Sfârșitul iluziei: spargerea frontului în Moldova
Încercarea eșuată a Armatei Roșii de a invada România în primăvara anului 1944 lăsase frontul din Moldova într-o aparentă acalmie. În timp ce în Bielorusia armata germană primea o nouă lovitură teribilă, iar în Normandia debarcarea aliată se extindea, apropiindu-se de Paris, o neobosită activitate diplomatică ce avea în centrul atenției soarta României se desfășura în culise, de la București la Ankara și de la Cairo la Stockholm. Dar diplomația nu a reușit să limpezească situația teribilă în care se găsea țara noastră în vara anului 1944. Tot armele urmau să decidă, iar sovieticii erau de această dată hotărâți să străpungă apărarea germano-română.
Aceasta se dovedise impenetrabilă în aprilie-iunie, dar unitățile decisive în respingerea atacului fuseseră retrase de pe frontul românesc. În seara de 15 iulie 1944, generalul Antonov, șeful de stat major al STAVKA (Înaltul Comandament al Armatei Roșii), le-a telefonat comandanților Fronturilor 2 Ucrainean (generalul Malinovski) și 3 Ucrainean (generalul Tolbuhin), convocându-i a doua zi la o ședință operativă în care urma să se stabilească liniile generale ale viitoarei ofensive sovietice în Moldova.
Planurile sovietice
Conferința a confirmat forma finală a operațiunii „Iași-Chișinău”, rezultatele fiind încorporate în directiva STAVKA din 2 august. Cele două fronturi aveau drept scop operativ distrugerea forțelor germano-române concentrate în zona Iași-Chișinău și avansul spre linia înaintată Focșani-Galați-Ismail. Malinovski urma să folosească patru armate, trei de infanterie și una de tancuri – 27, 52, 53, respectiv 6 tancuri – pentru a rupe apărarea, înaintând pe direcția Iași-Vaslui. În prima etapă a operației era imperativ necesar ca Bacău, Vaslui și Huși să fie ocupate, capturând concomitent și trecerile peste râul Prut, colaborând în mod direct cu unitățile Frontului 3 Ucrainean pentru eliminarea concentrării inamice din zona Chișinău și tăierea retragerii spre Focșani și Bârlad. După închiderea încercuirii, Malinovski urma să-și îndrepte forțele spre Focșani, folosind Corpul 5 Cavalerie Gardă pe flancul drept, care trebuia să forțeze Siretul. Scopul operațiunii, atât pentru Frontul 2, cât și pentru Frontul 3, îl reprezenta Prutul inferior.
STAVKA adoptase astfel punctul de vedere al lui Tolbuhin, care se opusese unui asalt direct asupra Chișinăului. Trupele aflate sub comanda sa trebuiau să sprijine ofensiva Frontului 2 Ucrainean, ulterior urmând să atingă localitățile Reni și Ismail, pentru a tăia retragerea spre Prut și Dunăre. E important de remarcat că Înaltul Comandament sovietic nu preconiza o depășire a liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați. Evenimentele de la București aveau să influențeze decisiv concepția operativă sovietică, deși istoriografia oficială a Moscovei susține și astăzi că ocuparea Bucureștiului a fost vizată de la început de Armata Roșie.
La câteva ore de la primirea directivei, Malinovski și Tolbuhin, însoțiți de comandații de armate, s-au adunat în zona de conjuncție a celor două fronturi pentru a discuta detaliile operațiunii. Din partea STAVKA a participat mareșalul Timoșenko, a cărui prezență în apropierea frontului era destul de rară. Frontul 2 Ucrainean dispunea de șase armate de infanterie, una de tancuri, trei corpuri independente și o armată aeriană. Frontul 3 Ucrainean avea la dispoziție patru armate de infanterie și un corp mecanizat. Malinovski a propus ca patru armate (27, 52 și 53 infanterie și 5 tancuri) plus un corp mecanizat să forțeze străpungerea prin același sector prin care Armata Roșie încercase, fără succes, cu doar câteva săptămâni în urmă:zona cuprinsă între Târgu Frumos și Iași. Atacul ar fi încercuit în flanc apărarea, deschizând cel mai scurt drum spre Prut, mult în spatele grosului forțelor grupului de armate germano-român cunoscut sub numele „Ucraina de Sud”, lovind linia de demarcație între Armata 8 germană și Armata 4 română și izolând Armata 6 germană, aflată în aliniament de apărare în regiunea Chișinău. După un avans spre linia Bacău-Vaslui-Huși, urma capturarea podurilor peste Prut și închiderea încercuirii prin joncțiunea cu trupele Frontului 3 Ucrainean. O ultimă etapă a operațiunii preconiza ocuparea Focșaniului, „care ar fi deschis drumul spre centrul României, dând libertate de mișcare spre vest și sud”. Forțele lui Malinovski aveau la dispoziție 11.000 de tunuri, aproape 1.300 de tancuri și 900 de avioane. Doar numărul de divizii de infanterie însuma 55 de mari unități. Misiunea Frontului 3 Ucrainean era de a ataca pe direcția Huși, încercuind grosul forțelor de apărare la sud, de a distruge Armata 3 română și a ocupa, prin operațiunii amfibii în cooperare cu flota Mării Negre, gurile Dunării. Tolbuhin avea la dispoziție 8.000 de tunuri, aproximativ 600 de tancuri și 1.000 de avioane.
Aproximativ 930.000 de soldați combatanți numărau cele două Fronturi, care dispunea de un total de 1.250.000 de oameni. Superioritatea sovietică era de 1, 4 ori la efective, de peste două ori la artilerie și aviație și de 4, 5 ori la tancuri. În sectoarele de rupere superioritatea era de până la 4-6 ori.
Foto: OfIţeri români și germani propuși spre avansare
Planurile germane și rolul armatei române
În fața forțelor sovietice se găsea Grupul de armate „Ucraina de Sud”, comandat, de la 25 iulie, de generalul Hans Friessner, care acoperea un front de 654 km (387 km apărați de forțele germane și 267 km de cele române). Comandamentul era instalat în idilica stațiune Slănic Moldova. Grupul de armate cuprindea subgrupul de armate „Dumitrescu”, compus din Armata 3 română, Armata 6 germană și Corpul 2 armată român și subgrupul de armate „Wöhler”, care cuprindea Armata 4 română și Armata 8 germană. Totalul marilor unități se ridica la 25 de divizii germane și 20 române, alături de care se găseau o serie de brigăzi, regimente și batalioane independente sprijinite de Flota 4 aeriană. Dacă, pe ansamblu, pe front și în zona etapelor efectivele trupelor germano-române depășea cifra de 800.000 de oameni, situația era cu totul nefavorabilă în ceea ce privea efectivele din linia întâi și mai ales în viitoarele sectoare de rupere a frontului.
Generalul Hans Friessner era perfect conștient de faptul că Armata Roșie urma să reia ofensiva în Moldova pe scară largă. În seara zilei de 19 august, cu o zi înainte de declanșarea atacului, a convocat o ședință cu șefii de stat major de la Grupul de armate „Ucraina de Sud”, de la Armatele 6 și 8 și de la Flota a 4-a aeriană, în care s-a analizat situația militară și informațiile transmise de comandamentele din subordine. Concluzia la care ajungea Friessner era mai mult decât clară:„Acțiunile din ultimele zile și atacurile din aceasta după-amiază sunt semnale certe că inamicul va declanșa mâine ofensiva așteptată, la vest de Prut. […] Nu sunt excluse atacuri de fixare și în alte regiuni ale frontului”.
Conștient de iminența și de forța atacului, Friessner precizează în memoriile sale (Verratene Schachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmacht in Rumanien und Unganrn, apărută la Hamburg în 1956) că era încrezător în capacitatea forțelor de apărare de a face față unei noi ofensive pe scară largă. Era însă îngrijorat de situația politică internă din România. Pe baza constatărilor făcute în sectorul operativ al grupului său de armate, devenise sceptic în privința devotamentului aliatului român.
Pesimismul și „viziunea politică” a ofițerilor români
Numeroși generaliromâni își declaraseră deschis pesimismul în ceea ce privește capacitatea de a rezista în fața unei noi ofensive sovietice. Comandantul Armatei 4 (a cărei comandă a fost asigurată între 31 iulie și 23 august de generalul Gheorghe Avramescu), generalul Mihail Racoviță, ceruse la 22 iulie „reexaminarea situației militare” în care se găseau trupele române, apreciind că „se poate întâmpla să ne vedem în fața unei avalanșe și atunci va fi prea târziu”.
Cu numai opt zile înainte de declanșarea ofensivei sovietice, colonelul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei a 4-a, se pronunța pentru adoptarea unor măsuri politice și militare prin care să fie evitat un eventual dezastru:„În momentele dificile care vor urma este indispensabil să luăm în mâini românești frâiele conducerii trupelor de pe frontul român. Aceasta ne va da putința de a reanaliza pe deplin manevra militară și politică pe care o impune situația internațională în curs de răsturnare. Perioada de liniște pe care o trăim de la 22 iunie a.c. (de când marea lovitură rusească s-a îndreptat spre Germania, iar noi am rămas alături și în urma acestei lovituri zdrobitoare) este foarte prielnică pentru ca politicul să acționeze în sensul favorabil țării.[...] Altfel poate lucra politicul acum și altfel atunci când vom fi dați peste cap, așa cum va fi, mai curând sau mai târziu, atunci când rușii vor putea fi opriți din înaintarea spre vest, pentru care fac acum efortul și vor putea îndrepta forțe importante spre noi. Trecătoarea noastră tărie actuală poate fi valorificată politicește atât în ochii aliatului, cât și al adversarilor noștri. În acest sens conducerea militară trebuie să persuadeze neîntârziat conducerea politică a țării”.
Trecând peste faptul că un general, indiferent de funcția ocupată, trebuia să se preocupe de chestiunile strict militare, cele referitoare la politica țării depășindu-i cu mult atribuțiile, să încercăm să ne imaginăm efectul avut de o asemenea afirmație asupra aliatului german. Starea de neîncredere și suspiciune între cele două comandamente se datora, iată, nu doar retragerii de pe frontul din Moldova a șapte din cele 11 divizii blindate, o decizie explicabilă din punct de vedere militar, dar și atitudinii complet defetiste pe care o mare parte din corpul de comandă al armatei române îl împărtășea. Ironia sorții:generalul Dragomir avea să petreacă ani grei în captivitatea sovietică după arestarea generalului Avramescu, comandantul Armatei 4 române, în martie 1945. „Viziunea politică” nu a fost suficientă în ceea ce îl privește. Și nu este singurul exemplu.
Frontul se rupe
În seara zilei de 19 august, Timoșenko, Malinovski și alți comandanți de armată s-au deplasat într-un post de comandă înaintat, situat în capul de pod de la Chițcani (Republica Moldova). Tolbuhin, aflat la comandamentul Frontului 3, a cerut comandanților ca oamenii să fie odihniți, pregătiți pentru ofensivă. Întunericul era străbătut de zgomotele specifice primei linii – focuri de mitralieră, împușcături izolate și, din când în când, de lumina strălucitoare a unui proiectil de semnalizare provenit din liniile germano-române. În postul său de comandă Tolbuhin și-a permis luxul unui scurt pui de somn, așa cum le sugerase și subordonaților, „sforăind eroic”.
După un intens bombardament de artilerie susținut și de aviația de vânătoare, ce a început în jurul orei 05:15, durând aproximativ două ore, Frontul 2 Ucrainean a atacat cu precădere pozițiile trupelor române din sectorul de front al corpurilor 4 și 6. Deosebit de afectat a fost Corpul 6 armată, vizat de artileria inamică tocmai în momentul în care soldații români erau aproape epuizați, având în vedere că la ora 4:30 fuseseră angajați într-un contraatac, după ce se aflaseră întreaga noapte sub puternicul foc al inamicului.
Până în seara zilei de 21 august forțele sovietice făcuseră o breșă în dispozitivul Armatei 4 române, largă de 65 km și adâncă de 40 km. În cursul orei 16:00 a fost ocupat orașul Iași. Mareșalul Antonescu, însoțit de șeful Marelui Stat Major, s-a deplasat la Bacău, la sediul Cartierului General român, încercând să ia măsuri pentru „oprirea ofensivei ruse sau sustragerea forțelor din Moldova de la o distrugere care pare iminentă”. Mareșalul Ion Antonescu și generalii Ilie Șteflea (șeful Marelui Stat Major) și Otto Wöhler (comandantul Armatei 8) au cerut continuarea rezistenței pe linia înaintată de la sud de Bahlui, în timp ce restul generalilor români s-au pronunțat pentru replierea trupelor pe poziția fortificată dintre Iași și Piatra Neamț, considerată a fi „singura care mai poate da putința unei rezistențe”. În cursul ședinței, generalul Wöhler a vorbit îndelung la telefon cu generalul Friessner, care aflase prin intermediul subordonatului său că mareșalul Antonescu se găsea în zona frontului. În timpul convorbirii Wöhler s-a confesat:„impresia pe care o lasă trupele române este catastrofală”. În opinia sa, recucerirea orașului Iași iesea din discuție. În final, Hans Friessner a decis continuarea rezistenței „pe loc”, iar Otto Wöhler a cerut ca eventualele ordine contrare ale Armatei 4 române „să nu se execute”.
Având în vedere înaintarea continuă a trupelor sovietice care, la 22 august, străpunseseră și linia fortificată „Traian”, apropiindu-se de Vaslui (în timp ce în sudul Basarabiei unități aparținând Frontului 3 Ucrainean ajunseseră pe aliniamentul Gura Galbenă, Comrat), mareșalul Antonescu s-a deplasat în după-amiaza zilei de 22 august la postul de comandă al Grupului de armate „Ucraina de Sud” de la Slănic, pentru o întrevedere de două ore cu generalul Hans Friessner. Acesta a ținut să-l informeze pe Conducătorul statului român că situația din zona de operații era „normală”, după părerea sa „neexistând motive pentru o abordare dramatică a evenimentelor”. A ținut să sublinieze că operațiunile planificate pot avea succes numai dacă toate trupele opun rezistență reală atacurilor inamice, cerându-i mareșalului să pretindă trupelor sale să lupte cu mai multă hotărâre. Antonescu a subliniat că „interesul politic al României cere ca Basarabia, inclusiv orașul Iași, să fie păstrate”, adăugând:„mă simt responsabil pentru fiecare petec de pământ care se pierde”.
Antonescu a cerut replierea trupelor pe linia Adjud, Oancea, Bolgrad. Deși ordinul ulterior al mareșalului prevedea ca forțele principale ale Armatei 4 să se găsească în seara zilei pe râul Moldova, cu ariergărzile pe Siret, generalul Wöhler a cerut, în jurul orei 2 dimineața, ca replierea să se pregătească pentru noaptea de 23 spre 24 august, spre totalul dezacord al comandantului Armatei 4, generalul Avramescu, care a cerut să fie înlocuit de la comandă. Neîncrederea și suspiciunea dintre comandamentele german și român se găseau la cote alarmante.
Mesajul generalului Nicolae Dragomir
Șeful de stat major al Armatei 4, generalul Dragomir, a încercat să ia legătura, în dimineața zilei de 23 august, cu mareșalul Antonescu, care revenise în Capitală, pentru a-i explica necesitatea urgentării replierii Armatei 4. Nereușind, a telefonat la ora 9:45 generalului Constantin Sănătescu, șeful Casei Militare Regale și om-cheie al acelei zile, căruia i-a cerut să intervină pe lângă mareșal pentru retragerea imediată a armatei pe aliniamentul fortificat Focșani-Nămoloasa-Brăila pentru ca aceasta să nu mai fie menținută într-o zonă „fără nicio necesitate strategică și tactică”. La final, generalul Dragomir a făcut o afirmație susceptibilă la numeroase interpretări:„Totul este pregătit. Puteți conta în momentul militar și politic care se apropie pe absoluta noastră credință românească”.În memoriile sale, Sănătescu menționează convorbirea cu Dragomir și afirmă că i-a ordonat „să ia legătura cu generalul Ilie Șteflea, care trebuie să aibă instrucțiuni de la mareșal”. Dragomir a precizat ulterior că, la sfârșitul convorbirii, generalul Sănătescu îi declarase că dacă situația era așa de gravă îl va determina pe Rege „ca până într-o oră să fie chemat domnul mareșal Antonescu și să i se impună a alege între demisie sau semnarea armistițiului”.
Generalul Dragomir nu părea dispus să aștepte. La orele 12 a trimis un nou raport către Conducătorul statului, informându-l despre situația din ce în ce mai gravă de pe front, „total rupt și deschis între Bârlad și Siret”, exprimându-și convingerea că „singurul scop al operațiunilor noastre nu mai poate fi decât salvarea acesteia (Armatei 4), dezlegarea de a ordona retragerea generală a armatei spre țara noastră”. Înainte de a pleca spre Palatul Regal, unde avea să fie arestat, mareșalul Antonescu a răspuns generalului Dragomir, arătând că „s-a lăsat Armatei 4 latitudinea pentru executarea mișcării și suveranitatea absolută de a declanșa execuții după cum crede de cuviință”. Acuzându-l pe generalul Avramescu de lipsă de personalitate, Conducătorul statului a făcut poate ultimul gest înainte de a fi înlăturat de la putere, înlocuindu-l de la comanda Armatei 4 cu generalul Ilie Șteflea.
În seara zilei de 23 august, comandamentul Grupului de armate „Ucraina de Sud”, constrâns de severitatea situației, a trebuit să accepte ideea că trupele germane „nu aveau potențialul necesar pentru a contracara superioritatea forțelor sovietice”, propunându-și să scurteze frontul și să oprească avântul Armatei Roșii pe aliniamentul dintre Delta Dunării și Carpați. Aceste constatări au fost însă schimbate prea târziu în măsuri tactice și nu au mai avut eficiența necesară. După ce situația de la București s-a complicat, a urmat un adevărat dezastru pentru germani. Deja în acea seară, când Regele Mihai a anunțat ieșirea din Axă (vorbind de o trecere alături de „Națiunile Unite”, făcută însă unilateral), Corpul 18 tancuri din compunerea Frontului 3 Ucrainean ajunsese în zona Huși, iar Corpul 7 mecanizat, tot din subordinea generalului Tolbuhin, atinsese trecerile de peste Prut de la Leușteni, completând încercuirea Armatei 6 germane și a trupelor române care luptau în masivul Cornești. Beneficiind de superioritatea lor zdrobitoare, forțele Frontului 2 Ucrainean pătrunseseră, în patru zile, 80 km în adâncimea dispozitivului de luptă germano-român, pe un front de circa 240 km, iar cele ale Frontului 3 Ucrainean aproape 110 km, pe un front de 350 km.
În momentul desprinderii din alianța cu Germania, frontul avea următorul traseu:Târgu Neamț, nord-est Roman, nord Bârlad, nord-vest Huși, nord Chișinău, nord Tatarbunar. Din totalul forțelor române, 6 mari unități dispuse între limanul Nistrului și Iași suferiseră pierderi grele, fiind în mare parte încercuite de Armata Roșie. Alte 9 mari unități, aflate la sud de aliniamentul Vaslui, Bacău, în retragere spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, suferiseră și ele pierderi substanțiale. La nord de Bacău, Armata 4 (compusă din 10 divizii) continua să-și mențină capacitatea de luptă. Pătrunderea forțelor sovietice între Siret și Piatra Neamț avea să ducă la interceptarea căilor de comunicații pe care se repliau aceste divizii, majoritatea fiind dezarmate.
Noul aliat – tot inamic?
În seara zilei de 23 august, la orele 22:25, regele Mihai a citit Proclamația către țară, redactată de Lucrețiu Pătrășcanu, reprezentantul Partidului Comunist din România în coaliția care viza răsturnarea regimului antonescian. Printe altele, suveranul preciza că „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii”. În realitate, în acel moment nu exista niciun armistițiu. El a fost semnat abia la 12 septembrie 1944, la Moscova. Regele a cerut militarilor români să primească armatele sovietice „cu încredere”. Puțin mai târziu, generalul Gheorghe Mihail (numit șef al Marelui Stat Major) a cerut trupelor să adopte o atitudine „prietenoasă, fără a cădea în servilism”.
Realitatea de pe frontul din Moldova era cu totul alta. Înaltul comandament sovietic a interzis categoric orice discuție cu reprezentanții armatei române. Având acceptul lui Stalin, generalul Malinovski a ordonat comandamentelor și trupelor să nu acorde nicio atenție comportării trupelor române, să nu intre în tratative și să-și îndeplinească în continuare misiunile. În lipsa unui armistițiu, armata română era în continuare o forță inamică, iar non-combatul trupelor române după seara zilei de 23 august a fost considerat o capitulare fără condiții.
Începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat părți importante din diviziile 2 și 15 infanterie, comandamentul diviziei 110 infanterie (în sudul Basarabiei), precum și din diviziile 11, 14 infanterie și 5 cavalerie, la nord de Huși. A doua zi, la 25 august, după ce au pătruns pe valea Trotușului, respingând ariergărzile germane la Onești, forțele sovietice au încercuit diviziile 1, 4, 6, 8, 13, 20 infanterie, 12 gardă, 1 blindată și Comandamentul diviziei 104 munte aparținând corpurilor 1, 5 și 7 armată, aflate în retragere, cerându-le să depună armele. La intervenția generalului Radu Gheorghe, comandantul Corpului 1 armată, unitățile române au fost direcționate spre zona Buhuși, Roman, Bacău, „în vederea reorganizării, completării armamentului și a reluării luptei împotriva germanilor”. Dar câteva zile mai târziu, la 2 septembrie, aceste mari unități au fost dezarmate fără nicio explicație, iar personalul îndreptat, „într-o atmosferă de consternare și durere”, spre lagărele de muncă din Uniunea Sovietică. În aceeași zi, comandanții și șefii de stat major au fost internați în lagărul de la Bacău, iar ceilalți ofițeri, în cel de la Roman. Numărul militarilor români luați prizonieri de „aliații” care „acceptaseră armistițiul” oscilează în documentele românești între 60.000 și 160.000, cifra maximă fiind emisă de Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului în ianuarie 1945. Comandamentele sovietice au recunoscut internarea a circa 26.000-40.000 de militari români. După multe insistențe din partea reprezentanților Marelui Stat Major român s-a reușit eliberarea, la 16 septembrie, doar a trei generali, 18 ofițeri și a 22 de gradați și soldați.
Situațiile în care s-au găsit comandanții români aflați de front în acele zile, ce trebuiau să-i primească pe sovietici „cu încredere”, au fost aproape imposibile, așa cum a fost, de exemplu, cazul Diviziei 8 infanterie în capul de pod de la Bacău, în dimineața zilei de 24 august. Germanii distruseseră podurile, comunicațiile, depozitele de muniții și carburanți din zonă, organizând pentru apărare orașul Bacău și împrejurimile. Sovieticii au răspuns cu foc de pe înălțimile situate la est de Siret. Majoritatea proiectilelor germane și sovietice explodau în zona în care se găsea marea unitate română. Parlamentarii trimiși să discute cu comandamentele sovietice nu s-au mai întors, fiind reținuți, contrar oricăror reguli internaționale. A doua zi, unități de cavalerie și motorizate sovietice au atacat divizia, încercuind trupele și dezarmându-le. Majoritatea au fost luați prizonieri;în unele locuri s-a încercat o rezistență disperată.
În apropiere de Buhuși, la Săliște, în ziua de 24 august, în jurul orei 15:00, la postul de comandă al Diviziei 1 infanterie s-a prezentat un colonel sovietic, care a declarat că a venit să-l salute pe generalul Alexandru Saidac. Primit la masă, a toastat pentru militarii români și a declarat că va interveni pentru a evita neînțelegerile cu comandamentele sovietice. Se părea că lucrurile vor decurge normal. Peste doar două ore, colonelul s-a întors, susținând că divizia nu se mai putea deplasa, ea trebuind să depună armele. Generalul Saidac a precizat că nu va putea executa acel ordin până nu va primi dispoziții de la comandamentul Corpului 5 armată, aflat în apropiere. Cum decizia a întârziat, la orele 22:00, colonelul sovietic a somat, prin intermediul unui interpret, să se depună armele în 15 minute, altfel tancurile sovietice vor intra în acțiune, precizând:„va curge mult sânge și în zadar”. Generalul Saidac a cerut răgaz până a doua zi. La miezul nopții a fost obligat să se deplaseze la comandamentul Corpului de cavalerie sovetic din zonă, în apropiere de Bacău, unde a protestat din nou, precizând că trupele române nu pot depune armele în situația în care ele încetaseră luptele. În loc de răspuns, comisarul politic i-a vorbit despre diviziile constituite din prizonieri români pe teritoriul Uniunii Sovietice, întrebându-l ce atitudine va urma. Saidac a replicat că nu va face altceva decât ce-i va ordona „guvernul țării mele și comandamentele mele legal superioare”.
Un spectacol „înfiorător”
A fost arestat și îndreptat spre Roman. „Spectacolul” văzut pe șoseaua Bacău-Roman l-a apreciat ca fiind „înfiorător”:„Am văzut numai grupuri, grupuri de soldați din unitățile noastre, dezarmați, unele grupuri mai mari, altele mai mici. Oprindu-i și întrebându-i din ce unități sunt am constatat că sunt din Divizia 4 infanterie și fuseseră dezarmați la nord de Buhuși, din Divizia 20 infanterie etc. Întrebând unde sunt ofițerii mi-au spus că lor le-au dat drumul, iar pe ofițeri i-au ridicat și dus în lagăr... Tot drumul era drum de arme rupte, mitraliere, camioane răsturnate, tunuri sfărâmate de tancuri, o mulțime de căruțe distruse, în fine, tot felul de echipament și material de război, cadavre de cai, cadavre de soldați, nemți și români, pe marginea șoselei neîngropați”. A ajuns la Roman, apoi a doua zi la Prăjești. Protestând pentru că i se luaseră toate bagajele, un general sovietic i-a replicat că și lui, la Odesa, românii „i-au luat la fel și n-a mai raportat nimănui”. La 28 august, generalul Saidac și alți generali și ofițeri superiori români au fost predați Marelui Stat Major, o șansă pe care puțini au avut-o.
Scene asemănătoare au avut loc și în sectorul Diviziei 13 infanterie, la Frumoasa, unde în dimineața zilei de 25 august, la ora 6:00, au apărut patrulele de cazaci, care au dezarmat toate unitățile române, inclusiv comandamentul Corpului 1 armată, cu întreg statul major în frunte cu generalul Radu Gheorghe. La protestele ofițerilor români, sovieticii au acceptat ca trupele să reia armamentul și să se pună în mișcare spre Blăgești. La 26 august, generalul M.S. Șumilov a cerut unităților române să reia armele și să lupte împotriva trupelor ungare și germane. Generalul Mircea Dimitriu, comandantul diviziei, a acceptat (fără a avea niciun ordin de la comandamentele superioare în acest sens). „Moralul ofițerilor și trupei – consemna jurnalul de operații – era foarte bun;gândul că de aici se vor pune în marș către Ardeal, către luptă, le dădea puteri noi”. De fapt, trupa a fost din nou dezarmată și dirijată către lagărul de prizonieri de la Roman, provocând „cea mai cumplită consternare și durere”. Generalul Dimitriu și-a luat rămas bun de la ofițerii săi „plângând”.
Foto: Români căzuți pe câmpul de luptă
Când un ofițer preferă sinuciderea
La scene teribile a asistat și colonelu Atanase Lișcu, șef de stat major al Corpului 7 armată, capturat de sovietici la Humulești, la 24 august, împreună cu alți militari români, în timp ce se îndreptau spre Piatra Neamț. După un marș efectuat pe jos, pe o distanță de 28 km, timp în care a fost „ofensat de diferite grade inferioare și ofițeri ruși”, a ajuns la Onicești (16 km de Fălticeni). Profitând de lipsa de atenție a santinelelor a evadat, îndreptându-se după multe peripeții spre Târgu-Neamț, unde, extenuat, s-a deghizat în țăran și a reluat marșul spre sud, alături de coloanele sovietice. Timp de șase zile a străbătut... 320 km, până la Câmpurile, în județul Putna. Pe drum a văzut „zeci de mii de soldați dezarmați și dezechipați, în deplasare de la nord spre sud către Muntenia. Acest tablou dureros se întregea cu un nesfârșit șir de arme de tot felul și cu vehicule azvârlite pe drumurile de retragere. După 28 august 1944, rușii au început a aduce în lagăr pe toți ostașii în curs de marș spre casă”. La 30 august, în timp ce traversa masivul Cașin, pe valea Hârbău, „plină de mașini și materiale abandonate”, colonelul Lișcu a fost din nou arestat de o patrulă rusă, fiind trimis în cele din urmă în lagărele de la Târgu-Ocna, unde a stat între 2 și 5 septembrie, împreună cu prizonieri germani și unguri. În noaptea de 11 spre 12 septembrie, în timp ce era transportat spre Roman, a evadat a doua oară, împreună cu un soldat din Regimentul 9 vânători de gardă. După câteva zile, folosindu-se de o uniformă de subofițer sanitar, s-a alăturat unui detașament român de transmisioniști, care se deplasa cu aprobarea sovieticilor spre Transilvania. Așa a ajuns în comuna Eremitu, de unde, cu sprijinul generalului Ilie Crețulescu, comandantul Diviziei 103 munte, s-a deplasat la București, înbrăcat în uniformă de soldat sanitar, într-o mașină ce transporta curieri români și sovietici.
Au existat și ofițeri superiori care nu au acceptat capitularea. Generalul Ioan Teodorescu, comandantul Brigăzii 20 infanterie, a ordonat Regimentului 91 infanterie „să tragă” asupra trupelor sovietice, care atacau și dezarmau trupele române și chiar „să se încerce un contraatac” pentru „a scoate pe ruși din satul Davideni”. Acțiunea nu s-a putut însă efectua „din lipsa de energie a colonelului Popa”. La Tupilați, o baterie de artilerie antiaeriană „a deschis focul pe pod, respingându-i pe ruși”, în dimineața zilei de 24 august, fapt pentru care a fost felicitată de generalul Teodorescu. Uimit, acesta nu-și putea explica „ce fel de armistițiu a acceptat armata rusă, care nu înceta să ne atace peste tot”.
În după-amiaza zilei de 24 august, când a ajuns la Șerbești, Ioan Teodorescu a fost „întâmpinat cu focuri de arme automate trase de la aproximativ 150 de metri de șosea. Gloanțele șuierau pe deasupra și pe lângă mașină. Șoferul a oprit. Am deschis ușa din dreapta și m-am culcat la pământ în șosea. Căpitanul Lupei, căpitanul Buiculescu și șoferul s-au dat jos prin stânga și fiind la margine de gard și locuințe s-au salvat fugind spre latura de vest a satului Șerbești. Rușii trăgeau din mers, alergând spre noi, pe șosea. Până să mă orientez și să încerc a face un salt spre a mă salva, rușii au fost lângă mine. Am fost prins, mi s-a luat centura, portofelul cu 16.000 lei, un pachet cu pansament din buzunar, binoclul, revolverul, porthartul, mănușile, două genți de piele cu efecte de îmbrăcăminte”. Transportat la postul de comandă al Diviziei 42 gardă, în satul Țibucanii de Sus, a fost întrebat de generalul Șerapov dacă dorește să dea ordinul de depunere a armelor și să lupte apoi alături de trupele sovietice. A declarat că nu poate fi vorba de depunerea armelor, dar va lupta bucuros alături de sovietici „cu condiția să primească ordin de la comandamentul român”. Același răspuns l-a dat și a doua zi la Udești, lângă Suceava, generalului F.F. Jmacenko, comandantul Armatei 40.
Nu toți militarii români au acceptat dezonoarea dezarmării, preferând să se sinucidă. Așa a procedat generalul Hugo Schwab, comandantul Corpului 7 armată. Născut în 1887, la Reghin, fusese ofițer al armatei austro-ungare, cu studii făcute la Sibiu, căzut prizonier la ruși, pe frontul din Galiția, în noiembrie 1914. Repatriat în 1918 în Transilvania, a fost integrat la cerere în armata română în 1919. La 24 august 1944, pe când fusese înconjurat de militari sovietici, în apropiere de Humuleștiul lui Creangă, fiind însoțit de mai mulți ofițeri superiori, printre care și colonelul Atanase Lișcu, de care am amintit, și-a tras un glonte în tâmplă. Ultimele momente din viața acestuia au fost descrise astfel de generalul Gheorghe Cosma, care îl însoțea:
„Pe drumul de la Vânătorii Neamț, la Humulești, ne-am pomenit deodată cu focuri destul de dese de automate trase de soldați ruși, care înaintau în formație de luptă dinspre pârâul Ozana spre șoseaua Vânătorii Neamț-Humulești. Am mărit viteza mașinii, dar în satul Humulești strada era ocupată de ruși care trăgeau în mașină. Subsemnatul am deschis geamul și din mers am strigat tare că este armistițiu și că noi suntem ofițeri români. Unii soldați ruși nu au mai tras, dar alții au continuat să tragă în mașină, precum și în alte două mașini care ne urmau (două Horch-uri). De înaintat în drum nu era posibil, așa că mărind și mai mult viteza am ajuns la încrucișarea de drumuri din Humulești, de lângă biserică (Târgu Neamț-Bălțătești cu Vânătorii Neamț-Humulești), punct care era ocupat de circa 20-30 de soldați ruși înarmați cu pistoale-mitralieră și care ne-au primit cu focuri intense, înconjurând mașina și silindu-ne să oprim. Într-o clipă, generalul Schwab, care probabil de mai înainte își scosese revolverul din toc și-l ținea în mâna dreaptă, fără să-l observ eu, și-a tras un glonte în tâmpla dreaptă, rămânând mort pe loc. În aceeași clipă, soldații ruși (toți mongoli) au sărit pe mașină, au deschis ușile iar noi, cei trei ofițeri, am coborât. În momentul când am fost prins mi s-a luat revolverul, centura și binoclul”.
Trecerea României „de partea Națiunilor Unite” a reprezentat o adevărată tragedie pentru sutele de mii de militari români aflați pe frontul din Moldova. A fost doar primul episod al dramei ce avea să acopere România pentru mai bine de o jumătate de secol.
Bibliografie
Hans Friessner, Verratene Schachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmacht in Rumanien und Unganrn, Hamburg, Holsten Verlag, 1956
John Erickson, The Road to Berlin, London, Cassel Military Paperbacks, 2008 (reprinted)
Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, București, Editura Militară, 2004
Alexandru Duțu, Între Wehrmacht și Armata Roșie. Relații de comandament româno-germane și româno-sovietice (1941-1945), București, Editura Enciclopedică, 2000
Alexandru Duțu, Sub povara armistițiului. Armata română în perioada 1944-1947, București, Editura Tritonic, 2003
