Relațiile Sublimei Porți cu Țările Române în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu

Anul 1416 ar fi fost primul în care s-au dus negocieri și apoi s-a încheiat un tratat de pace cu statul otoman în plină ascensiune. Domnitorul Mircea cel Bătrân a fost conducătorul care a supravegheat stabilirea prevederilor din contract și acestea au fost valabile până la obținerea independenței, cu unele modificări impuse de trecerea timpului. Au fost stabilite câteva puncte care s-au dovedit a fi fundamentale pentru fericirea populației și viitorul statului creștin de la nord de fluviu.

Relațiile dintre două state implică stabilirea modului în care se face trecerea frontierei și marele voievod Mircea a hotărât ca intrarea unui supus al sultanului în Țara Românească să se facă numai pe bază de firman imperial sau cu acte de la autoritățile locale în conformitate cu înaltele porunci.

S-a stabilit în mod clar că Valahia Neagră (Kara Eflak) avea un statut special în cadrul vastului imperiu și domnitorii au ținut în mod hotărât să fie respectată această prevedere. În plus, nu era permisă stabilirea definitivă de locuitori de religie musulmană în spațiul românesc, chiar românii turciți urmând să plece la sud de Dunăre.

Sultanul Sȗleyman al II-lea a repetat către autoritățile locale învecinate cu Țara Românească faptul că nu este permisă pătrunderea în teritoriul statul creștin, cel ce era considerat într-o legătură specială cu centrul de putere de la Istanbul.

Era rânduiala țării și trebuia respectată cu orice preț. Constantin Brâncoveanu nu mai avea o armată eficientă să se opună otomanilor în anul 1691, dar padișahul considera că respectarea legilor este principiul fundamental al stabilității oricărui stat. Prințul de la București era amenințat de familia decedatului domn Șerban Cantacuzino și generalii austrieci abia așteptau să se implice în conflicte aducătoare de bani, pământuri, titluri și slavă.

Sultanul atrăgea atenția și în ceea ce privește colaborarea militară împotriva trupelor austriece ce încercau să rupă Țara Românească din trupul imperiului. Luptătorii musulmani nu aveau voie să treacă fluviul sau frontiera terestră din zonele Giurgiu, Turnu și Brăila fără să fie chemați de în ajutor de voievozi. Acest sprijin militar trebuia să fie dat cât mai repede și înainte de sosirea forțelor principale ale Porții. Statele românești aveau o deplină autonomie în cadrul Imperiului otoman.

Aceste principii ale relațiilor internaționale au avut consecințe deosebite în timp și cele două religii monoteiste nu s-au amestecat precum s-a întâmplat în Peninsula Balcanică. Menținerea unei populații creștine compacte a dus la evitarea unor războaie religioase deosebit de sângeroase și distrugătoare.

Geniul unui voievod poate să fie vizibil și peste sute de ani, mai ales că prevederile de pe la 1416 au fost aplicate și în relațiile cu Moldova și Transilvania. Mircea cel Bătrân a fost un salvator al neamului românesc cu sabia și, mai ales, cu pana. Din păcate, s-au păstrat prea puține izvoare pentru a înțelege în totalitate opera unui ziditor de țară. Sultanul Süleyman al II-lea confirma tocmai în cursul anului 1691 care erau obligațiile pe care otomanii și le asumaseră în raport cu locuitorii valahi.

Domnitorul Mircea cel Bătrân a stabilit principalele puncte ale relațiilor cu statul asiatic în plină expansiune în Europa, dar elitele conducătoare care au venit la putere în următoarele veacuri n-au știut să consolideze țara și au preferat să ducă în mod permanent o luptă înverșunată pentru ascensiune socială. Nu otomanii au fost marea problemă în spațiul românesc, ci poftele de huzur și autoritate au dus la decăderea celor două state medievale.

Bibliografie minimală

_{Gemil,
Tahsin, Relațiile Țărilor Române cu Poarta otomană în documente
turcești 1601 -1712, Direcția Generală a Arhivelor Statului,
București, 1984.}

_{Gemil,
Tahsin, Țările Române în contextul politic internațional (1621 –
1672), Editura Academiei, București, 1972.}

_{Gemil,
Tahsin, Românii și otomanii în secolele XIV – XVI, Editura
Academiei, București, 1991.}