Obsesia lui Hitler: Stalingrad

În cartea sa despre Stalingrad, istoricul militar Antony Beevor considera, pe bună dreptate, că bătălia pentru oraşul ce purta numele conducătorului Uniunii Sovietice nu poate fi înţeleasă printr-o analiză obişnuită. Un studiu pur militar al acestei lupte titanice nu poate să transmită realitatea, tot aşa cum hărţile lui Hitler din Bârlogul Lupului din Prusia Orientală l-au izolat într-o lume fantezistă, departe de suferinţa soldaţilor săi. Stalingradul, mai întâi de toate, a fost un loc al jertfei şi al suferinţei, al deciziilor îndrăzneţe şi al indeciziilor, al supravieţuirii şi al morţii.

Atunci când a propus noua direcţie de ofensivă a Wehrmacht-ului în primăvara anului 1942, Hitler a avut drept argument hotărâtor dimensiunea economică a conflictului. În opinia sa, Germania nu putea continua războiul cu şanse de reuşită dacă nu obţinea rezervele de petrol din Caucaz. Concepţia s-a dovedit eronată, de vreme ce Germania a reuşit să continue războiul timp de încă trei ani, dar cancelarul german era foarte sensibil la asemenea argumente. Pe de altă parte, fiind un jucător înăscut, ideea unei ofensive îi surâdea, în timp ce detesta orice sugestie a trecerii în defensivă. Când serviciile de informaţii i-au dezvăluit că fabricile sovietice aflate dincolo de Urali produceau aproximativ 500-600 de tancuri pe lună, Hitler a făcut o criză de nervi, susţinând că un asemenea ritm de producţie e imposibil. Şi atunci, ca şi mai târziu, nu credea decât ceea ce dorea să creadă, cu consecinţe dramatice pentru germani.

Concepţia strategică adoptată în primăvara anului 1942 preconiza un efort ofensiv făcut pe flancul sudic al frontului, pe lângă Marea Neagră, sub forma unui atac în josul coridorului dintre Don şi Doneţ. După ce traversa cursul inferior al Donului, între cotul lui sudic şi gura de vărsare în Marea Neagră, ofensiva urma să continue spre sud, către exploatările petrolifere din Caucaz, extinzându-se totodată spre Stalingrad, pe Volga. Pe restul frontului de est, armatele germane urmau să rămână în defensivă şi să încerce să-şi consolideze poziţiile fortificate. Şi de această dată, generalii germani aveau dubii în privinţa proiectatei ofensive. În primul rând, ideea unui atac pe un singur flanc, fără o presiune simultană asupra centrului frontului, era diferit de toate concepţiile cu care fuseseră îndoctrinaţi în academiile militare. Îi neliniştea şi prezenţa a numeroase trupe aliate – române, italiene sau ungare – în care marea majoritatea nucleului de comandă a armatei germane nu avea prea multă încredere, pentru a ne exprima elegant. Hitler le-a explicat că trupele aliate vor fi doar de acoperire, mai ales în zonele unde cursurile unor mari râuri urmau să fie un obstacol natural greu de trecut. În final, ca de fiecare dată, cancelarul german a avut câştig de cauză în a-şi impune punctul de vedere. Cucerirea Stalingradului va reveni exclusiv trupelor germane, i-a asigurat el.

Hitler şi Caucazul

Discuţiile finale au avut la 1 iunie 1942, la Poltava, cartierul general al Grupului de Armate Sud. Hitler părea extrem de bine dispus când s-a întâlnit cu feldmareşalul von Bock şi cu ceilalţi comandanţi-şefi de armate, printre care Kleist (Armata 1 Tancuri), Hoth (Armata 4 Tancuri) şi Paulus (Armata 6). Reprezentantul aviaţiei pentru această întâlnire era generalul-baron von Richthofen, vărul celebrului „Baron Roşu”, în escadrila căruia intrase în 1917, un bărbat chipeş dar cu o expresie dură şi extrem de arogantă. Avea şi un bogat palmares în acte neîndurătoare:comandant al legiunii Condorîn Spania, cu o implicare directă în bombardamentul localităţii Guernica, căruia Picasso i-a „dedicat” unul dintre celebrele sale tablouri, comandant al Corpului 8 aviaţie care a atacat Belgradul în aprilie 1941, cu costul a aproape 17.000 de vieţi – act pentru care superiorul său direct, generalul Alexander Löhr, a fost executat în Iugoslavia după război. Şi în Creta, oraşele Canea şi Heraklion cunoscuseră priceperea generalului-baron, atât de indiferent la consecinţele actelor sale.

Spre deosebire de acest războinic parcă desprins din operele lui Wagner, înaltul şi delicatul Friedrich Wilhelm Paulus, cu manierele lui elegante, avea reputaţia unui intelectual, uşor stingher în postura de conducător de oşti, mai ales în comparaţie cu generalii Model sau Rommel. Provenit dintr-o familie de dregători, tânărul Paulus făcuse, în 1909, o cerere de înrolare în Marina Imperială, dar fusese respins, un an mai târziu primind o şansă prin mărirerea efectivelor armatei. Era complexat de originea sa socială şi, în egală măsură, obsedat de aspectul său. În 1912 s-a căsătorit cu românca Elena Rosetti-Solescu, care avea doi fraţi ofiţeri şi provenea dintr-o familie cu importante legături princiare. Se deosebeau în ceea ce priveşte convingerile politice:în timp ce soţia sa dispreţuia naţional-socialismul, Paulus se înrolase în Freikorpspentru a lupta împotriva bolşevismului la sfârşitul Primului Război Mondial. Conştiincios şi meticulos în munca sa de ofiţer de stat-major, ocupaţia sa favorită era să deseneze hărţi la scară redusă a campaniei lui Napoleon în Rusia. Spre deosebire de energicul Rommel, gata oricând să intre în dezacord cu superiorii săi, Paulus era un subordonat model, chiar slugarnic uneori.

În timpul conferinţei, Hitler a menţionat doar în treacăt Stalingradul. Pentru generalii săi, nu era decât un nume de pe hartă. Obsesia sa din acel moment erau câmpurile petrolifere din Caucaz. „Dacă nu luăm Maikopul şi Groznîi”, a afirmat el în felul său patetic, „trebuie să pun capăt războiului”. În acea fază, singurul interes pentru Stalingrad consta în eliminarea fabricilor de armament din zonă şi asigurarea unei poziţii pe Volga, capturarea oraşului nefiind considerată o necesitate.

În acelaşi timp, Stalin părea din nou cuprins de încăpăţânarea din primăvara anului 1941, când a refuzat cu obstinaţie să ia în considerare toate sursele care indicau un atac iminent al Germaniei. În vara anului 1942, liderul de la Kremlin era convins că Hitler pregăteşte o nouă ofensivă împotriva Moscovei. În 19 iunie, ofiţerul însărcinat cu probleme operative la Divizia 23 tancuri a plecat cu un avion uşor Fieseler Storch să viziteze o unitate din linia întâi. Contrar tuturor procedurilor de securitate, luase cu el un set de ordine detaliate pentru întreaga operaţiune. Aparatul a fost doborât dincolo de liniile germane, iar o patrulă trimisă să recupeze documentele a constatat că ruşii ajunseseră acolo primii. La primirea veştii, Hitler a făcut o criză de nervi, ameninţând cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale pe oricine îi ieşea în cale. Dar în momentul în care documentele i-au fost aduse la cunoştinţă, Stalin nici nu a vrut să le vadă, considerându-le falsuri.

„Cât vedeai cu ochii vehicule şi maşini semişenilate înaintează prin stepă”

Pe 28 iunie, armatele 2 şi 4 tancuri germane au atacat din direcţia Kursk spre Voronej, spre est, nu spre nord, spre Orel şi Moscova, aşa cum se aştepta Stalin. La 30 iunie, Armata 6 a lui Paulus a părăsit aliniamentul de plecare pregătit pe malul de est al râului Doneţ. Cu toată rezistenţa puternică întâmpinată, curând diviziile germane înaintau prin lanuri de porumb şi floarea soarelui într-o ţară deschisă, spre Rostov-pe-Don şi câmpurile petrolifere din Caucaz. Părea că zilele glorioase din vara anului 1941 reveniseră. „Cât vedeai cu ochii”, scria un martor ocular, „vehicule şi maşini semişenilate înaintează prin stepă. Fanioanele flutură în aerul pâlpâitor al după-amiezii”. Comandanţii stăteau fără frică în picioare în turele tancurilor, cu braţul ridicat, pentru a-şi îndemna soldaţii să înainteze, în praful gros ridicat de şenile. Dar la un moment dat, din cauza lipsei de combustibil, blindatele au fost nevoite să se oprească. Aflat într-o stare de surescitare din ce în ce mai mare din cauza întârzierilor, Hitler a luat o decizie hotărâtoare pentru viitorul lui şi al Germaniei. Conform planificării, Armata 6 şi a Armata 4 tancuri urmau să atace spre Stalingrad, înainte de lansarea atacului asupra Rostovului şi peste Donul inferior spre Caucaz. Hitler dorea cu atâta disperare să grăbească atacul spre Caucaz, încât a hotărât ca aceste faze să se desfăşoare concomitent. La 16 iulie, cancelarul german s-a deplasat la noul Cartier de Armate din oraşul Viniţa, pe o căldură toridă, de aproape 40 de grade, care-i crea un disconfort dublat de starea de surescitare în care se afla. În doi timpi şi trei mişcări, le-a expus comandanţilor un nou plan de bătaie. Armata 6 urma să se ocupe de capturarea Stalingradului, în timp ce Grupul de Armate A, sub comanda feldmareşalului von List, a primit ordinul de a cuceri întreaga platformă maritimă estică a Mării Negre şi cea mai mare parte a ceea ce mai rămăsese din Caucaz.

„Permanenta subestimare a potenţialului inamicului capătă treptat o formă grotescă şi devine primejdioasă”

Când a primit acest ordin, două zile mai târziu, List l-a citit înmărmurit. Apoi a devenit convins că Hitler deţinea anumite informaţii despre Armata Roşie, care nu îi parveniseră. În jurnalul său, Franz Halder, şeful de stat-major al armatei de uscat, nota în:„Permanenta subestimare a potenţialului inamicului capătă treptat o formă grotescă şi devine primejdioasă”.

Hitler a încercat să justifice riscurile asumate pe baza întăririlor primite de la aliaţi. Cu toată capacitatea sa de persuasiune, nu a convins însă pe nimeni când a vorbit în termeni elogioşi despre Armatele 3 şi 4 române, 2 ungară şi 8 italiană. Generalii germani ştiau că fiecare din aceste armate nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, îndeosebi din cauza mijloacelor antitanc insuficiente. Majoritatea împărtăşeau opinia feldmareşalului von Runsdstedt cu privire la această „armată a Societăţii Naţiunilor”, care cuprindea români (ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau după părerea lui „deasupra oricărei descrieri”), italieni („teribili oameni”) şi unguri („nu doreau decât să plece mai repede acasă”). Cu puţine excepţii, precum slovacii („excelenţi, foarte modeşti”) şi trupele române de vânători de munte, el şi majoritatea corpului de comandă german îi considerau prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru Frontul de Est. Exprimate arogant, opiniile lui Rundstedt sunt confirmate şi de alte surse. Majoritatea soldaţilor aliaţi era analfabetă, lipsa de familiarizare cu progresul tehnologic expunându-i unor accese de panică, mai ales când erau atacaţi de tancuri. Pedepsele corporale aplicate soldaţilor de ofiţerii români erau de neconceput în armata germană. Opinia unanim împărţită în rândul corpului de comandă german era că moralul Armatei Române, îndeosebi după pierderile din timpul asediului Odessei, era extrem de scăzut, iar continuarea războiului dincolo de Nistru era de neînţeles pentru majoritatea soldaţilor. Această atitudine „balcanică” asupra războiului era valabilă pentru toate trupele aliate:câţiva soldaţi unguri se plânseseră germanilor că sunt dezamăgiţi de cât se putea fura faţă de ce le promiseseră ofiţerii lor.

Rezistenţă sau moarte

Pe 28 iulie 1942, ziua în care Hitler sărbătorea cucerirea Rostovului, Stalin se găsea într-o stare de spirit diametral opusă. Forţele sovietice care se retrăgeau din faţa Armatei 6 a lui Paulus erau aproape de a fi nimicite la vest de Don. Încă 65 de km peste Volga şi germanii puteau tăia ţara în două. Convoaiele aliate spre Rusia erau anihilate aproape complet de submarinele germane, iar singura linie de aprovizionare anglo-americană prin Iran ar fi fost în curând sub ameninţarea germană. Uniunea Sovietică se găsea în faţa sprectului anihilării.

 „STAVKA[1]a uitat ordinul meu!”a izbucnit el în faţa generalului Vasilevski, referindu-se la ordinul dat în august 1941 prin care oricine se preda urma să fie considerat dezertor, familia acestuia urmând să fie arestată. În aceeaşi zi a semnat ordinul nr. 227, în care se preciza că „provocatorii de panică şi laşii trebuie stârpiţi pe loc. Comandanţii de armate care au permis abandonarea voluntară a poziţiilor trebuie îndepărtaţi şi trimişi imediat în faţa unui tribunal militar pentru a fi judecaţi”.Au fost instituite detaşamente speciale, de până la 200 de oameni fiecare, pentru a împuşca pe oricine încerca să fugă. A fost întărit sistemul Departamentelor Speciale NKVD[2], reînfiinţate cu un an în urmă pentru a se ocupa de „trădători, dezertori şi laşi”.La Direcţiile Politice ale Fronturilor au fost înfiinţate departamente care se ocupau de interogatoriile prizonierilor inamici. Dacă prizonierii germani erau puţini şi îndeobşte făceau declaraţii lipsite de interes, prizonierii români erau mult mai dispuşi să coopereze. Un ofiţer român declara că soldaţii săi îl urau pe Antonescu pentru că „vânduse patria lor Germaniei”.Alţi soldaţi declaraseră că uciseseră un ofiţer german după ce acesta le împuşcase doi camarazi. Ofiţerii îi loveau frecvent şi erau dese cazurile de automutilări. Unul dintre rapoarte concluziona că „românii au un nivel politic scăzut”.

Un sentiment de eşec şi dezastru se răspândise în Armata Roşie în vara anului 1942. Comandanţii erau schimbaţi unul după altul, se simţea o lipsă acută de trupe instruite şi ofiţeri cu experienţă. Cei mai mulţi dintre recruţii aruncaţi în luptă avuseseră parte de cel mult 12 zile de instrucţie. Soldaţii, analfabeţi, recrutaţi de prin colhozuri, nu ştiau nimic despre război şi armamentul modern. Deseori aveau loc atacuri sinucigaşe, lipsite de sens. Exista o teribilă teamă de iniţiativă, din cauza represaliilor. Din fericire pentru Armata Roşie, sub impresia lăsată de Jukov, un general energic, indiferent faţă de comisarul politic, capabil să-l înfrunte inclusiv pe Stalin, a apărut un nou fel de comandant. Unul dintre cele mai bune exemple a fost Vasili Ciuikov, unul dintre eroii de la Stalingrad, comandantul Armatei 62 sovietice. Va ajunge comandantul armatei de ocupaţie din Germania, mareşal şi ministru adjunct al Apărării sub Hruşciov. O figură tipic rusească, dură, de om trecut prin greutăţi, avea dese accese de furie, comparabile cu ale lui Jukov. Nu ducea însă lipsă de simţul umorului;un subordonat îşi amintea mai târziu că avea un râs zgomotos, „de tâlhar”, în care îţi arăta toţi dinţii înveliţi în coroane de aur.

Germanii aveau evident o altă tipologie a comandantului de front. Generalul Hans Hube, comandantul Diviziei 16 tancuri, avea obiceiul de a trage un pui de somn în miezul unei bătălii, în faţa subordonaţilor săi, inspirându-le încredere prin calmul său imperturbabil. „Papa Hube”, cum îi spuneau soldaţii, impresiona imediat cu chipul său puternic, parcă cioplit în stâncă şi cu mâna neagră artificială (pierduse un braţ în timpul Primului Război Mondial). Era foarte organizat, cu obiceiuri de la care nu abdica niciodată. Chiar dacă lupta sau nu, avea grijă să mănânce la fiecare trei ore, pentru a consuma un procent optim de calorii şi vitamine.

Nicăieri ordinul „Nici un pas înapoi!” al lui Stalin nu s-a dovedit mai aplicabil decât în oraşul care îi purta numele. În timpul războiului civil rus, pe când se numea Ţariţin (în tătară însemna oraşul de pe Ţariţa, Râul Galben), în oraş se desfăşuraseră lupte şi fusese creat mitul că prezenţa lui Stalin în calitate de comandant schimbase nu numai soarta bătăliei, dar şi a revoluţiei. În vara anului 1942, aproape 200.000 de civili au fost mobilizaţi pentru a participa la lucrările de apărare. Luptele din interiorul oraşului au fost de o ferocitate extremă, iar autorităţile sovietice erau necruţătoare. În timpul bătăliei au avut loc 13.500 de execuţii, sumare sau judiciare, decizii luate de comisarii politici. Cele mai slabe unităţi ale lui Ciuikov erau brigăzile speciale de miliţie, formate în principal din muncitorii de la fabricile din nordul Stalingradului. În ciuda propagandei, erau considerate nesigure, în spatele lor fiind plasate unităţi NKVD. Un oarecare comisar politic îi raporta lui Hruşciov, Comisarul Politic al Frontului din regiunea Stalingrad, că în decurs de două nopţi, 25 şi 26 septembrie, dezertaseră 15 oameni din rândul acestor miliţii, inclusiv doi subofiţeri. Tensiunea şi frica de inamic, dar şi de NKVD deopotrivă erau prea mult pentru aceşti oameni lipsiţi de cea mai elementară instrucţie. Această luptă acerbă a avut, pe termen lung, un rol benefic pentru sovietici şi unul negativ pentru germani. În primul rând, lupta într-un oraş fortificat a lipsit Wehrmacht-ul de cea mai bună armă a sa – capacitatea de manevră. De pe altă parte, obsesia lui Hitler a făcut ca toate argumentele generarilor săi, cu privire la incapacitatea de a menţine un asemenea front pe Volga, cu trupe aliate insuficient înarmate şi în perspectiva iernii, să fie ignorate complet. Pe măsură ce pierderile deveneau tot mai mari, câştigurile teritoriale tot mai puţine şi vremea din ce în ce mai friguroasă, moralul atacatorilor scădea. Deşi aşteptat de o parte a comandamentului german, amploarea atacului sovietic se va dovedi o surpriză de proporţii.

Operaţiunea Uranus:simplă, dar ambiţioasă

Ideea iniţială a contraloviturii data din acea sâmbătă de 12 septembrie, în care Paulus s-a întâlnit cu Hitler la Vinniţa şi Jukov a fost convocat la Kremlin după atacurile eşuate împotriva flancului nordic al lui Paulus. Vasilevski, şeful STAVKA, era şi el prezent. În biroul impozant al lui Stalin, sub privirile portretelor recent instalate ale lui Alexandr Suvorov – învingătorul turcilor din secolul al XVIII-lea – şi cel al lui Mihail Kutuzov – adversarul tenace al lui Napoleon – Jukov a fost pus să explice unde şi de ce s-a greşit. În urma discuţiilor, Stalin le-a ordonat să se retragă la Statul Major, pentru a se gândi cu atenţie la ce este de făcut în zona Stalingrad. A doua zi, cei doi generali s-au întors, prezentând un plan de contraofensivă pe flancurile expuse şi apărate de trupele române insuficient dotate şi instruite. La început, Stalin nu s-a arătat prea entuziasmat. Se temea să nu piardă Stalingradul, o nouă lovitură umilitoare după atâtea altele. Cu toate astea, spre deosebire de Hitler, Stalin îşi recunoştea lipsurile în ceea ce priveşte capacităţile de analiză strategică. În noaptea de 13 septembrie a aprobat planul, precizând că „nimeni, în afară de noi trei, nu trebuie să ştie deocamdată”. Ofensiva avea să se numească Operaţiunea Uranus.

Atitudinea lui Hitler s-a dovedit un avantaj suplimentar pentru Stalin. Cancelarul german refuza să creadă că Uniunea Sovietică avea armate de rezervă, ca să nu mai vorbim de marile unităţi de tancuri necesare pentru operaţiunile în adâncime. În timpul verii, când Germania producea cam 500 de tancuri pe lună, generalul Halder i-a spus lui Hitler că Uniunea Sovietică producea între 800 şi 1.200, o cifră mult subevaluată. Führer-ul a dat cu pumnul în masă:acest lucru era imposibil! În 1942, producţia de tancuri sovietică a crescut de la 11.000 în primele şase luni la 13.600 în a doua jumătate a anului, cu o medie de 2.200 de tancuri pe lună. Producţia de avioane a crescut şi ea de la 9.600 în primele şase luni, la 15.800 în a doua jumătate a anului. Faptul că Uniunea Sovietică, lipsită de principalele regiuni industriale, putea să întreacă industria Reich-ului, era de neconceput pentru Hitler, cu credinţa sa fanatică în „superioritatea” rasei nordice. Refuza pur şi simplu să creadă că peste 1.500 de fabrici fuseseră evacuate dincolo de Volga, mai ales în Ural, fiind reasamblate de armate întregi de tehnicieni care munciseră ca nişte sclavi toată iarna. Puţine erau încălzite, accidentele de muncă erau extrem de frecvente, dar mâna de lucru nu a constituit niciodată o problemă pentru autorităţile sovietice. În vreme ce Hitler, din aceleaşi motive ideologice, refuza să accepte munca femeilor germane în fabrici, dincolo, producţia sovietică depindea de munca rusoaicelor, zeci de mii de femei lucrând cu însufleţire, având mereu în faţa ochilor afişele de propagandă ale partidului:„Ce ajutor ai dat frontului?”

Pentru conducerea trupelor ce urmau să aplice contralovitura, Jukov şi-a ales cu grijă colaboratorii, ştiind cât de important este să ai comandanţi potriviţi într-un război mecanizat. La sfârşitul lunii septembrie, la comanda Frontului Don a fost numit generalul Konstantin Rokossovski, iar generalul-locotenent Nikolai Vatutin la comanda Frontului de Sud-Vest. Generalul Eremenko asigura comanda Frontului Stalingrad. Născut la Varşovia într-o familie de nobili polonezi, Rokosovski se înrolase în 1914 în armata ţaristă, pentru a se alătura partidului bolşevic în 1917. În timpul războiului civil a comandat un regiment de cavalerie în Siberia, urcând apoi în ierarhia Armatei Roşii. La începutul anilor ’30 era comandantul unei divizii de cavalerie, unul dintre subordonaţii săi, comandantul unei brigăzi, fiind chiar Jukov. A fost arestat în 1937, în timpul Marii Terori şi acuzat de spionaj în favoarea Poloniei, fiind torturat în închisoare. A fost eliberat la 22 martie 1940, într-un moment în care războiul cu Finlanda demonstrase lipsa cronică de cadre de comandă, dispărute în timpul epurărilor. Din închisoare a ajuns direct la gradul de colonel şi comandant al Corpului 5 Cavalerie, cu care a participat la „eliberarea” Basarabiei în 1940. După Stalingrad a proiectat şi condus în 1944, Operaţiunea Bagration, pentru a cărei reuşită a fost avansat la gradul de mareşal. După război a fost comandantul trupelor sovietice de ocupaţie din Polonia şi Ministru al Apărării, funcţie primită împreună cu titlul de mareşal al armatei poloneze. Va muri în 1968, în Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de Rokosovski, Nikolai Vatutin avea o origine socială ideală pentru propaganda sovietică, părinţii săi fiind ţărani din regiunea Belgorod. Înrolat în Armata Roşie în 1920, va lupta împotriva ţăranilor ucrainieni răsculaţi şi a mişcării anarhiste condusă de Mahno. În perioada interbelică a lucrat în Statul Major, în paralel cu studiile la Academia Militară Frunze. Epurările masive din anii 1937-1938 i-au deschis calea spre o rapidă avansare. În 1940 era şef de stat major la grupul de armate însărcinat cu ocuparea Basarabiei. La începutul războiului, în iunie 1941, a fost numit şef de stat major al Frontului Leningrad. După bătălia de la Stalingrad, a luat parte în mod direct şi la bătălia de la Kursk. A murit la 28 februarie 1944, într-o ambuscadă organizată de naţionalişti ucrainieni.

Planul Operaţiunii Uranus era simplu, dar deosebit de ambiţios. Lovitura principală urma să fie dată la 160 km vest de Stalingrad, fiind lansată în direcţia sud-est din capul de pod Serafimovici, o fâşie lungă de 65 kilometri la sud de Don, neacoperită de Armata 3 română (toate proiectele de lichidare a capului de pod, propuse de generalii români, fuseseră respinse de germani). O altă lovitură interioară urma să pornească de la un alt cap de pod de la sud de Don, la Kleţkaia. În cele din urmă, din sudul Stalingradului, unităţile de tancuri urmau să atace în direcţia nord-vest pentru a se întâlni cu asaltul principal lângă Kalaci, realizând astfel încercuirea Armatei 6 a lui Paulus şi a unei părţi din Armata 4 tancuri a lui Hoth.

La 23 noiembrie, încercuirea era completă

De la începutul lui noiembrie, informaţiile privind un eminent atac au început să circule. Cu toate astea, mulţi generali considerau la rândul lor că Armata Roşie e epuizată şi în incapacitate de a realiza contraofensive. Căpitanul Winrich Behr, ofiţer decorat de multe ori în Africa de Nord, îşi amintea că atunci când s-a alăturat statului major al Armatei 6, locotenent-colonelul Niemeyer, ofiţerul cu informaţiile, i-a arătat harta operativă. „Uită-te la toate marcajele roşii”, i-a spus. „Ruşii încep să se concentreze la nord, aici, şi la sud, aici”.

La sfârşitul lunii octombrie, comandantul Armatei a 3-a române, generalul Petre Dumitrescu, a fost printre primii care au atras atenţia asupra pericolului reprezentat de capul de pod de peste Don, sugerând cucerirea lui, pentru organizarea unei apărări mai eficiente pe râu, dar fără rezultat. Însuşi mareşalul Antonescu a avut discuţii asupra eventualului pericol, dar Hitler a ignorat toate avertismentele. Singurul tun antitanc al armatei române, cel de 37 mm tras de cai, fusese poreclit de ruşi „bătaia în uşă”, datorită incapacităţii proiectilului de a perfora blindajul tancurilor sovietice. În primele zile ale lui noiembrie, tancurile au fost trimise câtre linia frontului, megafoanele acoperind zgomotul prin transmiterea unor mesaje propagandistice pentru a minimiza huruitul motoarelor. Aproximativ 60% din întregul efectiv de tancuri al Armatei Roşii a fost alocat operaţiunii, iar germanii nu au reuşit să identifice formarea a cinci noi armate de tancuri. Aproape un milion de oameni erau pregătiţi de ofensivă, dar niciun superior nu precizase subordonaţilor pentru ce se «pregăteau». Cuvântul încercuirenu a fost pronunţat. Atacul a fost declanşat în zilele de 19 şi 20 noiembrie 1942, într-un moment foarte bine ales – intervalul dintre două geruri puternice, când pământul îngheaţă favorizând înaintare rapidă, şi fără ninsorile teribile care ar fi îngreunat orice manevră. Flancurile apărate de trupele române au fost izbite în plin de forţa contraloviturii. În doar câteva zile, la 23 noiembrie, încercuirea era completă. Ulterior, ruşii au dezvoltat alte ofensive în cercul exterior al încercuirii, pe Donul inferior, cu scopul de a atinge Rostovul şi a izola complet Grupul de Armate B care lupta în Caucaz. Sursele germane confirmă faptul că românii au luptat vitejeşte, dar masele de tancuri şi infanterie „erau mai mari decât am văzut în întregul război”, îşi amintea un martor ocular.

Manstein:„indiferent de neajunsurile lor, românii rămâneau cei mai buni aliaţi ai noştri”

Riposta germană a venit târziu, la mijlocul lui decembrie, şi a fost lansată dinspre sud-vest, de dincolo de Don. Din statul major al Armatei 11 germane a fost organizată un „Grup de armată Don”, condus de mareşalul Erich von Manstein. Denumirea nu corespundea nici pe departe realităţii, având o forţă redusă. Manstein se născuse la Berlin, în 1887, sub numele de Lewinski, ulterior fiind adoptat de un cumnat al mamei sale. A trecut prin toate treptele ierarhiei militare şi a fost „creierul” din spatele planului de invadare a Franţei, în 1940. Considerat de mulţi drept „cel mai bun strateg al celui de-Al Doilea Război Mondial”, Manstein a reuşit foarte abil să folosească la capacitate maximă blindatele, reuşind să penetreze până la 50 de km de armata asediată. Sub presiunile din propriul flanc şi datorită ordinelor lui Hitler către Armata 6 de a nu se retrage, ordine urmate cu stricteţe de Paulus, forţele lui Manstein au fost nevoite să se oprească, pecetluind soarta trupelor aflate în încercuire. În memoriile sale, scrise după eliberarea din captivitatea britanică şi intitulate sugestiv Victorii pierdute, face precizări referitoare la trupele române. O sursă extrem de importantă, de vreme ce a colaborat, dintre cadrele superioare de comandă ale armatei germane, cel mai strâns cu trupele române. El afirmă că „indiferent de neajunsurile lor, românii rămâneau cei mai buni aliaţi ai noştri şi trebuie să spunem că au fost multe situaţii în care au luptat cu mult curaj”.Luptele au continuat cu ferocitate în oraş până la 2 februarie 1943, când ultimele unităţi germane au capitulat. Recent înaintat la gradul de mareşal şi decorat cu frunze de stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, Paulus a ales captivitatea, provocând furia lui Hitler. „E ultimul mareşal pe care îl voi mai avansa”, a spus el. Nu s-a ţinut de cuvânt. Pentru Germania şi aliaţii săi, Stalingradul a reprezentat începutul sfârşitului.        

După Stalingrad

Sute de mii de soldaţi germani, români, italieni au murit sau au căzut în captivitate la Stalingrad. Dintre aceştia, aproximativ 91.000 de germani au ajuns în lagărele de prizonieri. Foarte puţini au supravieţuit pentru a se întoarce acasă. De fapt, jumătate au murit înainte de sosirea primăverii. În 1955, când ultimii prizonieri germani au fost eliberaţi, doar aproximativ 5.000 au revenit în Germania Federală. Şansele de supravieţuire depindeau într-un mod oarecum grotesc de rang:au murit 95% dintre soldaţi şi subofiţeri, 55% din ofiţerii inferiori şi doar 5% din ofiţerii superiori. Un singur general a murit în prizonierat, iar acela de cancer.

Oraşul Stalingrad, ajuns din anonimat în centrul atenţiei mondiale, a sângerat mulţi ani după încetarea luptelor. Iniţial, prizonierii germani au fost puşi să stivuiască cadavrele camarazilor săi, ca nişte lemne la marginea drumului. Majoritatea au murit de tifos câteva luni mai târziu. Când a venit primăvara, pe malurile Volgăi desgheţate au fost găsite gheme coagulate de piele înegrită. Când s-a oprit la Stalingrad, în decembrie 1944, în drumul său spre Moscova, generalul De Gaulle a fost neplăcut impresionat să vadă că încă se mai găseau cadavre. Ar fi fost şi mai surpins să afle că asemenea descoperiri macabre s-au făcut ani la rândul.

Autorităţile sovietice au încercat să atragă o parte dintre generalii prizonieri în organizaţii „antihitleriste”. Câţiva au acceptat, printre care şi generalul Seydlitz, dar au purtat anatema trădării tot restul vieţii lor. Condamnat în aprilie 1944 in absentiaca trădător şi cu toate bunurile confiscate, Seydlitz a primit în 1956 o hotărâre de anulare a acestei decizii a autorităţilor naziste. Dar noul Bundeswehr, armata Republicii Federale, a refuzat să-i restituie gradul şi pensia. Niciodată nu avea să fie considerat cu adevărat un opozant al regimului, precum cei care încercaseră să-l asasineze pe Hitler. În ceea ce îl priveşte pe Paulus, a cărui soţie murise în 1947, după eliberarea din captivitate în toamna anului 1953 a trăit în Germania Democrată, încercând zadarnic să se explice prin lungi epistole pe care le redacta apoape zilnic. A murit la Dresda în 1957 după o grea suferinţă, trupul fiind adus în Germania Federală şi înmormântat alături de soţie la Baden-Baden. Şi el, dar mai ales sutele de mii de soldaţi germani, români sau italieni, au înţeles cel mai bine cuvintele poetului Tiucev:„Rusia nu poate fi înţeleasă cu mintea”.

Scurtă bibliografie:

John Erickson, The road to Stalingrad, Cassel Military Paperbacks, edition 2003.

Antony Beevor, Stalingrad, Bucureşti, Editura RAO, 2005.

Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I. Bucureşti, Editura Orizonturi, Editura Lider, f.a.

Erich von Manstein, Victorii pierdute, Editura Elit, f.a.

[1]Marele Stat Major al Armatei Roşii.

[2]Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne.