Stalin a crezut în pacea cu Hitler până în ultima clipă

În 2006 apărea la editura americană Alfred A. Knopf din New York cartea scriitorului britanic Rodric Braithwaite, Moscow 1941:A city and its people at war (Moscova 1941:un oraş şi oamenii lui în război). Autorul volumului fusese între anii 1988-1992 ambasador al Marii Britanii la Moscova şi mai avea la activ o lucrare despre Moscova, Across the Moscow River (Dincolo de râul Moscova).

Cartea de faţă,  Moscow 1941:A city and its people at war, este o istorie fascinantă şi excelent documentată a Bătăliei pentru Moscova din anul 1941, una dintre luptele decisive ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi, în acelaşi timp, prima înfrângere strategică a forţelor armate germane în marşul lor aparent invincibil de-a lungul Europei.

În bătălia pentru Moscova sovieticii au pierdut 926.000 de combatanţi, adică mai mult decât au pierdut anglo-americanii pe parcursul întregului război. Autorul demonstrează cu cifre concrete că, în funcţie de numărul combatanţilor care s-au înfruntat de ambele părţi, bătălia Moscovei ocupă primul loc în istoria artei militare din toate timpurile, cu şapte milioane de militari. Pe locul al doilea se situează bătălia de la Stalingrad, din anul 1942, cu patru milioane de combatanţi de ambele părţi, iar locul al treilea îl ocupă bătălia pentru Berlin, din anul 1945, cu 3, 5 milioane de combatanţi. Pentru fiecare anglo-american ucis în Al Doilea Război Mondial, autorul scrie că japonezii au dat şapte vieţi, germanii – 20, iar sovieticii – 85 de vieţi. Mulţi analişti se întreabă despre ce fel de victorie se poate vorbi că a dobândit URSS-ul în condiţiile în care a pierdut 35 de milioane de oameni...

„Rasputitsa” – vremea când se înmoaie drumurile

Ca teritoriu, bătălia Moscovei s-a desfăşurat pe o suprafaţă egală cu cea a Franţei şi a durat şase luni, din septembrie 1941 până în aprilie 1942 (pag. 9). „Cel mai greu moment pentru Moscova este atunci când toamna face loc iernii şi iarna face loc primăverii. Este perioada pe care ruşii o numesc «rasputitsa», adică «vremea dizolvării drumurilor», când terenul este îmbibat cu apă şi când toate drumurile, exceptând pe cele ultramoderne, devin un coşmar pentru orice mulţime de oameni şi vehicule. Noroaiele, şi nu iarna, au oprit armatele lui Napoleon şi ale lui Hitler”(pag. 11).

La 10 martie 1918, Lenin a plecat la Moscova cu trenul, din capitala Rusiei, Petrograd, speriat de avansul trupelor germane;a plecat împreună cu soţia sa şi cu secretarul cabinetului său de prim-ministru. Mutarea capitalei la Moscova era, astfel, temporară până la terminarea Primului Război Mondial. Ea a devenit însă permanentă – un semn, în ochii multora, că Rusia a întors spatele Europei pentru a deveni din nou o putere asiatică. La venirea sa la putere, preşedintele Boris Elţîn a promis că Petersburg va redeveni capitala Rusiei renăscute după dezmembrarea URSS şi căderea regimului comunist, dar n-a reuşit să-şi ducă planul la bun sfârşit.

Război între Germania şi URSS sau cel mai mare şantaj din istoria lumii?

Rodric Braithwaite a consacrat multe pagini ale cărţii examinării contextului în care a avut loc invazia URSS de către germani, încercând să-şi explice cum de Stalin a ignorat cu bună ştiinţă toate semnalele de alarmă trimise de spionii lui bine plasaţi în diferite centre de decizie de la Berlin, Londra, Tokyo, Washington şi în toate capitalele Europei de Est. Astfel, sovieticii îşi aveau oamenii lor la Cartierul General al Aviaţiei germane, Luftwaffe, dar şi la Ministerul Economiei din Berlin. Ei îl aveau pe spionul Anthony Blunt la Londra şi pe superspionul Richard Sorge la Tokyo. Ambasadele URSS din toate ţările Europei de Est numărau trenurile germane cu echipamente militare care se deplasau zilnic spre frontierele sovietice. Avioane de recunoaştere ale Luftwaffe apăreau tot mai frecvent deasupra zonelor de graniţă ale Uniunii Sovietice. Ofiţeri imprudenţi din Wehrmacht se lăudau în gura mare că Armata Roşie va sucomba în câteva zile după atac:„va fi o plimbare militară”, ziceau ei.

Pe măsură ce iarna lui 1941 se transforma în primăvară, informaţiile primite de Stalin de la spionii săi deveneau mai amănunţite, mai precise, în timp real. Dar, scrie autorul, chiar şi atunci când informaţiile primare sunt exacte, totul depinde de modul în care ele sunt interpretate şi exploatate. Interpretarea acestui fluviu de informaţii alarmante cădea în sarcina Direcţiei Principale de Spionaj (GRU) din Ministerul Apărării, de sub comanda generalului Filip Golikov. În ochii britanicilor care s-au întâlnit cu acesta, Golikov se prezenta ca un general „extrem de inteligent şi bine informat”, care trebuia să aleagă între a evalua obiectiv informaţiile primite şi riscul de a înfrunta mânia lui Stalin, dacă interpretarea dată de el nu se potrivea cu percepţiile dictatorului. „Trei dintre predecesorii lui Golikov în funcţia sa fuseseră împuşcaţi din ordinul lui Stalin”(pag. 51). Interpretarea dată de Golikov lui Stalin este următoarea:„Majoritatea rapoartelor de informaţii care indică probabilitatea unui război cu Uniunea Sovietică în primăvara lui 1941 provin din surse anglo-americane al căror scop imediat este, indubitabil, înrăutăţirea relaţiilor dintre URSS şi Germania. Cel mai probabil moment pentru începerea operaţiunilor militare contra URSS va fi după o victorie germană asupra Marii Britanii sau după încheierea cu aceasta a unei păci avantajoase”(pag. 51).

Moscow 1941:A city and its people at war (Moscova 1941:un oraş şi oamenii lui în război), de Rodric Braithwaite, publicată la Editura americană Alfred A. Knopf din New York, 425 pagini

Aspectul cel mai surprinzător semnalat de această carte este însă următorul:nu numai Stalin a calculat incorect timpul rămas disponibil până la un război cu Germania, ci şi Comitetul Mixt pentru Informaţii al Marii Britanii, care a emis în luna mai 1941 următoarea interpretare pentru Winston Churchill:„Germanii au nevoie de ajutor economic din Rusia pentru Bătălia contra Angliei. Ei pot obţine acest ajutor economic fie prin acord comercial, fie prin instrumentul nesigur al războiului. Deci deplasarea trupelor germane spre frontierele Rusiei este un şantaj, din moment ce avantajele încheierii unui acord comercial cu URSS sunt copleşitoare, comparativ cu alternativa unui război”(pag. 52). Sâmbătă, 21 iunie 1941, în ultima zi de pace, ambasadorul Suediei la Moscova telegrafia codificat şefilor săi de la Stockholm următoarele rânduri:„Cei mai mulţi sunt convinşi că războiul este inevitabil şi iminent;alţii cred că nu va fi război, cel puţin nu acum şi că Stalin va face concesii mari pentru a evita războiul. Singurul lucru cert este că noi suntem în faţa fie a unei bătălii de importanţă globală între al III-lea Reich şi Imperiul Sovietic, fie în faţa celui mai gigantic şantaj din istoria lumii”(pag. 56).

Aceste indicii aduse de autor din arhive occidentale pun într-o lumină nouă atitudinea lui Stalin faţă de ignorarea pericolului german, care nu mai apare atât de inexplicabilă. El era pregătit pentru o serie nouă de concesii cu nemţii după tipul păcii de la Brest Litovsk din Primul Război Mondial. În orice caz se aştepta la un ultimatum de la Hitler. În ajunul invaziei, în noaptea de 21 iunie 1941, Molotov l-a convocat la biroul său pe Contele Friederich Werner von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, şi i-a pus acestuia următoarele întrebări:„«De ce întregul personal al Ambasadei Germaniei a părăsit în grabă URSS-ul? De ce guvernul german n-a răspuns la ramura de măslin oferită Germaniei de comunicatul TASS din 14 iunie? Este Germania nemulţumită de comportamentul Uniunii Sovietice şi dacă este aşa, de ce anume?» Aceste întrebări erau de-acum irelevante. Von Schulenburg n-a putut da nici un răspuns satisfăcător”(pag. 62).

22 iunie 1941 Oameni din Moscova ascutand declaratia de razboi citita la radio de Molotov

Jukov:„Germanii bombardează oraşele noastre!”

Autorul acordă multă atenţie modului în care s-a primit la Kremlin vestea invadării ţării de către germani, cu peste trei milioane de soldaţi, 2.000 de avioane şi 3.000 de tancuri, fără a mai menţiona şi trupele ţărilor aliate Germaniei (România, Italia, Ungaria). La ora 3:15, în zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, bombardiere germane au atacat bazele aeriene sovietice de la frontiera apuseană a URSS, distrugând, în cursul dimineţii, peste 1.200 de avioane, cele mai multe dintre ele aflate la sol. Forţele speciale ale Germaniei, multe dintre ele purtând uniforme sovietice, erau deja infiltrate în spatele frontului şi tăiau liniile telefonice, atacau punctele de comandă şi ocupau poduri-cheie. Şeful Marelui Stat Major, generalul Jukov, l-a trezit din somn pe Stalin la ora 3:30 a.m. „A răspuns vocea somnoroasă a ofiţerului de serviciu de la vila Kuntsevo:«Cine sunteţi?», «Jukov. Vă rog daţi-mi legătura cu Tovarăşul Stalin. Este urgent», «Cum, chiar acum? Tovarăşul Stalin doarme acum!», «Treziţi-l imediat! Germanii bombardează oraşele noastre!» După trei minute Stalin era la telefon. Jukov a raportat situaţia şi i s-a răspuns cu tăcere. «Aţi înţeles ce-am spus?», a întrebat Jukov. Din nou tăcere, se auzea doar respiraţia grea a dictatorului. Apoi, în fine s-a auzit ordinul lui Stalin:«Spune-i lui Poskrebîşev să convoace imediat întregul Birou Politic»”(pag. 65).

Generalul NKVD Alexander Poskrebîşev (1891-1965), şeful de cabinet al lui Stalin, i-a convocat rapid pe toţi magnaţii Kremlinului la cea mai grea şedinţă din viaţa lor, descrisă în detalii de toţi participanţii la dezbaterile din acea noapte fatidică. Ministrul Apărării, generalul Semion Timoşenko, a prezentat situaţia şi numele bazelor aeriene, porturilor şi nodurilor feroviare bombardate deja de germani. „Apoi a început să vorbească Stalin, rar, alegându-şi cu grijă cuvintele. Ocazional i se rupea vocea. Chiar şi acum el încerca să argumenteze că atacul german era o provocare a militarilor germani. «Dacă era necesar de organizat o provocare, generalii germani şi-ar bombarda propriile lor oraşe», a mormăit el. «Hitler, în mod sigur, nu ştie de asta». După ce a terminat de vorbit s-a lăsat o lungă şi apăsătoare tăcere”(pag. 65). Molotov a primit ordinul de a-l convoca imediat la sediul ministerului Afacerilor Externe pe ambasadorul german. Abia stăpânindu-şi starea de surescitare, ambasadorul Germaniei, un partizan constant al bunelor relaţii cu Rusia, i-a spus lui Molotov că Germania a declarat război:nu exista vreo intenţie de negocieri suplimentare. Stalin a primit cu calm ştirea adusă de Molotov;s-a întors spre generalii Timoşenko şi Jukov, întrebându-i:„Ce recomandaţi?”

Fotografia care a făcut istorie:moscoviţii ascultând proclamaţia de război la radio

S-a emis ordinul de mobilizare generală a tuturor bărbaţilor născuţi între anii 1901-1918, precum şi ordine de luptă pentru aviaţia din zonele de frontieră, dar forţele aeriene sovietice de acolo încetaseră să existe, germanii având deja controlul total al spaţiului aerian. Populaţia URSS nu ştia ce catastrofă se abătuse asupra ţării. Textul final al proclamaţiei guvernului privind starea de război poartă amprenta stilului brutal şi direct al lui Stalin şi el ar fi fost cel mai indicat s-o citească la radio. Dar l-a pus pe Molotov să facă asta, fie din cauza unei căderi nervoase, fie dintr-o tactică subtilă:„Erau explicaţii grele de dat populaţiei. Germanii au atacat în pofida Pactului de Neagresiune. Molotov a semnat acel Pact. El să ducă vestea asta!”(pag. 69). Una dintre cele mai emoţionante fotografii din istoria URSS-ului este cea făcută în acea duminică de 22 iunie 1941, pe strada Gorki din Moscova, în faţa unei mulţimi de oameni care ascultau la difuzoarele de pe stâlpi proclamaţia de război citită la radio de Molotov. Multă lume a plâns atunci în stradă de la Minsk până la Vladivostok, în Extremul Îndepărtat al Asiei... poate şi pentru că pe Molotov îl lăsa vocea în timpul citirii proclamaţiei către naţiune. Prima reacţie a populaţiei a fost să ia cu asalt magazinele alimentare;cozi de câte 300 de persoane se formau în faţa acestora. În unele prăvălii nu mai existau zahăr, sare, făină. La altele, aceste produse erau vândute până la ora prânzului. Oamenii îşi cheltuiau economiile pentru a cumpăra tot stocul de alimente. Pe măsură ce germanii se apropiau de Moscova, creştea starea de indisciplină, de haos şi disperare, care a dus la devalizarea magazinelor de tot ce mai aveau pe rafturi.

Planul sovietic:Moscova urma să fie distrusă;explozibilul fusese deja pregătit

Noi recruţi pornind spre linia întâi, în Moscova 1941

Dacă germanii ar fi reuşit să intre victorioşi în Moscova, ei ar fi găsit acolo un deşert. La 8 octombrie 1941, Stalin şi Comitetul de Stat pentru Apărare (STAVKA) au dat ordine de pregătire metodică a distrugerii întreprinderilor industriale din Moscova şi din zona învecinată. Un comitet format din cinci membri, sub comanda generalului NKVD Ivan Serov, ministru-adjunct la Afaceri Interne, a primit însărcinarea dinamitării Moscovei. Serov a prezentat o listă cu peste o mie de fabrici care urmau să fie distruse. Aceste fabrici au fost împărţite în două categorii. Cele care fabricau echipamente militare urmau să fie aruncate în aer. Celelalte fabrici urmau să fie distruse prin spargerea utilajelor sau prin incendiere. Alimentele sau produsele pentru consum din fabrici urmau să fie distribuite gratuit populaţiei. Lista clădirilor care trebuiau distruse includea brutăriile, depozitele frigorifice, fabricile de prelucrare a cărnii, gările şi alte clădiri ale feroviarilor, parcul de tramvaie şi autobuze, autobazele cu camioane, centralele electrice, podurile, Teatrul Bolşoi, monetăria naţională, clădirea Agenţiei Telegrafice a Uniunii Sovietice (TASS), toate centralele telefonice ale Moscovei, oraş care depăşea de două ori ca mărime capitala Marii Britanii.

Comandantul Kremlinului a primit explozivii necesari distrugerii clădirilor de servicii de acolo (inclusiv vila lui Stalin de la Kuntsevo). NKVD-ul şi-a organizat singur dinamitarea imensului complex de clădiri cunoscut sub numele de Lubianka. Acest iureş distructiv a culminat pe 15 octombrie 1941, când Stalin i-a convocat la Kremlin pe toţi membrii STAVKA, cărora le-a prezentat calm situaţia disperată în care se afla Moscova:„«Germanii pot străpunge în orice moment apărarea Capitalei şi trebuie făcute pregătirile necesare». După discuţii, el a dictat o listă scurtă de măsuri. Molotov urma să aranjeze ca membrii Prezidiului Sovietului Suprem, ai Guvernului şi al Corpului Diplomatic acreditat la Moscova să părăsească Capitala în acea zi cu destinaţia Kuibîşev (Samara) pe Volga, iar Molotov urma să meargă cu ei ca vicepreşedinte al Guvernului. Ministerele Apărării şi al Marinei Militare vor merge de asemenea la Kuibîşev, numai Marele Stat Major va merge la Arzamas, un orăşel izolat de lângă Nijni Novgorod, pe Volga. Laboratoarele de cercetări, institutele lor de educaţie superioară şi teatrele urmau să fie evacuate imediat către o multitudine de destinaţii. Beria şi Şcerbakov (primul secretar al comitetului orăşenesc de partid) vor fi responsabili de distrugerea fabricilor şi a clădirilor de pe lista demolărilor” (pag. 219). Tot la acea şedinţă din incinta Kremlinului s-a hotărât ca şi Stalin să părăsească Moscova a doua zi sau ulterior, în funcţie de situaţie. Dar în decurs de câteva ore, la sugestia lui Jukov, Stalin a decis să rămână în Moscova, fapt care a avut un ecou imediat şi pozitiv în rândurile ostaşilor care apărau Capitala.

Moscova pregătită pentru asediul german din iarna lui 1941-1942

„Lăsaţi utilajele unde se află ca să putem munci pentru Hitler, dacă apare pe aici!”

Pentru redarea atmosferei de agonie a Moscovei, autorul citează masiv din jurnalele ţinute atunci de diverşi intelectuali ai Capitalei URSS. „Cititorul cărţii trece de la râs la lacrimi, fără a uita vreo clipă că sângele curgea valuri”, descrie Simon Sebag Montefiore experienţa citirii acestei cărţi. Iată un exemplu edificator:„Oamenii spun cu voce tare lucruri care cu trei zile în urmă i-ar fi adus în faţa unui tribunal militar. Sunt cozi peste tot, nesfârşite cozi:zgomotoase, emotive, certăreţe, agonizante. Isteria de la vârf s-a transmis la masele de oameni. Oamenii încep să-şi amintească şi să numere toate umilinţele, oprimarea, nedreptăţile, aroganţa birocratică a oficialităţilor, îngâmfarea şi auto-mulţumirea birocraţilor de la partid, decretele draconice, lipsurile de tot felul, dezinformarea sistematică a populaţiei, minciunile şi lăudăroşenia căpeteniilor în ziare. Oamenii vorbesc din inimă. Se poate apăra un oraş în care predomină asemenea stare de spirit?”(pag. 226). Muncitorii de la o fabrică din Moscova au început să dezasambleze lăzile, pentru a preveni orice noi eforturi de a expedia în Urali maşinile şi utilajele de producţie. Unii ştabi de la partid au ordonat ca utilajele respective să fie reasamblate şi montate la loc. „O femeie a ţipat la ei:«Lăsaţi utilajele unde se află ca să putem munci pentru Hitler, dacă apare pe aici!»”(pag. 228).

Disperaţi, germanii dezbrăcau cadavrele ruşilor, ca să ia pufoaicele şi pâslarii

La ora aceea, germanii pătrunseseră aproape 1.000 de kilometri în interiorul URSS. Ei aveau sub ocupaţie cea mai industrializată parte a Uniunii Sovietice – care cuprindea aproape jumătate din populaţia ţării –, un teritoriu egal cu cel al Angliei, Spaniei, Italiei şi Franţei luate împreună! Capturaseră Kievul şi asediau Leningradul. În timpul retragerii, sovieticii au pierdut aproape patru milioane de oameni, morţi şi răniţi, 20.000 de tancuri, 17.000 de avioane, peste 60.000 de tunuri şi mortiere, aproape toate stocurile de armament construite în anii anteriori invaziei naziste. Ajunşi sub zidurile Moscovei, germanii erau epuizaţi. Feld-mareşalii von Rundstedt, von Bock şi generalul Guderian au fost înlocuiţi de Hitler pentru că cereau insistent trecerea pe poziţii defensive şi chiar o retragere parţială. La mijlocul lui octombrie 1941, germanii ajunseseră la 22 de kilometri de Moscova producând panică generală. Elemente huliganice au început devastarea oraşului, fapt care a dus la arestarea a 830.000 de persoane, dintre care peste 900 au fost împuşcate pe loc. La porţile oraşului se duceau lupte grele, înverşunate, pe viaţă şi pe moarte, la temperaturi de minus 40 de grade. Generalii Jukov şi Rokossovski au fost la un pas de a fi luaţi prizonieri împreună cu gărzile lor de corp. Mareşalul von Bock îl informa pe Hitler că un număr egal de morţi cu cel rezultat din lupte a fost cel al soldaţilor pierduţi din cauza frigului deoarece ei luptau în echipament de vară! Militarii săi ajunseseră să dezbrace cadavrele ruşilor căzuţi pentru a le lua pufoaicele de pe ei şi pâslarii din picioare!

Adevăratul salvator al Moscovei

Ministrul de Externe britanic Anthony Eden, aflat în vizită la Moscova în decembrie 1941, cere să meargă pe front şi este însoţit în apropiere de linia întâi;vede, cu acest prilej, cum casa lui Ceaikovski e vandalizată de germani, fapt care-i provoacă consternare şi furie... „La întoarcerea lui spre Moscova, Anthony Eden opreşte şoferul maşinii ca să vorbească cu un grup de prizonieri germani. (Ştia câteva cuvinte ruseşti, dar germana o vorbea fluent). Prizonierii dârdâiau de frig. Unii dintre ei erau în haine de vară, fără mănuşi. Alţii purtau haine civile şi îşi acoperiseră capul cu chiloţi de damă pentru a le ţine cald. Când s-a gândit ce îi aşteaptă pe toţi aceia, Eden a simţit că-i pare foarte rău pentru ei”(pag. 278).

Pe 29 octombrie 1941, Jukov îi spune lui Stalin:„Inamicul este epuizat. Dar dacă nu lichidăm pintenii primejdioşi înfipţi de germani în liniile noastre defensive, ei ar putea transfera rezerve substanţiale din Grupurile de armate Nord şi Sud pentru întărirea trupelor lor din faţa Moscovei şi situaţia va deveni mult mai grea”(pag. 274). Aşa au fost puse bazele contraofensivei sovietice conduse de Jukov şi Koniev, începând cu zorii zilei de 5 decembrie 1941, baze care s-au dezvoltat în următoarele zile şi au devenit o adevărată ofensivă sovietică. În următoarele 34 de zile, pe un front lung de 860 de kilometri, sovieticii i-au împins înapoi pe germani peste 240 de kilometri. Era pentru prima oară, din 1939, când germanii pierdeau iniţiativa luptelor. Moscova a ieşit din încleştarea asediului german, iar această situaţie nu  s-a mai repetat niciodată pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial. Moscova va fi declarată însă Oraş-Erou abia în anul 1995, întrucât Stalin şi cei care l-au urmat la cârma ţării n-au vrut să-i acorde mareşalului Jukov meritul recunoscut acum de istorici de a fi fost adevăratul salvator al Moscovei (şi nu Stalin, cum a susţinut fals propaganda sovietică).