Sosirea voluntarilor ardeleni la Iași (7 iunie 1917)

După eşecul campaniei din 1916, guvernul român şi Marele Stat Major, la începutul anului 1917, au început să pregătească, alături de Aliaţi şi îndeosebi de Misiunea Militară Franceză sosită în România, pe teritoriul restrâns al Regatului, o amplă acţiune de refacere şi înzestrare modernă a unităţilor decimate în luptele din anul precedent.

În acest context şi în atmosfera plină de speranţe din acele luni, tot mai mulţi oficiali de la Iaşi, care avuseseră o atitudine sceptică în privința încercărilor de organizare a refugiaților și prizonierilor români din țările Antantei, şi-au schimbat radical atitudinea, apreciind ca demn de luat în seamă aportul militar şi moral pe care voluntarii din teritoriile înstrăinate îl puteau aduce în lupta împotriva Puterilor Centrale, scrie Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, pe pagina de Facebook a instituției.

Autoritățile române au conștientizat, într-un final, semnificaţia politică a voluntariatului, ce pornea din dorința de contestare a statului dualist austro-ungar de către înşişi cetăţenii săi, iar, pe de altă parte, conducătorii militari au înțeles faptul că, în condiţii favorabile, voluntarii puteau suplimenta rândurile armatei române atât ca număr cât și cu experienţa anteriorilor doi ani de război.

Cea mai mare parte a acestora se afla în Rusia, circa 30 000 de prizonieri de origine română din armata austro-ungară. Ca urmare, după ce Ministerul de Război al României - cu acordul guvernului rus - a emis ordinul prin care se constituia Corpul Voluntarilor Români din Rusia (23 februarie 1917) şi numea la comanda acestuia pe generalul Constantin Coandă şi locotenent colonelul Constantin G. Pietraru, în lagărul de la Darniţa Kievului au fost trimişi o seamă de emisari, funcţionari ai guvernului, ofiţeri ai armatei române sau ziariști, a căror concluzie transmisă autorităţilor din ţară era că, printre cei peste 1500 de voluntari ardeleni şi bucovineni de acolo, domneşte o atmosferă de entuziasm şi o puternică dorinţă de a se grăbi înrolarea lor în rândurile oştirii române.

La 13/26 aprilie 1917, Corpul Voluntarilor Români, constituit la Darnița în Rusia, arăta printr-o declarație, că intră în luptă „pentru a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia Austro-Ungară în una și nedespărțită Românie liberă și independentă”.

Cităm ca un document memorabil „Declarația de la Darnița a foștilor prizonieri de război din armata austro-ungară aflați în Rusia”, constituiți sub conducerea lui Victor Deleu - avocat, militar în armata austro-ungară, viitor membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, iar apoi primar al orașului Sibiu - într-un corp de voluntari români.

„Astăzi – se arăta în această declarație care a fost trimisă tuturor guvernelor puterilor Antantei – când noi românii ca și celelalte neamuri subjugate ne-am convins definitiv că nouă, ca români, nu ne mai e posibilă existența în cadrele statului austro-ungar: noi care în limbă, în cultură, în structura socială și în întreaga ființă a noastră etnică și politică formăm un trup unic și nedespărțit cu toate celelalte părți constitutive ale națiunii române, cerem cu voință nestrămutată încorporarea la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat național românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democrații. Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copiii noștri, viața și fericirea urmașilor noștri și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge, ori vom pieri”… „Noi foștii prizonieri de război, – se preciza în continuare – care, îndată ce ni s-a dat putința, am venit de bună voie la luptă și la moarte, noi, ofițerii, aproape în totalitate aci, precum și zecile de mii de soldați, acasă țărani și lucrători, fără multă carte, dar conștienți de datoria lor națională, noi, ne oferim brațul și sângele nostru tânăr și generos pentru întruparea idealului nostru. Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm, că între viitoarele state fericite naționale și democratice va fi și România tuturor românilor.”

„În ziua de 7 iunie 1917, trenul voluntarilor ardeleni, împodobit cu ramuri verzi şi cu o mulţime de steaguri tricolore, intră în gara Iaşi. În semn de preţuire pentru aceştia, în gara din Iaşi îi aşteaptă ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Constantin Prezan, Constantin Christescu, Nicolae Petala, Ioan Vlădescu, Paraschiv Vasilescu şi Ioan Herescu, Octavian Goga cu un grup de refugiaţi ardeleni şi o mare mulţime de oameni. Onorul este dat voluntarilor ardeleni în piaţa gării de către un regiment de vânători din armata română, prezenţi cu garda la drapel şi fanfara militară.

Depunerea jurământului faţă de patrie

A doua zi, pe 8 iunie 1917, voluntarii depun jurământul solemn faţă de patrie, pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, care aveau alături pe ceilalţi membri ai familiei regale, membrii guvernului român, reprezentanţi militari ai ţărilor aliate.

Corpul voluntarilor români ardeleni la ceremonia depunerii jurământului față de țară și rege

După slujba religioasă, soldații au rostit cuvintele Jurământului, după Mitropolitul Pimen al Moldovei, care li s-a adresat astfel:

”Sus inimile oșteni! Ridicați mâna dreaptă în sus și cu ochii ațintiți spre steagurile sub care veți lupta de azi înainte, faceți semnul crucii și spuneți după mine:

«În numele lui Dumnezeu Atotputernicul jurăm credință regelui nostru Ferdinand I, supunere legilor țării și îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace ca și în timp de război. Așa să ne ajute Dumnezeu!»”.

Hora Unirii, la sosirea voluntarilor ardeleni, în Piata Unirii din Iași

Voluntarii ardeleni au fost distribuiţi la regimentele de infanterie 26 Rovine, 3 Olt, 19 Caracal şi 5 Vânători din Divizia 11, ce se afla în refacere lângă Iaşi și au luat parte la luptele din vara anului 1917.

Consecutiv, au mai sosit în ţară alţi 650 voluntari pe data de 20 iulie 1917. Au fost repartizați la aceleaşi regimente ca şi cei din primul eşalon și au plecat spre front în cadrul unităţilor respective.

^{Ofițeri voluntari români din Legiunea Română din Italia, împreună cu Nicolae Titulescu, membrii Legației Române și alți oficiali, după depunerea jurământului, Vila Ferroli, Roma, 1 decembrie 1918}

Încă din prima zi a ofensivei de la Mărăşeşti voluntarii ardeleni intră în luptă, mai ales în sectorul localităţilor Zăbrăuţi şi Fitioneşti. Până la încheierea luptelor, pe 21 august/3 septembrie 1917, se mai adaugă la voluntarii de pe front încă cca. 650 voluntari, sosiţi din Rusia cu al treilea eşalon. 129 voluntari au fost distinşi cu ordine şi medalii pentru meritele dovedite în luptă în timpul ofensivei de la Mărăşeşti. Până la finalul anului 1917 sosiseră peste 8.000 voluntari ostaşi, peste 200 ofiţeri şi alţi 240 aspiranţi, un număr mai mic rămânând la Kiev pentru a continua activitatea de recrutare a noilor voluntari.

Primul Corp al Voluntarilor Români s-a constituit lângă Kiev, iar pe 28 noiembrie 1917 s-a constituit, la Hârlău (jud. Iași), un al doilea Corp al Voluntarilor Români, comandat de colonelul Marcel Olteanu, pentru a se transfera aici activitatea centrului de recrutare de la Kiev şi cu scopul de a înfiinţa o divizie exclusiv din voluntari ardeleni. În cadrul Corpului de la Hârlău se înfiinţează trei regimente: la începutul lunii decembrie 1917, Regimentul I „Turda” (comandat de lt.-col. Dragu Buricescu), la 20 decembrie 1917 Regimentul II „Alba Iulia” (comandat de lt.-col. Constantin Paşalega), iar la începutul anului 1918, Regimentul III „Avram Iancu”. Era preconizată înfiinţarea unui al patrulea regiment, “Severin”, dar tratativele de pace cu Puterile Centrale au întrerupt organizarea acestuia.

Voluntari ardeleni din Italia într-un oraș austriac

În primăvara anului 1918, între prevederile tratatului de pace cu Puterile Centrale, de la Buftea, România este obligată să îşi demobilizeze armata. În cadrul acestei obligații a fost inclusă şi desfiinţarea Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău.

După demobilizarea Corpului Voluntarilor și încheierea tratativelor de pace, se găseau în Moldova peste 30.000 ţărani şi 1.500 intelectuali ardeleni şi bucovineni ce serviseră în armata română. Dintre aceştia, 10.000 proveneau din rândurile foştilor prizonieri din Rusia, aproximativ 15.000 proveneau din rândurile celor care se refugiaseră peste Carpaţi și peste 5.000 însoţiseră în anul 1916 armata română în retragerea din Transilvania.

Voluntari români din Legiunea Română din Italia, sosiți în țară, Sibiu, 1919

În același timp, după încheierea armistițiului și a păcii, voluntarii români au decis să continue lupta în alte țări aliate, și au început să se grupeze în Italia, Franța, SUA, Siberia, continuând și munca de recrutare de noi prizonieri voluntari, în Rusia mergând până la Vladivostok. În cursul anului 1918 s-au constituit corpuri de voluntari în Franța (22 octombrie, prin decret al președintelui Raymond Poincare - Legiunea Română din Franța, 2 batalioane), în Italia (la 12 aprilie 1918 - Corpul ofițeresc al voluntarilor români, nucleul Legiunii Române formată din batalioanele „Horea” „Cloșca” și „Crișan”, viitoare regimente în componența armatei italiene), în Statele Unite ale Americii (voluntari ce au luptat în cadru trupelor americane în Franța).

_{Foto sus: Gl. Constantin Prezan primeste în gara Iași ofițerii primului Batalion de voluntari ardeleni, 7 iunie 1917 ( fotografii din Colecțiile Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”)}