Prima zi de ocupație germană în București

În dimineața zilei de 6 decembrie 1916 (23 noiembrie s.v.), primarul Bucureștilor, Emil Petrescu, însoțit de mai mulți ambasadori – Vopicka (SUA) sau baronul Vredenburg (Olanda) – au ieșit în întâmpinarea armatelor Puterilor Centrale până aproape de Chitila, dar, timp de trei ore, au așteptat în zadar. Preveniți, aceștia s-au întors la Primăria Capitalei, unde o delegație de șase ofițeri germani plus fostul atașat al Berlinului la București, Schonburg von Lippe, au înmânat edilului dâmbovițean cererea de capitulare a Capitalei.

Detaliile capitulării se discutaseră deja, cu o zi înainte, la Prefectura Poliției Capitalei, unde un parlamentar german ajunsese legat la ochi (sic!), escortat de doi ofițeri ai armatei noastre. După predarea orașului, Petrescu a remis un manifest părții germane, prin care făcea apel la respectarea vieții și avutului bucureștenilor:

„Subsemnatul primar Emil Petrescu, în numele locuitorilor liniștiți ai Capitalei, roagă Excelența Voastră de a lua toate măsurile ca viața normală a cetățenilor să fie asigurată, atât în interesul trupelor de ocupație, ca și pentru cruțarea cetățenilor pașnici”.

Mackensen a vrut, probabil, să-şi facă un cadou de ziua sa de naştere

Primele trupe de ocupație, în jur de 300 de militari, au intrat în București pe la ora 14:00 – două companii de infanterie și un detașament de cavalerie aparținând de armata generalului Erich von Falkenhayn. La ora 16:00 pentru unii, sau 17 fără un sfert pentru alții, feldmareșalul Mackensen, în fruntea a 4.000 de soldați, ajunge la Palatul Regal, unde este întâmpinat de Alexandru Tzigara Samurcaș, administrator al Domeniilor Coroanei și custode al reședinței monarhului român.

După ce a dispus securizarea perimetrului, comandantul german a vizitat un magazin din apropiere de unde și-a procurat un geamantan. Înainte de asta, în mașină, acesta pretinde că a „compus” o scrisoare către împărat. La intrare și la ieșire, mărturisea el mai târziu, a fost ovaționat de „o turmă de oameni, care striga ura!”. Abia a doua zi grosul trupelor germane intră în oraș.

Pe 7 decembrie intră și micul contingent turc, într-un alai cu tipic oriental, asezonat de meterhenea; câteva tunuri, care cu boi, căruțe și câțiva ofițeri călări. Marghiloman crede că nu sunt mai mult de 300.

Într-o relatare redată în memoriile arhiepiscopului Raymund Netzhammer, relatare aparținând feldmareșalului von Mackensen, acesta se declară mândru că a pătruns în oraș înaintea grosului trupelor sale:

„Desigur, este un caz unic când un conducător de oaste intră primul într-un oraș dușman înaintea trupelor sale”.

El pretinde că, în drumul său, a înaintat în răspăr printre mii de refugiați pașnici, mașina sa fiind încărcată de flori. O explicație rezonabilă pentru graba sa cu aer eroic ar fi aceea că bătrânul comandant își aniversa ziua de naștere chiar pe 6 decembrie, dorind să-și facă cel mai frumos cadou prin adăugarea, în bogatul său palmares de luptă, a acestei desantări temerare!

În mulţime, artistele de varieté şi măicuţele catolice

Aroape la unison, cei care au asistat la sosirea trupelor de ocupație afirmă că numărul românilor aflați pe străzi a fost redus, fie din simplă prudență, fie din cauza inoculării propagandistice ce-l prezentase pe inamic drept crud și lipsit de civilizație. Vasile Th. Cancicov, parlamentar din partea partidului lui Take Ionescu și avocat, distinge în mulțime doar trei români mai de vază: pictorul Petrașcu, caricaturistul N. Petrescu-Găină și politicianul și juristul conservator Dimitrie S. Nenițescu.

Oricum, vremea potrivnică – o lapoviță insistentă, prezentă pe parcursul întregii zile – nu a încurajat nicidecum venirea în centrul orașului a unei mulțimi semnificative. La spitalul din clădirea „Automobil-Club”, aflată în Piața Palatului, Martha Bibescu, diriguitoarea așezământului, interzice personalului ieșirea în balcon, iar soldații pacienți, se spune, au fost plătiți cu câte 5 lei fiecare pentru a nu se uita pe geam.

6 decembrie 1916: trupele de ocupație intră în Bucureşti şi mărşăluiesc pe Calea Victoriei

Toți observatorii au remarcat însă prezența artistelor de varieté, eliberate în dimineața aceleeași zile din penitenciarul Văcărești și cazate de comisarul Anibal Stoenescu la hotelul „Continental”. Acestea au fraternizat cu soldații germani, oferindu-le flori, țigări și făcându-le promisiuni sentimentale. Unele intră în coloană și merg la braț cu aceștia.

În contrast cu manifestările exaltate ale acestor odalisce de ocazie, se pot remarca în fața Palatului Regal, aliniate și având buchete de flori în mâini, sobrele măicuțele catolice rămase în București, care, la origine, erau din țările ce compuneau alianța Puterilor Centrale; celelalte s-au refugiat în Moldova, unde au susținut un travaliu caritabil remarcabil în spitalele cu răniți de război. Alături de acestea, arhiepiscopul romano-catolic de București, Raymund Netzhammer, venit și el să ia pulsul istoriei.

Între aceste două laturi de moravuri oponente se aflau persoane ținând de minoritățile maghiară, germană sau bulgară din București, lor alăturându-li-se și membri ai comunității evreiești, care aveau rădăcini în spațiul german sau austro-ungar, unde coetnicii lor se bucurau de toate drepturile cetățenești.

„Poți vedea femei care țipă cuprinse de delir, comportându-se nebunește”

Una dintre cele mai fidele descrieri ale momentului a făcut-o arhiepiscopul romano-catolic al vremii:

„Am urcat pe strada Știrbey Vodă, până la Calea Victoriei, căci marșul triumfal al diferitelor trupe învingătoare, de diferite arme, avea să se petreacă fără doar și poate pe această arteră. Mulți dintre spectatori nu se îndreptau spre strada principală, după cum nici trotuarele nu erau prea ocupate încât să nu fi putut merge pe acolo în sus și în jos.

Lumea simțea nevoia de a nu se opri, de a se mișca, căci vremea nu era deloc favorabilă, ningea amestecat cu ploaie, iar pe străzi șuiera un vânt rece, așa încât căciulile de blană erau binevenite. Pe când treceam prin fața Palatului Regal, îi vedem pe primii soldați germani, aceștia transportau prizonieri români și o cotiră cu aceștia într-una din străzile laterale. […]

Acum auzim strigăte și apeluri puternice, apoi în urechile noastre răsună din nou melodii ostășești. Într-adevăr, iată-i că vin! Nemții vin dinspre nord! Mulți oameni tălăzuiesc pe Calea Victoriei. Încă de departe, de pe la Biserica Albă, se înalță din șuvoiul de oameni profilul de uriaș al unui neamț călare. Mai departe, în urma lui, vin alți călăreți.

Oamenii staționați pe trotuare și localnicii care îi însoțesc pe soldați strigă neîntrerupt «ura», jubilează și flutură pălării și batiste.Ofițerii călare îi salută pe cei din balcoane și pe cei aflați jos, în toate direcțiile, aplecându-se spre cei care vor să le spună ceva. Ne oprim muți în fața grilajului de la aripa gărzii Palatului Regal, în timp ce alaiul celor aclamați se apropie, uitându-ne uimiți la ceea ce se întâmplă.

Mulțimea care aclamă gălăgios se compune îndeosebi, corespunzător componenței actuale a populației, din femei și din adolescenţi, printre care se văd doar câțiva barbați. Poți vedea femei care țipă cuprinse de delir, comportându-se nebunește. De șaua comandantului care conduce procesiunea s-a prins zdravăn o muiere care îi oferă flori, râde, vorbește și nu vrea să se desprindă de neamț”!

Ceva mai departe de scena premianților, dezertorii se debarasează în grabă de arme, aruncându-le în Dâmbovița ori prin curțile mahalagiilor.