Naţiunea împărţită: Polonezii în perioada ocupaţiilor străine 1795-1918
La 24 noiembrie 1795, reprezentanţii Rusiei, Austriei şi Prusiei au încheiat la Sankt Petersburg, în numele monarhilor lor, tratatul privind „divizarea completă, definitivă şi indispensabilă a Regatului Polonez”. Era cea de-a treia împărţire a Republicii Celor Două Naţiuni (denumirea oficială a statului polonez; prin tratatul încheiat la Lublin, la 1 iulie 1569, s-a înlocuit uniunea personală a Regatului Poloniei și Marelui Ducat al Lituaniei cu o uniune reală, bazată pe o monarhie electivă, regele urmând a fi ales de Seim – n.tr.), care înceta astfel să mai existe. „Sclavia” a durat 123 de ani. În ciuda insurecţiilor înfrânte, a persecuţiilor şi a încercărilor de deznaţionalizare, naţiunea poloneză a supravieţuit acestor vremuri grele şi a reuşit să-şi câştige independenţa.
„Absorbită” de Revoluţia franceză, Europa nu s-a preocupat deloc de soarta Republicii, dezmembrată de către puternicii vecini. Astfel a căzut unul dintre cele mai vechi şi mai mari regate de pe continent, care jucase, până nu demult, un rol important în regiune. La urma urmelor, regele Jan III Sobieski şi trupele sale salvaseră, în 1683, Viena asediată de turci.
La vremea respectivă, dar şi în următoarele câteva decenii, mulţi polonezi s-au întrebat cum a fost posibil un asemenea dezastru. În prezent este cunoscut faptul că, atât cauze interne, cât şi externe au dus la împărţirea Republicii, dar şi că statul era deja într-o criză, începută cu mult mai devreme. Numeroasele războaie, care au lovit Polonia în secolul al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, au devastat şi sărăcit ţara.
Compusă prin unirea Regatului Poloniei cu Marele Ducat al Lituaniei şi organizată ca un stat monarhic-republican, în care nobilimea poloneză (şleahta), cea care alegea regele, reprezenta stratul social principal („naţiunea politică”), Republica se caracteriza printr-un regim politic anacronic. În Europa crescuse numărul monarhiilor absolute luminate. În acelaşi timp, în statul polono-lituanian regii aleşi nu puteau face mai nimic (de exemplu impunerea de taxe) fără acordul Seimului (camera inferioară a Parlamentului polonez – n.tr.).
Încercările de întărire a autorităţii regelui erau considerate de către şleahtă un atentat la propria „libertate aurită” (totalitatea privilegiilor de care se bucura nobilimea polono-lituaniană – n.tr.). La fel de nociv s-a dovedit a fi şi principiul liberum veto (în teorie un principiu democratic, deoarece presupunea realizarea unui compromis între forțele politice), prin care fiecare deputat putea întrerupe lucrările Seimului, ceea ce atrăgea după sine anularea tuturor hotărârilor deja adoptate în timpul „sesiunii” respective. Din 1652, Seimul fusese întrerupt de nu mai puţin de 73 de ori. În spatele acestor evenimente s-au aflat adesea deputaţi corupţi de puterile străine, de magnaţi (stratul superior al șlehtei poloneze – n.tr.) sau de cele mai bogate familii din rândul şlehtei. Alegerea liberă a regelui favoriza, de asemenea, amestecul puterilor vecine în treburile interne ale statului. Republica se îndrepta către anarhie. Regele Prusiei, Frederic al II-lea cel Mare spunea că: „în Polonia, cu bani, poţi obţine orice”.
De la Războiul Nordului (1700-1721: Polonia, Danemarca și Rusia se aliază împotriva Suediei – n.tr.), Rusia era cea care influenţa cel mai mult situaţia Republicii. Conducătorii ei aveau grijă ca ineficientul regim politic al statului polono-lituanian să nu se schimbe.
Cele trei împărţiri ale Republicii
În 1764 urca pe tron Stanisław August Poniatowski. Fostul iubit al împărătesei Ecaterina a II-a era un om educat, iubitor de artă şi care dorea reformarea ţării. Nu avea însă însușirile unui conducător şi se supunea ambasadorilor ruşi. Împotriva regelui, influenţei Rusiei şi schimbării sistemului politic s-a ridicat – foarte repede – o parte a nobilimii. Revolta nobiliară s-a întins pe patru ani, fiind înăbuşită de armatele poloneze şi ruseşti.
Confuziile şi dezordinea din Republică au fost folosite de Curţile de la Berlin şi Viena, care şi-au manifestat pretenţiile teritoriale. Rusia, implicată într-un război cu Turcia, a fost de acord cu propunerea de împărţire. Tratatul a fost semnat la Sankt Petersburg, la 5 august 1772. Austria a confiscat terenurile sudice ale Republicii (cu o suprafaţă de 83.000 km2 şi o populaţie de 2.650.000 de locuitori), Prusia, pe cele nord-vestice, fără Gdańsk şi Toruń (cu o suprafaţă de 36.000 km2 şi o populaţie de 580.000 de locuitori), iar Rusia, pe cele nord-estice (cu o suprafaţă de 92.000 km2 şi o populaţie de 1.300.000 de locuitori).
Pierderea a aproape 30% din teritoriu a provocat un şoc în Polonia şi Lituania. Elitele au înţeles necesitatea reformelor. Acestea au fost iniţiate de Seimul de Patru Ani (1788-1792) care, la 3 mai 1791, a adoptat Constituţia, prima din Europa şi a doua din lume, după cea americană. Erau introduse monarhia ereditară şi separarea puterilor în stat; era limitată democraţia nobiliară (a fost abolit dreptul de liberum veto), se extindea noţiunea de naţiune la toate straturile sociale, inclusiv ale orăşenilor şi ţăranilor, se abolea distincţia dintre partea lituaniană şi cea poloneză a statului. Cu toate că a durat doar un an, ea a rămas bine întipărită în memoria polonezilor.
Aceste reforme nu au fost pe placul vecinilor, în special al Rusiei. În 1792, sub pretextul protejării „libertății aurite” a nobilimii, Ecaterina a II-a a atacat Republica. Armata acesteia nu a putut apăra ţara, mai ales că regele nu a vrut să lupte, ci a sperat că va beneficia de grația împărătesei, ceea ce nu s-a întâmplat. La adăpostul baionetelor ruseşti, conducătorii polonezi au acceptat marionetele trimise de la Sankt Petersburg, iar reformele politice au fost abolite. La scurt timp după aceea, Rusia s-a înţeles cu Austria asupra celei de-a doua împărţiri a Republicii: Rusia a ocupat o parte a Lituaniei, teritoriile bieloruse şi ucrainene (cu o suprafaţă de 250.000 km2 şi o populaţie de 3.000.000 de locuitori), în timp ce Prusia a ocupat Wielkopolska (Polonia Mare), o parte din Mazowsze (regiune din centrul și nord-estul Poloniei, pe cursul mijlociu al Vistulei – n.tr.), oraşele Gdańsk şi Toruń (în total 58.000 km2 şi o populaţie de 1.000.000 de locuitori). Suprafața Republicii s-a redus la 227.000 km2 iar populaţia – la 4.400.000 de locuitori.
Patrioţii polonezi nu s-au împăcat cu aceasta. În martie 1794, la Cracovia, Tadeusz Kościuszko, fost general al armatei americane în timpul Războiului de Independență şi unul dintre eroii războiului cu Rusia din 1792, s-a autoproclamat comandant al revoltei. El îmbina devizele luptei pentru independenţă cu cererile de acordare de drepturi burgheziei şi ţăranilor. Ţăranii cosaşi, înarmaţi cu coase pregătite pentru luptă, l-au sprijinit pe Kościuszko în lupta de la Racławice și, capturând tunurile inamicilor, au intrat în panteonul național.
Insurecţia nu a putut rezista însă forţelor combinate ale ruşilor şi prusacilor. În luna octombrie, deja rănit, Kościuszko a fost luat prizonier în bătălia de la Maciejowice (conform relatărilor contemporane, ar fi spus atunci în latină „Finis Poloniae” – în traducere „acesta este sfârşitul Poloniei”), iar la începutul lunii noiembrie, generalul Suvorov, celebrul comandant rus, a ocupat Varşovia. Insurecţia a fost înfrântă. A urmat cea de-a treia împărțire, care a pecetluit prăbușirea Republicii. Alături de Rusia (120.000 km2 şi 1.200.000 de locuitori) şi Prusia (48.000 km2 şi 1.000.000 de locuitori), Austria şi-a primit şi ea partea sa (120.000 km2 şi 1.200.000 de locuitori). Stanisław August Poniatowski a renunţat la tron şi s-a retras la Sankt Petersburg, unde a trăit până la sfârşitul vieţii (avea să moară în 1798 – n.tr.). Cotropitorii au fost de acord să „abroge orice lucru care putea readuce în memorie existenţa Regatului Polonez”. Prusacii au jefuit (iar ulterior au topit şi vândut) însemnele regale poloneze, iar ruşii au transportat la Sankt Petersburg colecţiile Castelului Regal din Varşovia şi una dintre cele mai mari biblioteci din Europa – Biblioteca Załuski (bibliotecă publică, fondată de frații Józef Andrzej și Andrzej Stanisław Załuski, deschisă publicului în 1747 și devenită bibliotecă națională în 1780 – n.tr.).
La braţ cu Napoleon
După înfrângerea insurecţiei din 1794, mulţi participanți au plecat în exil. O parte dintre ei au căutat sprijin pentru cauza poloneză în Franţa revoluţionară. Autorităţile franceze au fost de acord cu crearea unor unități militare poloneze în Italia, unde opera armata generalului Napoleon Bonaparte. În fruntea legiunilor poloneze, care cuprindeau câteva mii de oameni și se aflau formal în subordinea Republicii Lombardia, a fost numit generalul Jan Henryk Dąbrowski. Polonia le datorează acestora reluarea luptei pentru libertatea „noastră şi a voastră” („W imię Boga za naszą i waszą wolność” – „În numele Domnului, pentru libertatea noastră și a voastră” – text ce apărea pe steagurile manifestanților din Varșovia, în 1831, în limbile rusă și polonă – n.tr.), precum şi imnul național. Compusă de Józef Wybicki, „Mazurca lui Dąbrowski”, care începe cu versurile: „Polonia nu a pierit încă, ea va dăinui atât vom fi şi noi, / Ceea ce a ocupat duşmanul prin forţă, cu sabia în mână, noi vom recâştiga!”, a devenit, în 1927, imnul de stat al Poloniei, care a reprezentat și sursa de inspirație pentru autorii imnurilor naţionale ale Slovaciei, Croaţiei şi Ucrainei. Cu toate acestea, soarta legionarilor a fost una nefericită. Francezii au încheiat pace cu Austria şi au trimis trupele în San Domingo (Haiti), pentru a înăbuşi revolta populaţiei băștinașe. Din cei 5.000 de soldaţi polonezi, care au participat la expediţia din Caraibe, doar 350 au mai revenit în Europa.
Marele Napoleon, pe atunci deja împărat al francezilor, a contestat puterile europene şi a reaprins speranţele polonezilor în refacerea statului. În toamna anului 1806, când armata lui Napoleon, învingătoare împotriva prusacilor, intra în Wielkopolska (Polonia Mare), era însoţită de generalii Dąbrowski și Wybicki. Sub conducerea lor a început reorganizarea armatei şi administraţiei poloneze. Napoleon a avut parte de o primire triumfală la Varşovia. Împăratul a fost cucerit de entuziasmul polonezilor (cel mai mult i-a plăcut frumoasa Maria Walewska, cu care a avut mai târziu un fiu nelegitim), dar negociind Pacea de la Tilsit cu ţarul Alexandru I, nu a reconstruit Regatul Polonez, ci numai Ducatul Varşoviei, un stat satelit (103.000 km2 şi 2.600.000 de locuitori), condus oficial de prinţul saxon Frederic August I Wettin (dinastia saxonă Wettin domnise în Polonia în perioada 1697-1763 – n.tr.), aflat în realitate sub protectorat francez. Însuşi Napoleon i-a dictat constituţia, realizată după modelul celei franceze.
Polonezii au înghiţit această pastilă amară, sperând în schimb că ducatul va reprezenta doar o etapă în drumul către independență. În 1809, armatele poloneze, conduse de prinţul Józef Poniatowski nu numai că le-au rezistat celor austriece, dar au şi eliberat o bună parte din teritoriul ocupat de aceştia. Suprafața ducatului s-a mărit până la 155.000 km2 iar populaţia a ajuns la 4.300.000 de locuitori.
În 1812, când Napoleon, în fruntea Marii Armate (din care 1/6 erau soldaţi polonezi) a invadat Rusia, se părea că refacerea Regatului Poloniei între granițele din 1772 este foarte aproape. Din păcate, împăratul a pierdut această campanie, purtată împotriva uriașelor spații ale imperiului, a foamei și a înghețului. Trupele rusești au intrat în Ducatul Varşoviei, iar rămăşiţele armatei poloneze, aflate sub comanda prinţului Poniatowski s-au retras în vest. După bătălia de la Leipzig, din octombrie 1813, în care Poniatowski a fost ucis, speranţele polonezilor în „zeul războiului” de pe Sena s-au năruit definitiv.
Sub sceptrul Romanovilor – de la gratitudine la detronare
Cea care decidea acum în problema poloneză era Rusia. Elita poloneză se aştepta la represalii ca urmare a sprijinului acordat lui Napoleon, dar ţarul Alexandru I, dornic să se prezinte în faţa lumii ca un liberal, s-a arătat plin de bunăvoință. La Congresul de la Viena din 1815 a forţat înfiinţarea Regatului Polonez (aşadar, un organism superior Ducatului Varşoviei), unit cu Rusia printr-o uniune personală şi cuprinzând teritoriile anexate de aceasta până la râul Bug. Deşi conducea Rusia autoritar, el a dat Regatului (cunoscut şi sub numele de Polonia Congresului) o constituţie. Aceasta le garanta polonezilor un guvern propriu, parlament, armată, limba polonă ca limbă oficială, libertatea personală şi libertatea presei. În numele ţarului şi al regelui polonez, Marele Duce Constantin, fratele ţarului, urma să exercite efectiv puterea în stat. Regatul Polonez a înregistrat o serie de succese în domeniul economiei, culturii, ştiinţei sau organizării armatei (aceasta era mândria şi bucuria lui Constantin), cu trecerea timpului însă, situaţia a devenit tot mai apăsătoare. Nerespectarea libertăţilor constituţionale, presiunea cenzurii şi a poliţiei secrete, care înăbuşeau gândirea liberă şi progresistă, la care se adăugau ştirile despre represiunile asupra polonezilor care trăiau în zonele încorporate în imperiul Romanovilor, trezeau sentimente anti-ruseşti. Cu atât mai mult cu cât ţarul Nicolae, succesorul defunctului Alexandru, nu dorea continuarea experimentelor liberale ale acestuia.
La Şcoala de Cadeţi de la Varşovia a fost pusă la cale o conspiraţie, condusă de locotenentul Piotr Wysocki. Acesteia i s-a alăturat un grup de studenţi. În toamna anului 1830, când conspiratorii riscau să fie descoperiţi, iar în Varşovia se răspândiseră zvonuri potrivit cărora armata poloneză urma să plece în Belgia, pentru a suprima revoluţia de acolo, au decis să înceapă lupta.
Revolta a izbucnit în noaptea de 29 spre 30 noiembrie. Cadeţii au ieşit din garnizoane şi au atras de partea lor populaţia civilă. Conspiratori civili au atacat Palatul Belvedere, reședința Marelui Duce Constantin. Acesta însă a stat ascuns şi a fugit din palat deghizat în femeie. Locotenentul Wysocki şi anturajul său nu au avut pregătit un plan de acţiune. Ei vroiau doar să dea alarma ca de incendiu (de altfel, semnalul începerii revoltei a fost într-adevăr, incendierea fabricii de bere), şi apoi să încredințeze puterea unor personalităţi cu autoritate. Problema a fost că nu s-au găsit persoane dispuse s-o preia. Şase generali care s-au opus luptei au fost ucişi de insurgenţi în Noaptea de Noiembrie (Noc Listopadowa, cum este numit momentul în istoria poloneză – n.tr.); acestora le-a fost dedicat un monument comandat de ţarul Rusiei. Ceea ce i-a salvat pe cadeţi a fost absenţa din Varşovia a trupelor loiale lui Constantin, retrase anterior de Marele Duce, care le-a şi eliberat de jurământul depus faţă de el, înainte de reîntoarcerea sa în Rusia.
În cele din urmă, conducerea revoltei a fost preluată de politicieni şi generali, care nu credeau în succesul acesteia, dar sperau să ajungă la o înţelegere cu ţarul. Acesta cerea în schimb, capitularea totală. Pe valul de exaltare patriotică creat, la 25 ianuarie, Seimul l-a detronat pe Nicolae I. Zarurile fuseseră aruncate – un alt război polono-rus izbucnea la începutul lunii februarie 1831. Primele ciocniri i-au surprins pe ruşi, deoarece armata poloneză, lipsită de experienţă, a reuşit să-i bată pe veteranii recentului război cu Turcia, în frunte cu feldmareşalul Dybicz. Polonezii au apărat Varşovia, oprind înaintarea inamicului numeros, într-o bătălie sângeroasă, desfăşurată la 25 februarie, la Grochowska. În plus, în rândurile soldaţilor ruşi a izbucnit o epidemie de holeră, căreia i-a căzut pradă şi Dybicz.
Polonezii nu au profitat de problemele inamicilor, deoarece comandantul-şef al acestora, generalul Skrzynecki, temporiza desfășurarea operațiunilor militare. La sfârşitul lunii mai, au pierdut bătălia de la Ostrołęka şi au cedat iniţiativa ruşilor. A fost înăbuşită şi revolta din Lituania, unde a intrat în legendă Emilia Plater, o femeie-ofiţer, comandant al unei unităţi de partizani şi apoi al unei companii de infanterie. Sub comanda energicului feldmareşal Paskiewicz, armatele rusești, mai numeroase, au continuat lupta. În zilele de 6-7 septembrie, acestea au luat cu asalt Varşovia. Resturile armatei poloneze au trecut graniţa cu Prusia, unde au depus armele. Pe 21 octombrie a capitulat – ultimul – detaşamentul care apăra cetatea din Zamość.
Emigraţia politică şi economică
După înăbuşirea insurecţiei din noiembrie, circa 10.000 de polonezi au plecat în exil. Erau printre aceştia soldaţi, politicieni, oameni de cultură şi de ştiinţă. Nu numai datorită numărului, ci şi statutului social şi puterii de acţiune asupra poporului, aceştia sunt cunoscuţi sub numele de Marea Emigraţie. S-au stabilit în Franţa, Belgia, Marea Britanie, Elveţia, statele germane şi italiene, mai puţin în Turcia sau SUA. La început au fost primiţi ca adevăraţi eroi, în special în statele germane, pentru ca apoi să înceapă problemele tipice exilului: adaptarea grea în noile state, problemele vieţii de zi cu zi, uneori foametea şi traiul în mizerie, dorul de patrie.
Cei din emigraţie erau foarte activi politic, străduindu-se, fără succes, să înscrie problema poloneză pe agenda politică europeană. Conservatorii erau grupaţi în jurul prinţului Adam Jerzy Czartoryski, cunoscut şi sub numele de Hotel Lambert, după locul de reşedinţă. Czartoryski întreţinea o reţea de agenţi, iar după izbucnirea Războiului Crimeii în 1855, a organizat o Legiune Poloneză, care trebuia să lupte, de partea Turciei, împotriva Rusiei. Între cei cu viziuni de stânga, cea mai puternică era Asociaţia Democratică Poloneză, care milita pentru câştigarea independenţei şi punerea în practică a unor reforme sociale fundamentale cu efecte pe termen lung. Cercurile din emigraţie menţineau legătura cu ţara prin emisari, care aduceau instrucţiuni, literatură patriotică şi politică, bani şi arme. Fără sprijinul emigraţiei n-ar fi izbucnit niciuna din revoltele și insurecţiile de mai târziu: Cracovia (1846), Wielkopolska (1848) şi Insurecția din Ianuarie 1863 (Varșovia).
Cea mai puternică armă a exilului rămânea însă cuvântul, mai ales cel în versuri. Poeţii romantici Adam Mickiewicz şi Juliusz Slowacki sunt creatorii unei poezii extraordinare, cu note patriotice. Primul dintre ei este creatorul imaginii mesianice a Poloniei, un „Christos al popoarelor” care, prin jertfa sa va mântui lumea şi va elibera popoarele de tiranie. În Kordian (dramă scrisă în 1833 – n.tr.), cel de-al doilea autor foloseşte expresia „Polonia, acest Winkelried al popoarelor”, făcând trimitere la eroul naţional al Elveţiei, care, în timpul unei bătălii, s-a aruncat asupra liniei inamice, provocând dezordine şi aducând victoria (Prin sacrificiul său, Arnold Winkelried a adus victoria Confederației Elvețiene în bătălia de la Sempach, din 1386, împotriva lui Leopold al III-lea, ducele de Habsburg – n.tr.). În emigraţie activau şi alţi poeţi romantici, între care Zygmunt Krasiński sau mai tânărul Cyprian Kamil Norwid. Poezia romantică face parte din identitatea polonezilor şi o modelează până azi.
Un mare ambasador al Poloniei dispărute a fost genialul compozitor şi pianist Fryderyk Chopin. Numele i-l datorează tatălui său, francez de origine. În timpul unei vizite la Paris, în 1832, a făcut senzație, iar binecunoscutul pictor Delacroix spunea despre el că „însuşi zeul muzicii a coborât pe Pământ”. În compoziţiile sale, Chopin a folosit motive muzicale poloneze, mai ales în mazurci şi poloneze, adevărate capodopere. A murit foarte tânăr, la doar 39 de ani, în urma unei tuberculoze.
Spiritul romantic şi speranţa în refacerea Poloniei îi făceau pe emigranţi să se ridice la luptă pretutindeni unde ordinea europeană a Sfintei Alianțe era zdruncinată. Polonezii au fost foarte activi în timpul Revoluţiei de la 1848-1849. Ludwik Mierosławski a condus revolta din zonele ocupației prusace, apoi a luptat în Sicilia, iar ulterior a condus armata revoluţionară din statele germane Baden şi Palatinat. Un rol important în revoluţia maghiară de la 1848 au jucat generalii Józef Bem (care are un monument la Budapesta) şi Henryk Dembiński, iar generalul Wojciech Chrzanowski a condus armata Piemontului în luptele cu austriecii. Aparţinând celui de-al doilea val al emigraţiei, de după Revolta din Ianuarie, generalul Józef Hauke-Bosak a murit în războiul franco-prusac (1870-1871), iar Jarosław Dąbrowski şi Walery Wróblewski au fost generali ai Comunei din Paris (1871).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a dezvoltat şi aşa-numita emigraţie a polonezilor „pentru pâine”. Până în 1914, mai mult de 3.500.000 de oameni au părăsit teritoriile poloneze, ceea ce reprezenta circa 10% din întreaga populaţie. Au emigrat în statele vest-germane (Renania, Westfalia), Franţa, dar şi peste ocean, în SUA, Canada sau Brazilia. Câteva sute de mii de polonezi s-au aşezat în adâncul Imperiului Rus, o parte din ei condamnaţi. După ispăşirea pedepsei au rămas în Siberia, unii dintre ei specialişti în diverse domenii, şi au făcut carieră acolo, ca de exemplu, la construirea căii ferate trans-siberiene.
Chiar dacă Polonia nu mai exista ca stat, au fost polonezi care au făcut carieră internaţională: Maria Skłodowska-Curie a primit de 2 ori Premiul Nobel pentru chimie şi fizică, pentru importante descoperiri ştiinţifice, scriitorul Henryk Sienkiewicz a primit Premiul Nobel pentru literatură, pianistul Ignacy Jan Paderewski a cucerit inimile ascultătorilor din Europa Occidentală şi Statele Unite, iar publicul american a îndrăgit-o pe actriţa Helena Modrzejewska.
Noaptea lui Paskiewicz şi următoarele revolte
După înfrângerea Revoltei din Noiembrie, asupra polonezilor din Polonia Congresului şi din teritoriile aflate sub ocupație rusă s-a abătut răzbunarea ţarului. Simbolul acesteia a devenit feldmareşalul Paskiewicz care, drept premiu pentru înăbuşirea revoltei, a primit funcţia de guvernator. Cei 25 de ani ai guvernării lui (1831-1856) au rămas în memoria polonezilor sub denumirea de „noaptea lui Paskiewicz”.
Mii de participanţi la revoltă au fost trimişi în exil în îndepărtata Rusie. Lui Wysocki, iniţiatorul Nopţii de Noiembrie, pedeapsa cu moartea i-a fost comutată la 20 de ani de muncă silnică, ce trebuia executată la Irkutsk, în Siberia. Pentru încercarea de evadare a fost pedepsit cu 1.000 de lovituri de bici şi a fost trimis la muncă într-o mină de cupru, unde a lucrat legat de roabă. Abia în 1857 a primit permisiunea de a se reîntoarce în Regat.
Ofițerii polonezi au fost degradați, iar soldații au fost înrolați în armata rusă și trimiși în Caucaz. Autoritățile țariste au ocupat reședințele participanților la revoltă, iar pentru restul populației au fost instituite contribuții și taxe de penalizare. Pentru menținerea unui control permanent asupra Varșoviei, rușii au construit în oraș – pe cheltuiala polonezilor! – o fortăreață impunătoare, numită Citadela.
Regatul Polonez și-a pierdut treptat caracterul său distinct față de Rusia. Nicolae I a abolit constituția din 1815, a desființat parlamentul polonez, armata, unele oficii administrative, universități. A introdus legislația rusă, împărțirea administrativă în gubernii, sistemul de învățământ a fost subordonat autorităților superioare din Sankt Petersburg, iar moneda poloneză [złoty (de aur)=zlot, zloți – n.tr.] a fost retrasă din circulație și înlocuită cu rublele țariste.
Moartea lui Nicolae I (1855) și înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii au alimentat așteptările polonezilor, dar noul țar, Alexandru al II-lea, le-a potolit imediat după sosirea la Varșovia, căci, adresându-se nobililor polonezi, le-a spus: „Nici un vis, domnilor”. Chiar și așa, polonezii au respirat oarecum ușurați, căci a fost ridicată legea marțială, care era în vigoare din 1831, a fost anunțată o amnistie și s-au deschis universitățile poloneze. Sentimentul patriotic s-a intensificat, deoarece se ridica o nouă generație, care nu era grevată de trauma înfrângerii din 1831. Tinerii polonezi doreau obținerea independenței după modelul unificării Italiei.
În 1861, în Regat au avut loc multe demonstrații patriotice, pe care rușii le-au înăbușit în sânge. Temându-se de noi revolte, autoritățile țariste au aplicat politica „biciului și a morcovului” („stick and carrot” este o expresie din domeniul relațiilor internaționale, care se referă la o politică care oferă o combinație de recompense și pedepse pentru a induce un anume comportament – n.tr.). Rolul „morcovului” a fost jucat de margraful Alexander Wielopolski, latifundiarul polonez, care a formulat un program de acord cu Rusia, în schimbul unor concesii naționale. El a primit de la Sankt Petersburg permisiunea aplicării unor reforme cu caracter limitat, dar nu a fost în măsură să-și convingă conaționalii. Țara fierbea. S-au format două tabere: Roșii – radicali, gata oricând de luptă, și Albii – mult mai moderați. Wielopolski a vrut să dejoace comploturile prin încorporarea tinerilor în armata rusă. S-a înșelat însă, deoarece încorporarea forțată nu a făcut decât să grăbească începerea ostilităților.
Insurecţia din ianuarie
Luptele au început în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1863 – de aceea evenimentul este cunoscut în istoria poloneză cu numele de Insurecția din Ianuarie. Împotriva a 100.000 de soldați ruși s-au ridicat circa 7.000 de insurgenți. Puțini aveau o pușcă, un pistol sau o pușcă de vânătoare, cei mai mulți erau înarmați cu coase, topoare sau bâte. Unul dintre comandanții insurgenților a spus: „Cu pumnii vom obține puștile și cu ele vom obține tunuri”. Nu a fost deloc așa. Rușii s-a retras în orașele mai mari și au lăsat provincia practic nesupravegheată, ceea ce a fost în favoarea polonezilor. Ca urmare, insurecția a cuprins întregul Regat, răspândindu-se apoi în zone din Lituania, Belarus și Ucraina.
Abia după câteva săptămâni, Rusia a trecut la contraofensiva decisivă. Insurgenții și-au schimbat strategia, recurgând la tactica războiului de partizani, dar în fața adversarului mult mai numeros, după câteva săptămâni de luptă trupele s-au dispersat. Chiar și așa, bătălia a durat 14 luni. Istoricii estimează că în rândurile insurgenților au luptat aproximativ 350.000 de oameni.
Conducerea insurecției a fost preluată de Guvernul Național. Acesta gestiona „statul secret”, care se compunea dintr-o rețea de administrație civilă și militară, ce colecta taxele și distribuia corespondența și presa subterană. Ultimul lider al insurecției a fost Romuald Traugutt, un fost ofiţer rus care, la părăsirea armatei, se retrăsese pe domeniul său, aflat pe teritoriile de ocupație rusă. La începutul confruntărilor nu s-a angajat în luptă, dar când insurgenții din zonă i-au cerut ajutorul, a preluat comanda lor. Apoi a trecut în Regat și, foarte curând, a ajuns dictatorul insurecției. Acționând foarte energic, a prelungit ostilitățile pentru încă câteva luni. În aprilie 1864, a căzut în mâinile rușilor și imediat a fost spânzurat. Astfel, un polonez atât de rusificat a devenit erou național.
Bilanțul insurecției înfrânte a fost tragic: circa 30.000 de polonezi uciși sau executați de ruși, circa 40.000 exilați în Siberia, mari pagube materiale.
„Munca organică” împotriva rusificării
Represaliile pentru revolta împotriva autorităților țariste au însemnat o rusificare și mai intensă a teritoriilor poloneze. Rusa a devenit limba oficială în administrație, în sistemul judiciar și în învățământ, iar Regatul Polonez a fost redenumit „Țara de pe Vistula”. Rusificarea privea inclusiv spațiul – în orașe au fost construite biserici, monumente ale țarilor și comandanților ruși, iar pe străzi îți săreau în ochi inscripțiile bilingve. Simbolul dominației ruse pe Vistula îl reprezenta uriașa biserică ortodoxă construită la Varșovia în Piața Saxonă (Plac Saski, în prezent Piața Mareșal Józef Piłsudski), demontată ulterior, după refacerea statului polonez (între 1924-1926 – n.tr.).
După tributul de sânge plătit invadatorilor, polonezii s-au opus acestora prin „muncă organică”, prin autoorganizare și acțiune temeinică, zi după zi, pentru ridicarea nivelului intelectual, spiritual și material al națiunii. Acest mod de acțiune trebuia să constituie totodată și un răspuns la inegalitatea socială și exploatarea muncitorilor, ca urmare a industrializării rapide (munca organică reprezintă lozinca pozitiviștilor polonezi, prin care se urmărea apărarea ființei naționale nu prin luptă, ci prin dezvoltarea economică și prin educație, în scopul consolidării competențelor și organizării societății poloneze în lipsa propriului stat – n.tr).
Terenurile poloneze s-au modernizat. S-a început construcția rețelei de căi ferate – prima linie, construită între 1841 și 1848, lega Varșovia de Viena; în orașe au început să apară iluminatul public, transportul în comun, alimentarea cu apă și canalizarea. S-au dezvoltat centre industriale, ca de exemplu: bazinul Zagłębie Dąbrowskie pentru industria cărbunelui sau orașul Łódź – un Manchester polonez – un centru important pentru industria textilă, unde coșurile fabricilor se învecinau cu palatele magnifice ale industriașilor.
În teritoriile ocupate de Austria şi Prusia
Pământurile poloneze încorporate în Imperiul Austriac au primit numele de Regatul Galiției și Lodomeriei (un teritoriu medieval uitat, compus din principatele rutene Halicz [Galiția] și Włodzimierz [Lodomeria], care acum aparținea Habsburgilor), în fapt o ficțiune care trebuia să legitimeze dreptul Vienei asupra acestor teritorii, supuse unei guvernări centraliste și polițienești. Autoritățile austriece luptau cu brutalitate împotriva activităților pentru independență. În 1846, când polonezii democrați au inițiat revolta în Orașul Liber Cracovia (mic teritoriu în jurul Cracoviei, reprezentând un rest al fostului Ducat al Varșoviei și supravegheat de cele trei mari puteri vecine), austriecii i-au întărâtat pe țărani împotriva nobililor. Sărăcimea satelor, exploatată fără milă, era de multă vreme în conflict cu șleahta, iar funcționarii puteau astfel să răzbune moartea strămoșilor asasinați sau decapitați. Ca urmare, a început un val de crime, violuri și jafuri, în care au fost uciși peste 1.000 de oameni. De cealaltă parte, în 1848, armata austriacă a reprimat cu sălbăticie Mișcarea liberală din cadrul Primăverii Națiunilor, bombardând Cracovia și Liovul.
Situația s-a schimbat în anii ’60, atunci când, în urma marii reforme a monarhiei habsburgice, care s-a transformat în Imperiul Austro-Ungar, Galiția și-a câștigat autonomia și dreptul la autoguvernare. Contele polonez Agenor Gołuchowski, de orientare conservatoare, a fost ales guvernator (după el, această funcție a fost deținută și de alți polonezi), iar oficiile administrative și mai multe școli au fost polonizate.
Esența politicii conciliante a conservatorilor, cunoscuți și sub numele de „adepții lui Stańczyk” („Stańczycy” – grup politic în Galiția, al cărui nume provine de la titlul unui pamflet politic, intitulat „Dosarul lui Stańczyk”, redactat de Józef Szujski, Stanisław Tarnowski, Ludwik Wodzicki și Stanisław Koźmian și publicat în 1869 în revista „Przegląd Polski”), era redată într-un document, adoptat de Parlament, în 1866, și adresat împăratului Franz Jozef I, care se încheia cu aceste cuvinte: „Alături de tine, prealuminate Domn, suntem și vom fi”.
O dată cu autonomia, viața politică, culturală și socială a polonezilor din Galiția s-a dezvoltat rapid. Aici și-au găsit adăpost refugiații politici, au fost publicate cărțile interzise de cenzura rusească și prusacă și s-au născut mișcări politice de masă – țărănistă și socialistă. Între anii 1907-1914, Galiția a devenit baza iredentismului polonez îndreptat împotriva Rusiei. În Cracovia prindea viață viziunea marelui pictor polonez de scene cu subiect istoric, Jan Matejko, iar în piesele sale de teatru Stanisław Wyspiański vorbea despre „polonitate” și condiția acesteia.
În același timp, Galiția era o provincie puternic neglijată, aproape lipsită de industrie (cu excepția petrolului exploatat în zona Zagłębie Borysławskie) și cu ceva agricultură săracă ici-colo. Sintagma „sărăcie galițiană” a devenit proverbială. De aici și emigrarea pe scară largă, ajungând la mai mult de 1.000.000 de oameni.
Datorită unei birocrații eficiente și formelor moderne de administrare introduse în Prusia, teritoriile poloneze de sub ocupația prusacă s-au dezvoltat cel mai repede. Autoritățile prusace, care încercau uniformizarea ținuturilor poloneze ocupate cu restul regatului, doreau germanizarea polonezilor. După 1831, funcționarii au început să fie numiți doar dintre germani, iar limba polonă a fost înlăturată din birouri și școli. Polonezii au răspuns prin cultivarea identității naționale și autopromovare. Comercianții polonezi din Poznań au fondat compania care a construit Bazar-ul – o clădire în care se aflau un hotel, un cazino, magazine și ateliere meșteșugărești. Au apărut asociații pentru promovarea culturii poloneze și s-a organizat un învățământ subteran. Mișcările conspiraționiste erau foarte active, dar visul acestora, de a trece la acțiunea militară, s-a năruit, o dată cu înfrângerea revoltei din Wielkopolska, în 1848. Din acel moment, polonezilor din Prusia nu le-a mai rămas decât „munca organică”.
Politica germanizării s-a accentuat puternic în timpul lui Otto von Bismarck (1862-1890), cancelarul Prusiei, și apoi al Germaniei. Politica lui – Kulturkampf (lupta între culturi – n.tr.) – însemna lupta împotriva influenței Bisericii Romano-Catolice, vizând implicit polonitatea și pe polonezi, în majoritate catolici. Autoritățile au intensificat campania de colonizare, încercând să cumpere cât mai mult pământ de la polonezi și să-l dea germanilor. Funcționarii le refuzau polonezilor acordarea autorizațiilor de construire a caselor. Foarte cunoscută a devenit povestea lui Mikołaj Drzymała, un țăran care, neputându-și construi o casă, a locuit împreună cu familia sa într-o casă-vagon de circ. Când i s-a interzis și aceasta, s-a mutat într-un bordei. Simbolul rezistenței la germanizare a devenit greva unor elevi de școală, din septembrie 1901. Când profesorii le-au cerut să recite rugăciuni în limba germană, ei au refuzat. Elevii au fost pedepsiți cu biciuirea, iar părinții lor au fost amendați. Acest lucru a stârnit proteste în toată Europa. Grație spiritului de unitate și bunei organizări, comunitatea poloneză din teritoriile ocupate de prusaci s-a opus germanizării.
În aşteptarea războiului mondial
În anii ’30 ai secolului al XIX-lea, Adam Mickiewicz se ruga pentru un „război universal pentru libertatea popoarelor”, considerându-l o oportunitate pentru Polonia de a-și recâștiga independența. A avut dreptate, deoarece alianța celor trei mari puteri vecine care șterseseră Polonia de pe hartă, reprima orice mișcare, care putea duce la renașterea țării. Numai contradicțiile crescânde dintre ele și cristalizarea, la începutul secolului al XX-lea, a celor două blocuri militare ostile: Tripla Alianță (sau Puterile Centrale) și Antanta (Tripla Înțelegere), au rupt, în cele din urmă solidaritatea dintre ele.
Polonezii au încercat să profite de noua conjunctură. Partidul Socialist Polonez (PSP) era puternic anti-rus. Unul dintre liderii săi, Józef Piłsudski, educat în spiritul revoltei și fost exilat, a creat Organizația de Luptă a PSP. Aceasta a fost foarte activă între anii 1905-1907, în timpul revoluției care a cuprins Imperiul Țarist, inclusiv Regatul Polonez. Luptătorii puneau la cale atentate asupra ofițerilor ruși, asigurau paza demonstrațiilor sau se angajau în lupte de stradă cu jandarmi și soldați ruși.
Când valul revoluționar s-a diminuat și teroarea instituită de ruși a împiedicat continuarea luptei, Piłsudski și colegii săi s-au mutat în Galiția. Aici a stabilit contacte cu autoritățile militare austriece și, cu sprijinul lor, a creat o asociație para-militară de pușcași, care aduna la un loc personalul militar polonez și asigura cadrul pregătirii acțiunilor anti-rusești, în caz de război. În vara anului 1914, când, în cele din urmă, a izbucnit războiul, pușcașii s-au adunat la Cracovia și, la ordinul lui Piłsudski, au trecut granița în teritoriile ocupate de Rusia. Pentru prima dată din 1863, polonezii au intrat în luptă purtând propriile însemne naționale.
O altă opțiune era reprezentată de Roman Dmowski, liderul mișcării național-democrate. El vorbea despre naționalismul polonez, critica insurecțiile și revoltele nereușite și cerea să se lucreze la consolidarea proprietății poloneze și la trezirea conștiinței naționale în rândul straturilor sociale inferioare. Dmowski era de părere că Germania, care aplica sistematic politica de germanizare, era mai periculoasă pentru polonitate decât Rusia, care era un colos cu picioare de lut. Prin urmare, a mers pe ideea colaborării cu țarul. În timpul revoluției din 1905, național-democrații au cerut restabilirea drepturilor în sfera limbii, culturii și educației. Deputații lor și-au ocupat locurile în Duma de Stat – parlamentul rus. Dar când autoritățile țariste au reușit, în cele din urmă, să liniștească tulburările din țară, au și început să strângă șurubul, inclusiv față de polonezi. Popularitatea lui Dmowski a scăzut atunci semnificativ.
Orientarea pro-rusă s-a reactivat după izbucnirea Primului Război Mondial. În 1917, când Rusia era cuprinsă de revoluție, Dmowski a mizat pe puterile occidentale și, mai târziu, a contribuit masiv la reconstrucția statului polonez. Interesant este că Piłsudski și Dmowski, cei doi actori antagonici de pe scena politică poloneză, au concurat și în viața privată pentru o femeie. Aceasta l-a ales pe Piłsudski, iar Dmowski a suferit profund în urma acestei dezamăgiri în dragoste.
Problema poloneză a fost readusă încă o dată în atenția internațională o dată cu Primul Război Mondial. Polonezii și-au susținut-o cu fapte de arme și acțiuni diplomatice. Ca urmare a acestor acțiuni și a prăbușirii imperiilor invadatoare, Polonia a renăscut în 1918.
***
De-a lungul întregului secol al XIX-lea, națiunea poloneză a fost divizată. Atunci când alte națiuni europene se dezvoltau și-și modernizau statele, se îmbogățeau, sau concurau pentru colonii, polonezii luptau pentru independență, încercau să se ridice după răscoalele înfrânte și să supraviețuiască sub presiunea invadatorilor. Cu toate că lupta armată nu a avut succesul scontat, a contribuit într-o mare măsură la formarea identității polonezilor. Pe de altă parte, evoluțiile din Galiția, unde viața publică poloneză s-a desfășurat legal, și „munca organică” au fost utile în reconstruirea statalității.
Națiunea poloneză s-a format în epoca ocupațiilor străine. Se presupune că, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cca. 20% din etnicii polonezi – nobilimea, o parte din clasa de mijloc și o mână de țărani – aveau conștiință națională. Un secol mai târziu, cea mai mare parte a populației se considera poloneză, reușindu-se câștigarea maselor largi din mediul rural. Această identitate s-a dovedit a fi liantul cel mai important atunci când, în 1918, după 123 de ani de „sclavie”, era necesară refacerea Poloniei prin unirea a trei părți diferite, și apoi apărarea independenței acesteia.
