Sevastopolul, precursorul Stalingradului

Pe 2 iunie 1942, la ora 5:40, obuziere de fabricație cehă s.FH 37(t) cal. 149 mm au tras primele lovituri din cadrul Operațiunii „Störfang“ („Prinderea nisetrului“ – cucerirea Sevastopolului), urmate de celelalte piese de artilerie grea.

Fliegerkorps VIII a aruncat 525 de tone de bombe asupra instalațiilor portuare și a celor două baze aeriene. Majoritatea focului german a fost dirijat asupra pozițiilor din sectoarele III și IV de apărare, unde Corpul LIV intenționa să realizeze efortul principal al asaltului. Întrucât aerodromurile erau la mică distanță față de țintele din Sevastopol, piloții bombardierelor germane puteau efectua cel puțin trei-patru misiuni pe zi. Un pilot de bombardier în picaj Stuka – Herbert Dawedeit – a efectuat 120 de misiuni deasupra orașului.

La finalul celor cinci zile de bombardament, artileria germană a tras 42.595 de proiectile (2.449 de tone de muniție), în timp ce Fliegerkorps VIII a aruncat 2.264 de tone de bombe. Cât de eficient a fost bombardamentul asupra pozițiilor sovietice? Deși o serie de buncăre și cazemate au fost distruse sau avariate – în special de focul celor 48 de tunuri AA cal. 88 mm sau a obuzierelor cal. 100 și 150 mm –, unii autori au subliniat că tranșeele și adăposturile subterane au avut mai puțin de suferit, iar pierderile umane au fost ușoare.

Transporturile maritime au fost însă greu lovite de aviația germană, care a căutat să interzică completarea cu efective și aprovizionarea cu muniție și armament, aspecte-cheie dacă ne gândim și la asediul Odesei. Pe 13 iunie, nava de transport „Gruzia“ însoțită de dragorul T-413 și o navă de patrulare din clasa MO-IV au fost observate și atacate de avioane germane.

„Gruzia“ transporta 1.300 de tone de muniție, inclusiv proiectile de artilerie cu încărcătură chimică (gaz muștar) – lucru confirmat de scafandrii care au cercetat epava după război. O singură bombă de aviație a lovit nava și a inițiat muniția. Explozia a rupt nava în două, care s-a scufundat rapid, fără ca vreun membru al echipajului să se salveze. Celelalte două nave au supraviețuit atacului inițial, dar au fost scufundate mai târziu, în largul Capului Fiolent.

Nu se cunoaște exact de ce sovieticii transportau arme chimice la Sevastopol, dar cel mai probabil se temeau că Armata 11 germană va întrebuința arme chimice pentru a cuceri fortăreața. În timpul asediului, Flota sovietică a Mării Negre a pierdut două distrugătoare, un dragor, o navă de patrulare și cinci nave comerciale, iar majoritatea navelor de luptă au fost avariate.

În ultimele zile ale asediului, doar submarinele au aprovizionat Sevastopolul. În partea de nord, în zona Corpului LIV Armată, generalul Hanssen plănuia să atace pe 7 iunie cu șapte regimente (peste 10.000 de militari) în sectorul de rupere a defensivei sovietice – Defileul Kamîșlîi –, care măsura cu puțin peste 3 km, spre deosebire de americani, care au debarcat două regimente pe 8 km ale plajei Omaha, în Normandia, pe 6 iunie 1944.

Pentru reducerea pierderilor, germanii au întrebuințat tactici de infiltrare cu grupuri mici de asalt, formate din infanterie și geniu-pionieri, care erau esențiali pentru îndepărtarea obstacolelor și crearea de culoare prin câmpurile de mine.

Deplasarea trupelor și asaltul pozițiilor înaintate au fost mascate prin perdele de fum lansate de aruncătoarele de proiectile reactive Nebelwerfer, iar focul de acoperire a fost furnizat de tunuri AA automate cal. 20 mm, care au fost amplasate cât mai aproape de pozițiile sovietice.

Tot pentru neutralizarea fortificațiilor, germanii au întrebuințat minivehicule șenilate încărcate cu exploziv Goliath și B IV, dirijate de la distanță. Cu prețul pierderii a peste 2.000 de militari (din care 423 morți și dispăruți), Corpul LIV a realizat o breșă în centura exterioară a dispozitivului sovietic și a cucerit patru poziții fortificate importante. De partea cealaltă, sovieticii au pierdut între 2.000 și 3.000 de militari.

Cooperarea interarme în timpul primei zile a fost esențială pentru succesul tactic obținut. Luptele au continuat cu înverșunare zilele următoare, corpul comandat de Hanssen înregistrând 1.383 de morți și dispăruți, dintr-un total de 6.024 de pierderi. Planul ofensivei germane prevedea pentru Corpul XXX și Corpul de Munte misiuni de sprijin a Corpului LIV, prin acțiuni de fixare a trupelor sovietice pentru a le împiedica dislocarea de trupe din sectoarele I și II în partea de nord a dispozitivului.

În consecință, aceste divizii au primit un sprijin de artilerie și aerian mult mai redus. Pe 11 iunie, corpul comandat de Fretter-Pico trece la ofensivă, însă înregistrează succese limitate și pierderi mari (1.010 morți și dispăruți, dintr-un total de 5.235), din pricina rezistenței sovieticilor și a sprijinului cu foc mult mai redus din partea Luftwaffe.

Corpul de munte român asediază dealul „Căpățâna de zahăr“ și „Nasul de nord“

Pe 18 iunie, Corpul de Munte român declanșează un asalt asupra pozițiilor deținute de sovietici în sectorul II, reușind să ocupe pozițiile de pe Dealul „Căpățâna de zahăr“ și „Nasul de nord“, asigurând flancul drept al înaintării Corpului XXX Armată prin defensiva sovietică în partea de sud a frontului.

Lipsite de sprijinul aerian nemijlocit și mijloacele blindate, atacurile române înregistrează pierderi uriașe pentru cucerirea celor două obiective de mai mică importanță. Pe 13 iunie, trupele Corpului LIV Armată au capturat Fortul Maxim Gorki I (Bateria 30), o fortificație masivă ancorată la capătul de nord al centurii defensive exterioare. Tunurile de calibru mare germane au scos din luptă fortul de la începutul luptei, dar infanteria sovietică a luptat până la ultimul om.

Pe 17 iunie, după 10 zile de lupte intense, germanii au capturat alte șase forturi în partea nordică a centurii exterioare, apropiindu-se de Golful Severnaia. În noaptea de 21 iunie, două batalioane germane, în cooperare cu Divizia 1 Munte, execută un atac prin surprindere asupra Înălțimilor Fediukhinîi.

Până să realizeze ce se întâmplă și să poată reacționa, regimentul sovietic dislocat pe înălțimi este copleșit de forța atacului germano-român. În timp ce Corpul XXX german se refăcea, Corpul de Munte a declanșat un atac major asupra pozițiilor din Valea Cernaia, situate la nord-est de Înălțimile Fediukhinîi.

Soldați români, în poziție de luptă, pe dealurile din jurul Sevastopolului

Efortul românesc a reprezentat „o contribuție importantă în contextul bătăliei“, subliniază istoricul american Robert Forczyk, prin eliminarea mai multor poziții întărite, pe care germanii nu le mai puteau cuceri, din lipsă de forțe suplimentare, și a forțat trupele sovietice din Sectorul II să se retragă.

Pe 25 iunie, Divizia 18 Infanterie cucerește, după mari eforturi și cu pierderi considerabile, Înălțimea Bastion II. Bătălia pentru Sevastopol atinsese punctul culminant, cu ambele părți epuizate. Întrucât Înălțimile Inkerman se dovedeau un obiectiv aproape imposibil de cucerit, generalul german Erich von Manstein a recurs la soluțiile sale standard în rezolvarea dilemelor tactice, bazate pe risc și manevră.

Bazându-se pe experiența precedentă din Trappenjagd, Manstein a decis utilizarea unui mic desant amfibiu peste Golful Severnaia, în spatele apărătorilor din Inkerman, folosind 130 de bărci de asalt pentru transportul a două batalioane de infanterie. În același timp, celelalte forțe vor executa atacuri demonstrative pentru a devia atenția comandamentului sovietic. Asaltul îndrăzneț, executat prin surprindere la ora 1:00 în noaptea de 29 iunie, a reușit să surprindă apărarea sovietică, iar manevra riscantă a lui Manstein a decis soarta bătăliei.

O oră mai târziu, Corpul XXX Armată a început pregătirea de artilerie pentru un asalt asupra Înălțimilor Săpun, principalul obstacol de teren de la sud-est de Sevastopol. Noul asalt a repurtat succese rapide, forțându-l pe amiralul Oktiabrischi să obțină aprobarea unei evacuări de la STAVKA. În următoarele patru nopți au fost evacuați ofițeri cu funcții superioare și diferiți comandanți cu ajutorul navelor.

Efectivele rămase au luptat în interiorul orașului până la capitularea finală. În unele cazuri, comisarii politici s-au sinucis, aruncându-și pozițiile în aer, sperând să ia cât mai mulți atacatori cu ei.

Pe 1 iulie, cea mai mare parte a Sevastopolului era în mâinile forțelor Axei. Într-un moment cel puțin ciudat al cooperării dintre forțele Axei, ne spune Forczyk, Manstein a încercat să împiedice intrarea trupelor române în orașul proaspăt cucerit și prin jertfa românească. O grupare din cadrul Diviziei 4 Munte „ignorând ordinele germane“ a intrat în oraș și a arborat drapelul românesc pe Monumentul Nahimov.

Acest text este un fragment din articolul „Operaţiunea Trappenjagd”, publicat în numărul 49 al revistei „Historia Special” (revista:special/49), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 23 decembrie 2024 - 25 martie 2025, și în format digital pe paydemic.com.