Schimbarea la faţă a flotei americane în epocă de criză economică
Anul 1926 nu prea pare să fie unul deosebit în curgerea vremii. Dacă tinerii au uitat semnificaţia anului 1941, ce rost are să mai cauţi răspunsuri pentru ceva şi mai îndepărtat în timp. Totuşi, liderii lumii erau foarte preocupaţi să găsească noi sisteme de arme pentru a continua cursa pentru hegemonie planetară, prima conflagraţie mondială lăsând un oarecare echilibru de forţe. Esenţială era dominaţia asupra mărilor şi asupra comerţului, stăpânul apelor putând dicta asupra uscatului.
SUA nu părea să fie un competitor înverşunat, dar a început să introducă în producţie tunul de calibrul 127 mm cu ţeava lungă de 25 de ori diametrul ţevii. Erau proiectate să fie uşoare pentru ca echipajul să le poată manevra uşor împotriva ţintelor navale şi aeriene. Industria constructoare de maşini speciale a primit comanda pentru a se realiza dotarea cuirasatelor şi a crucişătoarelor grele cu turele ce ajungeau la 10 tone. Era un salt deosebit în raport cu piesele de 102 mm de pe distrugătoare, dar amiralii au decis că mai este loc de îmbunătăţiri în flotă.
Ţeava scurtă a armei ajuta la scăderea masei, dar ducea la diminuarea preciziei la distanţe mai mari. S-au făcut cercetări şi ţeava a ajuns lungă de 38 de calibre, ceea ce a dus la mulţumirea factorilor de decizie de la Washington. Era perfectă pentru echiparea noilor distrugătoare şi drept armament secundar pe vapoarele militare importante. Putea să execute foc asupra bombardierelor ce zburau orizontal la altitudini mari. Montarea tunurilor s-a făcut în mai multe variante şi masa sistemelor putea să fie cuprinsă între 13 şi 77 t. O întreagă industrie a fost pusă în funcţiune pentru livrarea muniţiei, masa unei singure lovituri fiind de circa 36,3 kg. Distrugătoarele noi puteau să adăpostească în magazii câte 300 de proiectile şi încărcături de propulsie pentru fiecare piesă.
Ambele modele au făcut carieră în Al Doilea Război Mondial şi peste 8.000 de exemplare au fost livrate din varianta cu ţeavă lungă începând din 1934. Se zice că a fost criză, dar tunurile ieşeau pe bandă rulantă după 1926. Este interesant de subliniat că România nu putea să producă astfel de arme în acele timpuri pentru că nu era disponibil oţelul de calitate care să reziste la pulberile puternice. Nici industria chimică nu putea să livreze substanţele capabile să genereze viteze iniţiale sporite proiectilelor navale.
Tunurile antiaeriene de calibrul 127 mm au fost destinate montării pe navele principale de luptă şi cuirasatele au acest model de armă ce dovedise o bună precizie împotriva bombardierelor aflate în zbor orizontal la mare altitudine. Antrenamentele se soldau cu rezultate bune, dar condiţiile de luptă sunt diferite. Cum cadenţa era ridicată, aceste guri de foc erau destinate şi luptei împotriva ţintelor navale rapide înarmate cu torpile.
Marina militară de război a SUA, US Navy, s-a transformat rapid în anii de criză economică, dar s-a încercat să se menţină o imagine de insuficienţă la capitolul dotare. Este şi foarte uşor să acoperi pregătirile de război prin demonstraţii despre cât de puţine nave existau într-un an în raport cu unul din vremea ostilităţilor.
Există critici în orice domeniu şi este posibil să spună că aceste investiţii nu puteau să afecteze mersul unei economii planetare. Problema omenirii era că în jocul înarmării erau prinse şi celelalte mari puteri. Conducătorii japonezi doreau să fie stăpânii Extremului Orient şi ai Oceanului Pacific, pofte ce nu puteau fi îndeplinite decât prin forţa armelor navale. Nu este de mirare că din anul 1926 au început să apară tunuri de calibrul 127 mm pe distrugătoarele din clasa Fubuki, considerate de către istorici drept cele mai moderne ale vremii. O singură turelă cu două guri de foc avea o masă de 32 t şi fiecare piesă avea în magazii 300 de proiectile. Flotele începeau să înghită din ce în ce mai mult metal şi explozibil. Navele principale ale marinei imperiale aveau un alt model de turelă cu două tunuri antiaeriene de calibrul 127 mm.
Apariţia unui tip de gură de foc performantă genera căutări în tabăra posibil inamică pentru descoperirea de soluţii pentru contracarare. Industria franceză a început să livreze armament de calibrul 138,6 mm, care era asemănător cu cel japonez de calibrul 140 mm de pe crucişătoarele uşoare. Nu se făcea economie pentru ca învingătoarea în Primul Război Mondial să rămână în rândul puterilor navale şi astfel economia era supusă unui dublu efort, o parte a resurselor fiind dirijată spre legendara Linie Maginot. Este interesant un aspect al politicii franceze de înarmare. Se spunea că asigurarea apărării împotriva unui atac venit dinspre est este prioritate zero, dar sistemul de fortificaţii n-a dispus de turele dotate cu tunuri navale puternice, care ar fi permis un tir de la distanţă asupra blindatelor ce încă nu aveau armuri performante. Oricum n-ar fi rezistat la proiectilele sosite cu mare viteză. Turelele ar fi permis şi executarea focului în mod circular şi de la distanţe mari, sprijinind din plin mitralierele şi aruncătoarele de mine. Conducerea de la Paris avea însă alte planuri.
Acestea sunt numai câteva exemple despre ce mai construiau arsenalele vremii. Armamentul era însă prea uşor pentru a provoca pagube serioase crucişătoarelor şi cuirasatelor, amiralii acordând atenţia principală pieselor ce aveau diametrul interior de peste 200 mm. Aici erau necesare institute speciale de proiectare şi fabrici dotate cu cea mai înaltă tehnologie. Nu este de mirare că Uniunea Sovietică a atins numai calibrul 180 mm şi doar cu ajutor din partea italiană.
Este posibil să existe unii cititori mai critici şi să afirme că tunurile de calibrele 127 şi 203 mm nu puteau schimba mersul economiei mondiale, dar să nu uităm că fabricile modelau oţelul şi sub forma proiectilelor grele de 305, 330, 356, 380 şi 406 mm. Numai o lovitură din ultima categorie implica lansarea spre ţintă a 929 kg de oţel şi explozibil, dar marinarii erau nemulţumiţi şi erau testate variante şi mai grele. Armele erau apoi ascunse în spatele secretului de stat, dar au ieşit la lumină în septembrie 1939.
Bani au fost pentru nevoile populaţiei, dar statele au preferat să accelereze cursa înarmărilor şi astfel nivelul de trai a scăzut. Toate fondurile alocate armamentului n-au produs un dolar ca venit în perioada interbelică. Mai mult. Au generat noi costuri cu întreţinerea navelor şi cu completarea stocurilor de muniţii.
Criza economică n-a fost o problemă de sistem de producţie, ci a însemnat o accelerare excesivă a politicilor de înarmare pentru un nou război mondial în cele două lumi politice.
Distrugătoarele vechi, din prima conflagraţie planetară, aveau o dotare artileristică redusă la tunuri de calibrul 102 mm şi structura corpului nu le recomanda pentru acţiuni la mari distanţe de bazele proprii şi pe ape agitate. Trecerea la piesele de calibrul 127 mm a dus la apariţia navelor de dimensiuni sporite şi cu structură de rezistenţă întărită pentru a prelua şocurile generate de reculul puternic. Rezervoarele mărite permiteau acţiuni la nivel oceanic pentru escortarea convoaielor comerciale sau pentru protejarea navelor principale de luptă. Un nou război mondial era aşteptat şi se aştepta momentul declanşării luptei supreme pentru hegemonie.
