Ștafeta poloneză a libertății
În seara zilei de joi, 4 august 1864, bisericile din orașul vechi al Varșoviei erau pline ochi. Nu era o zi de sărbătoare, astfel ȋncât poliția țaristă a ghicit care era motivul unei adunări atât de mari a credincioșilor în biserici. Printre locuitorii orașului se răspândise vestea că membrii Guvernului Național polonez urmau să fie executați a doua zi prin sentința unui tribunal rus.
A doua zi, o mulțime de câteva mii de oameni și-a luat rămas bun în tăcere de la cei cinci condamnați care erau conduși la spânzurătoare. Cel mai în vârstă dintre ei, generalul Romuald Traugutt, avea doar 38 de ani. A fost liderul Insurecției din Ianuarie, marea revoltă poloneză ȋmpotriva jugului rusesc. Deși luptele au continuat până în toamnă, moartea lui Traugutt și a patru dintre camarazii săi a reprezentat sfârșitul simbolic al acestei insurecții.
„Au urcat pe eșafod fără ezitare și s-au predat destinului lor cu un calm perfect [...]”, a relatat la cald New York Times. Chiar dacă America se afla în plin război civil, ziarul a făcut loc relatării „ultimului act din tragedia rebeliunii poloneze” de două ori în acele zile de august.
A trăi ca oameni liberi
La jumătatea secolului al XIX-lea, Occidentul depășise deja prima fază a Revoluției Industriale - și încă se dezvolta. În 1859, a început construcția Canalului Suez, care scurta în mod radical drumul din Europa către India și Orientul Îndepărtat. Un an mai târziu, în Franța, Étienne Lenoir își breveta motorul cu combustie internă. În 1861, telegraful lega coastele de est și de vest ale Americii.
În Polonia, absentă pe atunci de pe harta lumii, modernitatea a bătut la ușă cu mare întârziere. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, țara a fost împărțită între trei puteri: Prusia, Rusia și Austria. Din perspectiva Berlinului, a Sankt-Petersburgului și mai ales a Vienei, teritoriile poloneze erau situate la periferie - și tratate cu neglijență. Dar aceasta nu era singura problemă. Polonezii nu puteau trăi ca oameni liberi. Ei erau nevoiți să se apere împotriva germanizării și a rusificării, iar orice revoltă pentru independență era reprimată cu brutalitate.
„Fără vise!”, a declarat noul țar rus Alexandru al II-lea atunci când a vizitat Varșovia în 1856. În Regatul Poloniei - așa cum se numea fosta parte autonomă a împărțirii rusești - țăranii încă așteptau abolirea iobăgiei. Demonstrațiile patriotice din Varșovia s-au încheiat cu împușcarea mulțimii lipsite de apărare și cu impunerea legii marțiale. Noua recrutare în armată, care urma să includă suspecții de activități conspirative, a fost ultima picătură. Recruții trebuiau să presteze 15 ani de serviciu în armata țaristă - în condiții grele, adesea la mii de kilometri de casă. Mulți au preferat să lupte decât să accepte o astfel de soartă.
Astfel, la 22 ianuarie 1863, a izbucnit o insurgență care avea să se dovedească a fi cea mai lungă dintre revoltele poloneze de după împărțire. Guvernul Național Provizoriu și-a chemat compatrioții „pe câmpul de luptă al ultimei bătălii” pentru libertate și independență. În același timp, a proclamat abolirea iobăgiei și a subliniat că toți, „indiferent de credință sau de neam”, erau „cetățeni liberi și egali ai țării”. Acesta a fost un pas important în construirea națiunii moderne.
O luptă solitară
În ciuda tuturor eforturilor lor, polonezii au fost nevoiți să aștepte mai mult de o jumătate de secol pentru a-și obține independența. Insurecția din Ianuarie a fost o confruntare între David și Goliat. Ȋntr-adevăr, armata rusă suferise o înfrângere jenantă în Războiul Crimeii (1853-1856). Acolo, însă, turcii au fost susținuți de armatele modern echipate ale statelor occidentale: Marea Britanie, Franța și Regatul Sardiniei. Polonezii, pe de altă parte, au trebuit să lupte singuri.
„Pentru un moment, un război cu implicarea Franței și, eventual, a Austriei împotriva Rusiei a fost foarte aproape de a se întâmpla…”, scrie renumitul istoric Andrzej Nowak. O mare parte a opiniei publice occidentale a simpatizat cu polonezii, care luptau pentru libertate împotriva despotismului țarist. Dar în cabinetele guvernamentale a prevalat Realpolitik-ul. Ajutorul militar pentru revoltă nu a venit niciodată.
Mai degrabă Rusia a fost cea care a primit sprijin. Convenția de la Alvensleben, încheiată la Sankt-Petersburg la 8 februarie 1863, prevedea cooperarea ruso-prusiană în vederea reprimării Insurgenței din Ianuarie. Austria, inițial indiferentă față de insurecție, a declarat în februarie 1864 starea de asediu în Galiția - așa cum erau numite la Viena teritoriile confiscate de la Republica Polonă - și s-a alăturat represiunii activiștilor polonezi pentru independență. Se poate spune că cei trei puteri care ȋşi ȋmpărțiseră Polonia s-au unit din nou împotriva cauzei poloneze.
Ne putem întreba de ce, în ciuda tuturor acestor lucruri, insurgenții au luptat timp de aproape doi ani, în mai mult de o mie de bătălii și încăierări, împotriva unei superioare armate ruse. Din aceleași motive pentru care, de multe ori înainte și după aceea, polonezii au decis să ridice armele atunci când alții au vrut să-i subjuge. Au făcut-o pentru a-și păstra onoarea și demnitatea personală și pentru că au refuzat să fie înrobiți. Acest lucru s-a întâmplat chiar și în secolul al XVIII-lea, când Republica Polonă, slăbită, a încercat să se elibereze de sub tutela rusă, sau pe parcursul întregului secol al XIX-lea, când Polonia s-a luptat să revină pe harta lumii. Și tot așa a fost și în secolul XX, când țara a căzut victimă a două regimuri totalitare: nazismul german și comunismul sovietic. Libertatea de lungă durată de care ne bucurăm astăzi a fost câștigată abia recent de generația „Solidaritatea”, o mare mișcare socială născută pe valul grevelor din august 1980.
Polonia independentă de dinainte de război (1918-1939) i-a tratat cu mare respect pe veteranii Insurgenței din Ianuarie - oameni care au inspirat generațiile următoare să lupte pentru libertate. Le datorăm același respect și astăzi, 160 de ani mai târziu. Și, în timp ce Ucraina se apără împotriva invaziei rusești, vedem clar că libertatea nu este un bun garantat. Trebuie să o protejăm și, atunci când este necesar, să ne ridicăm și să luptăm pentru ea.
Text publicat împreună cu revista lunară poloneză „Wszystko co najważniejsze” în cadrul unui proiect istoric realizat în colaborare cu Institutul Memoriei Naționale și Fundația Națională Poloneză.
Foto sus: „Bătălia”, pictură de Artur Grottger, din seria „Polonia”, dedicată Insurecției din Ianuarie 1863 (foto: Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
