație către democratizarea acestor state și alinierea lor cu învingătorul „Războiului Rece, singura Mare Putere unanim recunoscută la acea oră, Statele Unite despre care omenirea s-a întrebat dacă va putea gestiona echilibrul global”.[5]

Astfel, la încheierea Războiului Rece s-a reconfigurat cartografia geopolitică a Europei prin trasarea sau dispariția unor granițe. Pe de-o parte, în timp ce unele state s-au reîntregit, cum este cazul Germaniei,  altele s-au divizat , așa cum este cazul fostelor republici iugoslave. Pentru cel de-al doilea caz, aceste noi ajustări au presupus și redeschiderea „problemei provinciei Kosovo”, o regiune cu un statut special autonom disputat încă din Primul și cel de al Doilea Război Balcanic între Serbia, Muntenegru și Albania. [6]

Așa cum o definea prim-ministrul Marii Britanii Tony Blair, „Kosovo reprezintă pragul Europei”. Cu alte cuvinte, este o regiune aflată nici în afara, nici în interiorul Europei, dar în mod clar în inima Balcanilor, fiind o zonă măcinată de conflicte naționaliste și suportând consecințele demersurilor marilor puteri, în funcție de interesele acestora în regiune.

Criza din regiunea Kosovo a izbucnit în anii ‘80, iar originile acestei probleme se regăsesc în specificul structurii etnice, unde circa 90% din locuitori sunt albanezi, în timp ce sârbii sunt mai puțin de 10% din totalul populației. Odată cu retorica naționalistă a anilor ‘80, Belgradul a suprimat autonomia provinciei în anul 1989, iar albanezii și-au instituit un stat paralel printr-un referendum în anul 1992 (urmat de Declarația de Independență din anul 2008). Această situație a amplificat tensiunile dintre Priștina și Belgrad, care au culminat cu războiul civil din anii 1998 – 1999, perceput ca o campanie de teroare îndreptată împotriva albanezilor kosovari. Pe parcursul conflictului, s-a impus implicarea ONU și a NATO. [7]

Această criză apărută a reprezentat o breșă în mediul de securitate din regiune și a deschis calea separatismelor în spațiul european, creând un precedent periculos în alte regiuni separatiste precum Transnistria, Crimeea sau Catalonia. Treptat, Kosovo a fost recunoscută oficial de 119 țări din întreaga lume, însă cinci state europene printre care și România (alături de Cipru, Grecia, Slovacia şi Spania) s-au opus. În plus, nici Federația Rusă nu a recunoscut republica autoproclamată, datorită statutului său de prieten și aliat consacrat al Serbiei, în pofida politicii din enclavele rusești aflate pe teritoriile altor state foste sovietice (ie. Osetia de Sud din Georgia sau Lugansk și Donetsk din Ucraina). „Într-o vreme, în care NATO și Occidentul căutau căile cele mai directe pentru implicarea Rusiei pentru soluționarea conflictului din Kosovo […] cum putea Rusia să devină un participant activ la pacificarea zonei, atâta vreme cât armata ei este într-o stare discutabilă, când criza din Cecenia este o rană neînchisă, sau când speculațiile despre o uniune slavă a Rusiei, Belarusului și Serbiei au dat frisoane la acel început de vară balcanică din 1999?” [8] Cu atât mai mult, dintre marii actori globali, nici China nu a sprijinit această separare.

Mai puțin discutat este rolul jucat de România pe tabla de șah imaginară a Europei în timpul Războiului din Kosovo. Politica oficială națională a fost una de soluționare a conflictului pe cale pașnică, dar, totodată respectând o abordare prooccidentală, permițând Alianței folosirea spațiului aerian național pentru urmărirea în acest fel a dezideratului României de accedere în NATO, cu prețul încălcării politicii de bună vecinătate cu Serbia, țară cu care România nu s-a aflat în decursul istoriei în situații de conflict. Conducerea dictatorială a lui Miloşevici a făcut imposibilă orice soluţie paşnică. Cu toate acestea, societatea civilă românească s-a poziționat, în majoritatea ei, de partea Belgradului.[9]

            Intervenția NATO a reprezentat mai de curând un truc al conducerii Alianței, care s-a bazat pe protejarea propriilor piloți, întrucât au fost dese plângerile din partea oficialităților NATO cu privire la nivelul plafonului de nori. În fapt, aceste plafoane puteau împiedica nu raidurile ca atare, ci bombardamentele de la acea altitudine, considerată optimă pentru siguranța propriilor piloți.^[10] Miza implicită a conflictului din primăvara lui 1999 a presupus confruntarea între două mentalități de război diametral opuse ale părților implicate. „În disputa NATO versus Iugoslavia lui Miloșevici, s-au aflat față în față, de fapt, două filozofii ale războiului: una clasică, preponderent umană, „eroică”, premodernă (a sârbilor), și una nouă, hipertehnicizată, „post-eroică” și postmodernă (a Alianței).”^[11]

           Atitudinea românilor față de fosta Iugoslavie a pendulat între admirație pentru o țară mai dezvoltată şi mai puțin sufocată de comunism decât a noastră şi dezinteres evident față de o țară divizată care nu corespunde noii noastre orientări, aceea către Europa Occidentală şi spațiul Nord-Atlantic. Motivul pentru care România nu a putut recunoaște această republică separatistă este reprezentată de pericolul autoproclamării independenței Transnistriei, argument folosit de fostul președinte Traian Băsescu. Menținerea în timp a acestui refuz a fost însă, invariabil pusă în legătură cu pretențiile de autonomie din Ținutul Secuiesc. [12]

Ce a fost Iugoslavia pentru români până la destrămarea ei? Un vis frumos pentru cei care au avut de îndurat rigorile ceaușismului. Un stat comunist, dar cu tendințe occidentale, un loc de muncă pentru o parte dintre conaționali (să nu uităm că, înainte de Spania, Italia şi Germania anilor ’90, a existat în perioada comunistă tradiția muncii „la sârbi”). Pentru cei din apropierea graniței, a reprezentat o gură de oxigen prin posturile de radio ce difuzau muzică rock, filme occidentale, dar şi prin produsele comercializate în piețele din Timișoara sau Turnu-Severin [13]

            Valul de „creditare” a Priştinei a atins şi România, unele poziții diferite făcându-şi simțite prezența încă din 2012, când 17 eurodeputaţi români din 33 au votat, în Parlamentul European, o rezoluție prin care îndemnau la recunoașterea independenței Kosovo, pe motiv că „lucrurile se schimbă în Europa şi în Balcani”. În 2013, premierul Ponta s-a declarat pentru „recunoașterea rapidă a independenței” regiunii, lăsând să se înțeleagă, în dialogul cu vicepreședintele american, Joe Biden, că din 2015, țara noastră ar putea avea „o poziţie coordonată cu partenerii occidentali”.

            În opoziţie marcantă s-a aflat fostul preşedinte Traian Băsescu, care a sancţionat declaraţiile premierului din 2013. Fostul şef al statului a indicat că „nu trebuie forţată nota în privinţa recunoaşterii Kosovo” şi că „poziţia ţării noastre va rămâne neschimbată până ce Belgradul nu va cădea de acord cu Priştina”, semn al unei poziţii prudente, expectative, dar nu inflexibile.[14]

Serbia şi Kosovo merg pe un drum fără întoarcere, lucru pe care toţi îl conştientizează. În fapt, nu au de ales decât să înainteze într-un dialog chiar şi lipsit de entuziasm şi presărat constant cu reasigurări ale sârbilor că nu vor recunoaşte Kosovo, având ca obiectiv final şi comun aderarea la UE. Pentru România, soluționarea problemelor dintre Belgrad şi Kosovo şi aderarea acestora la spațiul euroatlantic este convenabilă, întrucât îi oferă perspectiva stabilității la graniţă. În plus, nerecunoașterea Kosovo este de natură să întârzie perspectiva aderării, dând un imbold consolidării influenței Rusiei în Balcani.[15]

Avansul în dialogul dintre Serbia şi Kosovo reprezintă, așadar, cheia sau, mai bine-zis, momentul oportun care ar putea duce la o reconfigurare în dialogul Bucureştiului pe tema Kosovo. Kosovo a fost recunoscut treptat ca stat de 108 țări, printre care SUA şi 23 din cadrul UE, a aderat la mai multe organizații internaţionale şi va semna, probabil, anul acesta, Acordul de Stabilizare și Asociere cu UE.[16]

Bibliografie:

·         Pagini web:

Clever Prototypes, LLC. “Războiul Rece Și Planuri de Lecție Activități 1945-1962.” Storyboard That. Accesat în data de 17.05.2023. https://www.storyboardthat.com/ro/lesson-plans/r%C4%83zboiul-rece.

Cornea, Andrei. “Secolul XX Continuă.” Dilema Veche, 28.09.2022. https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/secolul-xx-continua-2206714.html.

Cristescu, Florin. “Rădăcinile Unui Război Aproape Uitat.” Adevărul, 01.05.2017. https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/radacinile-unui-razboi-aproape-uitat-1782109.html.

Dugin, Alexander. “Trei Ideologii Principale Şi Soarta Lor În Secolul Xx.” The Fourth Political Theory, 04.02.2014. http://www.4pt.su/ro/content/trei-ideologii-principale-si-soarta-lor-secolul-xx. 

Redacția. “România Şi Decizia Dificilă a Recunoaşterii Kosovo.” Sinteza, 23.06.2015. https://www.revistasinteza.ro/romania-si-decizia-dificila-a-recunoasterii-kosovo.

·         Articole de specialitate:

Fukuyama, Francis. “The End of History?” The National Interest, no. 16 (1989): 3–18. http://www.jstor.org/stable/24027184.

Dinu, Mihai Ștefan „Influenţa Factorilor Etnic și Religios Asupra Dinamicii Mediului De Securitate.” București: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I,” 2008. https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/influenta_factorilor_etnic_si_religios_asupra_dinamicii_mediului_de_securitate.pdf

·         Cărți:

Cioroianu, Adrian. În Focul Ascuns în piatră: Despre Istorie, Memorie Și Alte vanități Contemporane, Iași: Polirom, 2002.

[1]Francis Fukuyama. “The End of History?” The National Interest, no. 16 (1989): 3–18. http://www.jstor.org/stable/24027184.

[2] Alexander Dugin, “Trei Ideologii Principale Şi Soarta Lor În Secolul Xx,” The Fourth Political Theory, 04.02.2014, http://www.4pt.su/ro/content/trei-ideologii-principale-si-soarta-lor-secolul-xx.

[3] Adrian Cioroianu, „Focul Ascuns în piatră: Despre Istorie, Memorie Și Alte vanități Contemporane” (Iași: Polirom, 2002), p. 67.

[4] Clever Prototypes, LLC. “Războiul Rece Și Planuri de Lecție Activități 1945-1962.” Storyboard That. Accesat la data 17.05.2023. https://www.storyboardthat.com/ro/lesson-plans/r%C4%83zboiul-rece. 

[5] Adrian Cioroianu, „Focul Ascuns în piatră: Despre Istorie, Memorie Și Alte vanități Contemporane” (Iași: Polirom, 2002), p. 69.

[6] Mihai Ștefan Dinu, „Influenţa Factorilor Etnic și Religios Asupra Dinamicii Mediului De Securitate.” București: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I,” 2008. https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/influenta_factorilor_etnic_si_religios_asupra_dinamicii_mediului_de_securitate.pdf

[7] Anna Matveeva și Wolf-Christian Paes „The Kosovo Serbs: An ethnic minority between collaboration and defiance” Bonn International Center for Conversion, Friedrich Namann Foundation and Saferworld (2003) https://www.files.ethz.ch/isn/124870/Kosovo%20Serbs.pdf

[8] Adrian Cioroianu ,“Focul ascuns în piatră”, pag. 115,116, editura Polirom, 2002

[9] Redacția, “România Şi Decizia Dificilă a Recunoaşterii Kosovo,” Sinteza, 23.06.2015, https://www.revistasinteza.ro/romania-si-decizia-dificila-a-recunoasterii-kosovo.

[10] Adrian Cioroianu, „Focul Ascuns în piatră: Despre Istorie, Memorie Și Alte vanități Contemporane” (Iași: Polirom, 2002), p. 126.

[11] ibidem

[12] Florin Cristescu, “Rădăcinile Unui Război Aproape Uitat,” Adevărul, May 1, 2017, https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/radacinile-unui-razboi-aproape-uitat-1782109.html.

[13] idem

[14] REDACȚIA, “România Şi Decizia Dificilă a Recunoaşterii Kosovo,” Sinteza, June 23, 2015, https://www.revistasinteza.ro/romania-si-decizia-dificila-a-recunoasterii-kosovo.

[15] op.cit

[16] idem