Ruptura care a schimbat Islamul pentru totdeauna: sunniți și șiiți, între credință și putere

Puține fracturi istorice au avut consecințe atât de persistente precum cea produsă în lumea islamică după anul 632. Moartea Profetului Mohamed nu a însemnat doar dispariția fondatorului unei religii în plină expansiune, ci începutul unei crize de autoritate care avea să dividă comunitatea credincioșilor pentru mai bine de un mileniu.

Tradiția islamică numește acea perioadă Al-Fitna al-Ula – „Marea Încercare”. În esență, era o întrebare brutal de simplă: cine conduce mai departe?

Moartea Profetului și nașterea unei dispute

În lipsa unui mecanism clar de succesiune, liderii comunității din Medina l-au ales pe Abu Bakr, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Profetului, drept prim calif – „succesor” politic al acestuia. Din această alegere s-a cristalizat ceea ce va deveni majoritatea sunnită.

O altă parte a comunității a considerat însă că legitimitatea nu poate fi stabilită prin consens, ci prin continuitate familială. Ei l-au susținut pe Ali ibn Abi Talib, văr și ginere al Profetului, soțul Fatimei. În viziunea lor, conducerea comunității aparținea de drept descendenților lui Mohamed.

Această divergență, inițial politică, s-a transformat treptat într-o diferență teologică structurală.

Două modele de autoritate

Sunnismul: comunitatea și tradiția

Sunnismul – derivat din „Sunnah”, tradiția Profetului – susține că liderul (califul) este ales prin consensul comunității. Autoritatea religioasă este difuză: savanții (ulema) interpretează legea islamică, dar nimeni nu este considerat infailibil.

Astăzi, aproximativ 85–90% dintre musulmani sunt sunniți. Majoritari în state precum Arabia Saudită, Turcia, Egipt, Pakistan sau Indonezia, ei domină numeric lumea islamică.

Șiismul: linia imamilor

Șiiții (de la „Shiat Ali” – partidul lui Ali) cred că autoritatea legitimă aparține exclusiv descendenților lui Ali. În ramura majoritară – șiismul duodeciman – sunt recunoscuți 12 imami, considerați infailibili și investiți divin. Ultimul dintre ei, dispărut în secolul al IX-lea, este „Imamul Ascuns”, care va reveni la sfârșitul timpurilor.

Această dimensiune mesianică conferă șiismului o teologie a martiriului și a suferinței istorice mult mai accentuată decât în sunnism.

Karbala: trauma fondatoare

Momentul care a cimentat ruptura s-a produs în 680, la bătălia de la Karbala. Husayn ibn Ali, nepotul Profetului, a fost ucis de armata califului omeyad Yazid I.

Pentru șiiți, martiriul lui Husayn este actul fondator al identității lor. Ziua de Ashura este comemorată anual prin procesiuni și ritualuri de doliu. Husayn devine simbolul luptei împotriva tiraniei și al sacrificiului suprem.

Pentru sunniți, Karbala rămâne un episod tragic, dar nu un pivot teologic.

Continuarea articolului pe turismitoric.ro