Sacrificiul inutil al soldaților germani, în Primul Război Mondial

Anul 1918. Conducerea de la Berlin, scăpată momentan de grija frontului rusesc în urma declanșării revoluției bolșevice cu ajutorul banilor proveniți din surse germane, a decis să obțină victoria împotriva Antantei printr-o ofensivă dusă până la extrem pe Frontul de Vest. Scoaterea din luptă a armatelor britanică și franceză ar fi asigurat hegemonia continentală și, poate, mondială, himera după care sufereau liderii Reich-ului.

Au fost deplasate noi și noi divizii, tunurile au primit munți de proiectile obișnuite și chimice, avioanele s-au înmulțit și drumul spre Paris părea să fie deschis. Totuși, armatele inamice au rezistat cu stoicism și marile unități germane au început să aibă rândurile rărite în timp ce SUA aducea valuri de soldați proaspeți, gripa spaniolă încetinind totuși unele acțiuni ale aliaților. Mai mult. Industria franceză a intensificat producția de armament și cea germană a fost copleșită din cauza lipsei de materii prime.

Trupele franceze au început să fie pregătite de ofensivă și batalionul 2 din Regimentul 79 infanterie a primit pentru 25 octombrie 1918 ordinul să atace satul Villers-le-Sec. Germanii așteptau asaltul în tăcere, în adăposturi adânci. S-a început cu un tir de artilerie ce măcina pozițiile inamice ca un rulou compresor și apoi urmau tancurile însoțite de infanterie.

Germanii încercau să se opună cu înverșunare, dar erau copleșiți de forța inamicului. Era necesară luarea cu asalt a fiecărui adăpost, armele automate și grenadele fiind folosite pentru a mătura orice urmă de rezistență. Simplii soldați au încercat să-și facă datoria până la capăt, în cultul militarismului cultivat timp de decenii. Un luptător s-a prefăcut mort și apoi a tras în tancul ce trecuse peste el.

N-a reușit nimic împotriva oțelului și șenilele l-au transformat într-o masă de carne tocată. Un alt soldat, un brav în memoriile comandantului J. Delmas, conducătorul batalionului, a tras de la mică distanță în botul monstrului metalic și a sperat ca un glonț să treacă pe undeva pentru a ucide echipajul.

Gloanțele Mauser erau de calitate deosebită, fiind copiate în întreaga lume, dar nu erau concepute împotriva blindatelor și un proiectil de 37 mm și-a lăsat forma în craniul omului. Alți militari, disperați, se cățărau pe mașinile de luptă pentru a afla o gaură și a le distruge, dar erau lichidați fără milă de către infanteriștii francezi ce veneau în urma mașinilor blindate. Cei care au văzut eșecul tuturor metodelor posibile s-au predat.

Unitatea germană a câștigat admirația ofițerului francez pentru modul în care și-a făcut datoria în fața tancurilor. N-a fost suficient. S-a ordonat un contraatac cu efectivele unui batalion de infanterie și soldații în uniforme cenușii au plecat la atac. Au fost luați în primire de tunurile de calibrele 75 și 155 mm. Apoi au început să secere mitralierele, dar ținta strategică, satul foarte cunoscut Villers-le-Sec, a fost atinsă.

A început o luptă înverșunată, inclusiv corp la corp. Măcelul a durat până la orele 11 și trupele franceze au păstrat satul ce fusese fortificat cu grijă de către ocupanții sosiți dinspre est. Ofițerii ce stăteau prin birourile confortabile din Berlin nu doreau să oprească măcelul, dar era evident că nu mai existau armele necesare rezistenței în fața tăvălugului inamic dezvoltat de industria suprasaturată de comenzi. Nici oamenii nu mai erau cei de odinioară, tinerii fiind sub glie. S-a apelat la orice bărbat capabil să poarte o armă, chiar la cei cu ușoare tare psihice.

Bilanțul zilei era unul mulțumitor pentru francezi

Satul ce bara înaintarea fusese cucerit în mod ferm. Erau capturați peste 150 de militari germani, un batalion a fost respins și redus la niște rămășițe. Două batalioane de infanterie erau practic distruse. Au fost pierdute de către inamic un tun de calibrul 77 mm, opt tunuri de tranșee și 58 de mitraliere. Partea franceză putea să deplângă moartea a șapte militari și rănirea altor 33. Cele cinci tancuri ce șocaseră apărarea germană au intrat într-un câmp de mine, zăceau sfârtecate și cu șenilele spulberate.

Luptele au continuat pentru împingerea treptată a forțelor germane din nordu Franței și apoi din Belgia. S-a spus multă vreme că brava oștire a Reich-ului a fost trădată de către civilii din spatele frontului, mai ales de către evrei. Realitatea din tranșee demonstrează că nu se mai putea face ceva numai cu pieptul de aramă în fața blindatelor de tip Renault F.T. 17 și 18, dotate cu tunuri de calibrul 37 mm și cu mitraliere.

În plus, diviziile de infanterie ale Franței nu mai erau cele din 1914. Legendele ostășești amintesc mereu despre îngrozitoarele mitraliere ce opreau valurile de asaltatori în fața rețelelor de sârmă ghimpată, dar principala forță de distrugere era reprezentată de către tunuri.

Dotarea artileristică a fost îmbunătățită radical în urma proiectării de noi guri de foc cu performanțe superioare. Cele 36 de tunuri clasice de calibrul 75 mm, intrate în legendă prin debitul mare asupra țintelor aflate în câmp deschis, erau sprijinite de focul a 24 de obuziere de calibrul 155 mm, capabile să spulbere fortificațiile de campanie. Corpurile de armată primeau regimente formate din câte 24 de tunuri de 105 mm și 24 de tunuri de 155 cu țeavă lungă, capabile să execute foc de distrugere împotriva bateriilor inamice.

Precizia tirului era asigurată prin calitatea informațiilor primite de la escadrilele de aviație ce aveau drept misiune cercetarea pozițiilor germane. Nu erau probleme cu cantitățile de muniții. Dimpotrivă. Tunarii nu reușeau să consume toate proiectilele livrate de fabricile turate la capacitate maximă. Materiile prime soseau de peste ocean și erau prelucrate rapid în obiecte de nimicire în masă.

În plus, veneau noi și noi trupe americane proaspete și astfel era asigurată superioritatea de forțe pe Frontul de Vest. A fost absolut normal ca Germania să capituleze la 11 noiembrie 1918, dar fanatismul asasin a fost menținut până în ultimul minut de război.

Armata împăratului Wilhelm era epuizată încă din anii precedenți și numai marile erori săvârșite de generalii aliați, dornici să atace și să obțină victoria în numele unei singure țări, au permis menținerea frontului și chiar obținerea de succese deosebite. În 1917, artileria unei divizii de infanterie din regiunea Cambrai avea 1.500 de proiectile lângă gurile de foc și o rezervă de doar 4.600 în depozite adăpostite în adâncimea fâșiei de rezistență. A fost normal ca marea unitate să piardă efective importante în timpul atacului britanic cu tancuri.

_{Foto sus: Regiment francez de tancuri, în octombrie 1918 (foto: The Library of Congress)}