Secolul XX – veacul prăbușirilor monarhice

Secolul XX a fost secolul schimbărilor. Socialul, politicul, economicul, culturalul, toate sunt supuse transformărilor. Dintre schimbările intervenite la nivel politic, monarhia a fost victima numărul unu.

1912. Pu Yi își ia adio de la tron 

Străvechea monarhie chineză ia sfârșit la începutul secolului XX. Împăratul Xuantong (Pu Yi), din dinastia Qing (ce se afla la conducere din secolul XVI), care avea doi ani când a preluat tronul în anul 1908, este obligat să renunțe formal la tron în februarie 1912, în urma revoluției conduse de Sun Zhongshan, care devine și primul președinte al republicii proclamate, pe 1 ianuarie același an. Pu Yi a primit permisiunea de a locui în continuare în Orașul Interzis, fiind tratat, în interiorul zidurilor acestuia, cu toate onorurile cuvenite unui împărat. În 1924, este nevoit să plece din reședința sa, retrăgându-se la Tianjin. După invazia japoneză din 1931, Pu Yi este numit împărat al statului marionetă Manchuko. La sfârâitul celui de-al Doilea Război Mondial, este capturat de sovietici, care îl țin în captivitate până în 1950, când îl predau autorităților comuniste din China. Stă nouă ani în închisoare, fiind grațiat în 1959 de Mao, lucrând apoi până la sfârșitul vieții (1967), ca grădinar și bibliotecar.

1917. Cade monarhia rusă

Primul Război Mondial a reprezentat sfârșitul pentru numeroase monarhii tradiționale europene. Cea dintâi „victimă” a fost monarhia rusă, țarul Nicolae al II-lea fiind nevoit să abdice la 2/15 martie 1917, pe fondul puternicelor manifestații izbucnite în luna februarie. De fapt, Nicolae al II-lea l-a numit succesor pe fratele său, Marele Duce Mihail, care a renunțat la tron după numai o zi, pe 16 martie 1917, astfel că, forțând puțin lucrurile, putem spune că monarhia în Rusia s-a sfârșit cu Mihail, nu cu Nicolae.

1922. Ultimul sultan al Turciei

O altă monarhie, aflată de mult timp în criză, care își termină existența în această perioadă este cea otomană. Participând la război de partea Puterilor Centrale, Imperiul Otoman, care nu mai stăpânea în Europa decât orașele Adrianopol și Istanbul, pierde și numeroase teritorii din Asia, aflându-se la sfârșitul conflictului în pragul colapsului. Va ieși însă victorioasă din războiul greco-turc (1920 1922), fără ca sultanatul să-și fi adus vreo contribuție la acest lucru. Prin urmare, la 1 noiembrie 1922, sultanul Mehmed al VI-lea Vahâdeddin este înlăturat, iar la 23 octombrie 1923 se instaurează Republica Turcia, avându-l în frunte pe Mustafa Kemal Ataturk.

1945. Este abolită monarhia iugoslavă 

Monarhia iugoslavă n-a avut o existență prea îndelungată, dacă ținem cont de perioada de 27 de ani de la proclamarea Regatului sârbilor, croaților și slovenilor (1918), până la abolirea monarhiei, o dată cu preluarea conducerii de către comuniști (1945). Regele Petru al II-lea, urcat pe tron din 1934, în urma asasinării la Marsillia a tatălui său, regele Alexandru I, nici nu a apucat să se bucure de putere, aceasta fiind exercitată de regenți: prințul Paul, Radenko Stankovic, Ivo Petrovic și Ante Mandic. La 29 noiembrie 1945, este proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia, primul președinte fiind Ivan Ribar, până în 1953, când funcția îi revine lui Tito.

1946. Țarul Bulgariei este exilat

În Bulgaria, situația este asemănătoare. Moartea suspectă a țarului Boris al III-lea, în 1943, îl împinge pe tron pe fiul său Simeon, în vârstă de șase ani (fostul prim-ministru al Bulgariei), care se va afla sub tutela regențelor formate din principele Chiril, Bogdan Filov, Nicolai Mihov (1943 – 1944) și Venelin Ganev, Todor Pavlov, Țviatko Bobooevski (1944 1946). Ascensiunea comuniștilor (care „câștigă” alegerile din 18 noiembrie 1945), sub oblăduirea sovieticilor, dă o grea lovitură monarhiei, care este de altfel abolită în urma referendumului din 8 septembrie 1946, țarul Simeon al II-lea plecând în exil. Bulgaria se proclamă republică populară, avându-l ca președinte interimar pe Vasil Kolarov.

1946. Umberto al II-lea al Italiei, ultimul monarh

Monarhia italiană, compromisă în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se află și ea în fața sfârșitului. Pe 9 mai 1946, Victor Emanuel al III-lea, aflat pe tron din anul 1900, abdică în favoarea lui Umberto al II-lea, asociat la conducere, ca regent, din anul 1944. Domnia acestuia se sfârșește brusc o lună mai târziu, când majoritatea populației se pronunță în cadrul unui referendum pentru schimbarea formei de guvernământ, instaurându-se republica ce-l are ca prim-președinte pe Enrico de Nicola.

1947. Dispare și monarhia română 

Ultima monarhie, din zona intrată sub influența sovietică, care a dispărut, a fost cea română. De fapt, după instaurarea guvernului Groza la 6 martie 1945, Mihai a fost rege doar cu numele, pentru că puterea și influența sa erau ca și inexistente. Monarhia constituțională reprezenta ultima pietricică dintre roțile mașinăriei comuniste, iar înlăturarea acesteia la 30 decembrie 1947 a fost un act inevitabil, care a lăsat drum liber proclamării republicii populare, președinția fiind încredințată lui C. Parhon (sub forma de Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale).

1953. Este abolită monarhia în Egipt

Lovitura de stat condusă de generalul Naguib și colonelul Nasser, îl obligă în iulie 1952 pe regele Faruk al Egiptului, aflat pe tron din 1936, să abdice în favoarea fiului său Fuad al II-lea, care avea câteva luni. Noul rege, care nu a fost niciodată încoronat și care se afla în Italia alături de familia sa, a fost reprezentat de o regență condusă de Muhammad Abd al-Munim. Pe 18 iunie 1953, monarhia a fost abolită fiind proclamată republică, ce l-a avut ca prim-președinte pe Ali Muhammad Naguib.

1958. Este Înlăturat Faisal al II-lea al Irakului

Un sfârșit sângeros îl are monarhia irakiană. Regele Faisal al II-lea, ajuns la tron în 1939, după moartea tatălui său, regele Ghazi I într-un accident de mașină, avea doar patru ani și s-a aflat până în 1953 sub regența unchiului său Abdul Illah. Politica pro-occidentală a lui Faisal este în contradicție cu cea promovată de liderii statelor arabe, în special cu cea a Egiptului lui Nasser, care sprijină mișcările antimonarhice, tot mai dese și mai violente din Irak. La 14 iulie 1958, în urma loviturii de stat conduse de generalul Kassem, monarhia este înlăturată într-un mod specific evului mediu: regele, prințul moștenitor, soțiile lor și alți demnitari sunt masacrați de mulțime, trupurile lor fiind târâte pe străzile Bagdadului și mutilate în stil barbar. În aceeași zi, este proclamată republica, președinte fiind numit Mohammad Najib ar-Rubai.

1973. Afganistan, fără monarhie

În Afganistan, răsturnarea monarhiei s-a produs „în familie”. Domnia de patruzeci de ani a lui Muhammad Zahir Saah a luat sfârșit pe 17 iulie 1973, responsabil cu acest lucru fiind nimeni altul decât vărul regelui Muhammad Daud. Prim-ministru între 1953 – 1963, acesta se afla în conflict cu ruda sa încoronată și, profitând de plecarea acestuia într-o vizită în Italia, a pus la cale o lovitură de stat, abolind monarhia și proclamând republica, al cărei președinte a devenit.

1967. Sfârșitul monarhiei grecești 

O situație delicată se înregistrează în Grecia. Constantin al II-lea, rege din 1964, trebuie să facă față încă de la începutul domniei deselor crize politice care afectează Elada și în care armata joacă un rol foarte important. Pe 21 martie 1967, militarii preiau puterea în urma unei lovituri de stat, fiind impus un guvern condus de Konstantinos Kollias. Regele încearcă o contralovitură în decembrie același an, dar în urma eșuării acesteia este nevoit să plece în exil la Roma. Acesta poate fi considerat sfârșitul monarhiei grecești, chiar dacă ea a continuat să existe cu numele până în 1974 (generalul Gheorghios Zoitaikis a fost regent în această perioadă), când participanții la referendumul din 8 decembrie au optat pentru instaurarea republicii.

1974. Etiopia, la rând 

În Etiopia, împăratul Haile Selassie I, aflat pe tron din 1930, avea experiența pierderii puterii, întrucât în timpul ocupației italiene din perioada interbelică el s-a aflat în exil la Londra. Revenit în 1941, Haile Selassie încearcă să modernizeze această țară africană prin adoptarea unor reforme în domeniul politic și economic. Criza alimentară, provocată de seceta din 1973, ce a dus la moartea a peste 300.000 de persoane, accentuează starea politică precară în care se afla țara. La 12 septembrie 1974, armata l-a depus pe împărat, monarhia fiind abolită pe 21 martie 1975, când este proclamată republica.