Revoluţia de la Slobozia, ca o rotaţie a cadrelor

În componenţa finală a CJFSN Ialomiţa, stabilită pe 26 decembrie 1989, se regăseau nu mai puţin de 18 persoane care făcuseră parte din Comitetul Judeţean de Partid.

Oraşul Slobozia nu se poate mândri cu o contribuţie prea importantă la răsturnarea dictaturii ceauşiste în decembrie 1989. Când au ieşit ialomiţenii în stradă, Ceauşescu fusese alungat demult din Comitetul Central, iar la Televiziune se proclamase deja victoria poporului. Aşa-numita Revoluţie de la Slobozia s-a rezumat, aşadar, la o bucurie timidă şi la panica produsă de zvonurile despre terorişti, din cauza cărora şi-au pierdut viaţa cinci oameni nevinovaţi.

Pentru că Ialomiţa era o regiune importantă prin prisma randamentului agricol, Ceauşescu îşi numise oameni de încredere la conducere. Alexandrina Găinuşe (favorită a Elenei Ceauşescu), ca prim-secretară, şi Gheorghe Glodeanu, ca preşedintel al Consiliului Popular Judeţean, cârmuiau judeţul cu mână de fier. În anul 1989, oraşul Slobozia nu înregistrase nicio urmă de revoltă la adresa regimului, singurul „disident“ cunoscut în oraş fiind baba Sofica, nebuna oraşului, care nu se sfia să-l facă albie de porci pe dictator de câte ori îl vedea pe afişele lipite în vitrine.

DICTATORUL A FUGIT. DIN BIROU

După teleconferinţa ţinută de Ceauşescu în 17 decembrie 1989 ca urmare a evenimentelor din Timişoara, s-au luat măsuri de prevenire la toate nivelurile, chiar dacă în Slobozia era linişte deplină. Între altele, s-a dispus formarea de patrule alcătuite dintr-un miliţian, doi luptători din gărzile patriotice şi doi membri PTAP ((Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei).

Alexandru Stoica, fost conducător al gărzilor patriotice la nivel de municipiu şi actual primar al oraşului, îşi aminteşte:„S-au făcut patrule şi s-a hotărât ca fiecare să poarte baston de cauciuc. Ăia de la miliţie au zis «bastoane n-avem nici pentru noi». A fost chemat şeful de la industria locală şi i s-a ordonat să facă nişte bâte din lemn, ceva asemănător cu bastonul de cauciuc. Şi ăla de la industrie, fiind şi în criză de timp, avea nişte picioare de masă făcute gata şi le-a dat p-alea în loc de bastoane“.

Chiar şi aşa, păzit de patrule înarmate cu picioare de masă, regimul ceauşist ar fi rezistat mult şi bine la Slobozia dacă n-ar fi fost evenimentele din Timişoara şi Bucureşti. În Ialomiţa, nimeni n-a avut curaj să iasă în stradă înainte ca Nicolae Ceauşescu să fie alungat din Comitetul Central (22 decembrie, ora 12.09). A trebuit să apară Mircea Dinescu la televizor şi să anunţe că „dictatorul a fugit“ pentru ca slobozenii să conştientizeze că e revoluţie. Evident, revoluţionarii ialomiţeni sunt gata să modifice istoria pentru a ne convinge că au ieşit în stradă când Ceauşescu încă era la putere, ceea ce le conferă merite de necontestat.

„Vă daţi seama ce efect a avut în Slobozia apariţia lui Dinescu la Televiziune, el fiind de aici, slobozean de-al nostru. Se ştia în oraş că e disident, că fusese arestat la domiciliu şi lumea atunci a început să iasă, când l-a văzut pe el la televizor. Dar Mircea a apărut înainte de fuga lui Ceauşescu. Da, a zis că dictatorul a fugit, dar e simplu de explicat. Când au apărut ei acolo, nu ştiau de fuga de pe acoperiş a lui Ceauşescu, ci de fuga lui din birou. E falsă teoria că în Slobozia s-a ieşit după ora 13.00“, susţine Enciu Bobârniche, ziarist local şi participant la Revoluţie. Teza lui este mai mult decât ridicolă. A rămas consemnat pentru istorie faptul că Mircea Dinescu a apărut la televiziune în jurul orei 13.15, la mai mult de o oră de la fuga Ceauşeştilor.

Aflând de fuga dictatorului, slobozenii au început să prindă curaj. Primul om ajuns în faţa Judeţenei de Partid a fost profesorul Oliviu Vlădulescu, care a început să strige:„Ieşiţi afară! Ceauşescu a fugit!“. Pentru această acţiune, Vlădulescu a fost considerat un fel de erou al revoluţiei de la Slobozia, până acum câţiva ani, când s-a aflat că era informator al Securităţii.

UN GEST DE PRIETENIE

În jurul lui Vlădulescu au început, încet-încet, să se adune tot mai mulţi oameni, care s-au hotărât să forţeze pătrunderea în sediul puterii locale. Episodul intrării revoluţionarilor în Judeţeana de Partid este imaginea fidelă a evenimentelor din Slobozia. Povesteşte Alexandru Stoica:„După vreo juma’ de oră de la apariţia lui Dinescu, a început să se adune lumea în faţa Judeţenei de Partid. Au început să se înghesuie să intre în Palat şi eu, care eram în sediu şi treceam pe un hol, ce văd? Stivă de oameni se împingeau să intre şi un prieten al meu, Mircea Ploştinaru, unul mare de statură, era sleit de geamul de la intrare. Îl fărâmaseră ăia, că el era primul şi toţi împingeau din spate. El atâta zicea:«Sandule, deschide dracu’ uşa, că mă omoară ăştia!». Şi eu am deschis-o:«Poftiţi, intraţi fraţilor». Recunosc, eu am deschis uşa ca să nu-l omoare pe ăsta, nu ca să intre revoluţionarii. Nu mi-am dat seama atunci că a fac vreun mare gest“.

Descinderea revoluţionarilor a fost paşnică, spre deosebire de alte oraşe din ţară, unde sediile au fost vandalizate, iar liderii comunişti ai judeţului – bătuţi crunt. La Slobozia s-au aruncat câteva cărţi şi un tablou cu Tovarăşul, după care s-a montat o staţie la balcon şi au început discursurile. Văzând că nu sunt agresaţi de revoluţionari, şefii judeţului au prins curaj:Glodeanu s-a ocupat personal de montarea staţiei de amplificare, iar prim-secretara Găinuşe a încercat să ia cuvântul:„Oameni buni, uitaţi-vă la blocurile din jur“. Mulţimea a început să huiduie şi Alexandrina Găinuşe a renunţat. A părăsit sediul şi s-a adăpostit la o unitate militară condusă de soţul ei, generalul Găinuşe, care era şi comandantul garnizoanei.

Lupta pentru putere:un informator al Securităţii şi un politruc

După ce s-au plictisit de discursuri, revoluţionarii au început să se organizeze în căutarea unei structuri care să umple vidul de putere. S-a încropit, în după-amiaza de 22 decembrie, un FSN local condus de Oliviu Vlădulescu. A doua zi s-a transformat în CJFSN (Consiliul Judeţean al Frontului SalvăriiNaţionale).

Maiorul Constantin Sava, şeful gărzilor patriotice la nivel de judeţ, a devenit preşedinte, iar Vlădulescu – vicepreşedinte. Între cei doi, un informator al Securităţii şi un om de bază al regimului comunist, s-a dat în acele zile lupta pentru şefia judeţului. Constantin Sava a rămas la conducere, iar după alegerile din mai 1990 a devenit senator FSN. A mai bifat, ulterior, două mandate, iar în 2000 a devenit secretar general al Senatului.

În rândul revoluţionarilor ialomiţeni, Sava a rămas până astăzi un personaj contestat. „Noi, cei veniţi din stradă, ne strânsesem în jurul lui Oliviu Vlădulescu, dar Sava ne-a dat la o parte şi a pus el mâna pe putere. A scos puşca la noi. Eu, din câte am auzit, a primit telefon de la Bucureşti ca să ia puterea“, spune Vasile Papuc, un revoluţionar cu mustaţă.

GENERALUL GĂINUŞE, CU SOŢIA

La Slobozia, decembrie 1989 a însemnat mai mult o rotaţie a cadrelor decât o schimbare de regim. Dacă la început s-au ascuns de teamă că ar putea fi linşaţi de revoluţionari, nomenclaturiştii s-au reîntors după câteva zile, unul câte unul, şi s-au infiltrat cu dibăcie în noile structuri de conducere. Astfel, în componenţa finală a CJFSN Ialomiţa, stabilită pe 26 decembrie, se regăseau nu mai puţin de 18 membri care făcuseră parte din Comitetul Judeţean de Partid, inclusiv preşedintele Constantin Sava!

N-a lipsit mult ca însăşi prim-secretara Alexandrina Găinuşe să-şi găsească un loc în noul organ de conducere. „În acele zile, generalul Găinuşe a avut mai multe intervenţii telefonice pentru includerea soţiei sale în noile structuri de putere, iar Sava a susţinut şi el necesitatea readucerii fostei prim-secretare în cadrul Frontului. A solicitat reprimirea Alexandrinei Găinuşe, invocând competenţele acesteia în problemele judeţului. M-am opus vehement, am cerut cartea ei de muncă să vedem ce profesie are“, afirma Oliviu Vlădulescu în cartea „Două decenii de viaţă politică în Ialomiţa“.

Toate aceste lupte pentru un loc călduţ în echipa noii puteri s-au dus pe fondul zvonurilor alarmiste caren-au lipsit nici la Slobozia. De teama teroriştilor s-a tras, începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, mult şi fără rost. Cinci oameni şi-au pierdut viaţa în Ialomiţa în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în circumstanţe pe care le vom prezenta, pe larg, în episoadele următoare.

Familia Dinescu s-a înghesuit la certificate de revoluţionar

Originar din Slobozia, Mircea Dinescu a fost unul dintre personajele-cheie ale evenimentelor din decembrie 1989, după ce, în 22 decembrie, a apărut la Televiziune şi a anunţat fuga lui Ceauşescu. Întreaga ţară l-a văzut atunci ca pe un erou. Pe acest val de popularitate al numelui Dinescu, tatăl şi doi dintre verii poetului au apărut victorioşi în balconul revoluţiei din Slobozia. Deşi contribuţia lor la răsturnarea regimului a fost, practic, inexistentă, toţi trei au devenit ulterior revoluţionari cu titlul de luptători remarcaţi prin fapte deosebite.

„EU AM TĂIAT STEMA COMUNISTĂ DE PE DRAPEL“

Jean Dinescu, văr primar al moşierului de la Cetate, nu este capabil să explice care sunt exact faptele deosebite prin care s-a remarcat în decembrie 1989.

El se laudă că ar fi decupat însemnele comuniste de pe un steag tricolor. „Pe 22 decembrie eram cu soţia în vizită la părinţi. M-a chemat mama să-mi arate că e Mircea la televizor. Nu-l mai văzusem de doi ani, ştiam că e sub arest la domiciliu. Când l-am văzut, m-a cuprins o emoţie teribilă, care s-a transformat subit într-o îndârjire puternică. Mi-am luat Olcitul, soţia şi copiii. Ţipam:«Am învins!». Am lăsat familia acasă şi m-am dus în centru, la Palat (n.r.-Judeţeana de Partid). Am ajuns în faţa Palatului şi am intrat în sediu, deja ne adunasem vreo 50-100 de persoane. Am ajuns în balcon şi vreau să vă spun că eu am fost cel care a tăiat stema comunistă de pe steag. Am tăiat-o cu foarte mare teamă. Gândiţi-vă la consecinţe. La ce puteam să păţim noi dacă Ceauşescu nu pleca. Fratele meu, Ştefan N. Dinescu, a participat şi el, a organizat Frontul de la Ţăndărei şi are şi certificat“, spune Jean Dinescu.

UNCHIU’ FANE

Ştefan P. Dinescu, tatăl poetului (decedat în urmă cu câţiva ani), a avut o implicare şi mai episodică în Revoluţie. Povesteşte acelaşi Jean Dinescu:„La vreun sfert de oră după ce am ajuns în balcon, l-au adus şi pe unchiul meu, tatăl lui Mircea Dinescu. Unchiu’ Fane a ridicat mâinile în sus şi a spus cât se poate de tare:«Sunt tatăl lui Mircea Dinescu!»“. A fost suficient pentru ca Ştefan Dinescu, care în 1989 era lăcătuş-mecanic în industria locală, să primească, peste ani, un certificat de revoluţionar ca luptător remarcat.

A fost, de fapt, o practică generală. Cu toate că în Slobozia n-a prea fost revoluţie, după evenimente s-au găsit destui pretendenţi la obţinerea unui certificat. În total, în oraşul din Bărăgan există peste 70 de revoluţionari cu patalama care se bucură de drepturile oferite de Legea recunoştinţei.

Sursa:www.adevarul.ro