Relaţiile internaţionale din Balcani în anii Războiului (1940-1944)

Al Doilea Război Mondiala fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omeniri. În prima parte a anului 1941 armata engleză se afla în Egipt. De aici ea putea interveni rapid în Grecia în contextul în care țara elenă era amenințată de Germania nazistă. Această temere a Marii Britanii era întemeiată, deoarece, încă din data de 20 decembrie 1940, Hitler si conducerea germană planuiau să invadeze Grecia în operațiunea numită Marița.

La acea dată, pe harta Europei, între Germania și Grecia stătea Iugoslavia. Hitler a încercat să atragă și această ultimă țară în Axă (principalii actori în axă erau Germania, Italia și Japonia, dar mai erau si state precum România și foarte curând și Bulgaria). Pe de altă parte și Wilson Churchill încerca să atragă Iugoslavia într-un front comun balcanic împotriva Germaniei, front format din Grecia, Iugoslavia și Turcia. Iugoslavia era într-o situație gravă după ce la începutul lui februarie 1941, Germania trimisese trupe în sudul României, iar la 1 martie, Bulgaria a acceptat ca trupe armate germane să treacă pe teritoriul ei, astfel, Iugoslavia era înconjurată din punct de vedere militar și din nord și din est.

La data de 2 martie, ambasadorul englez la Belgrad, Campbell, merge cu o scrisoare la prințul Paul, scrisoare în care era descrisă soarta Iugoslaviei dacă va accepta ultimatumul dat de germani și, de asemenea, se mai menționa intenția Greciei și Turciei de a face un front comun împotriva Germaniei. Marea Britanie se angajase să ajute și ea frontul balcanic. Atât prințul Paul cât și guvernul iugoslav refuză propunerea venită din partea englezilor, chiar mai mult, pe 4 martie, prințul Paul părăsește Belgradul și merge să “negocieze” cu germanii o aliniere a Iugoslaviei în orbita Germaniei cum făcuse România și, de curând, și Bulgaria[1]. Din toată conducerea iugoslavă, doar un general, pe nume Simovic nu a fost de acord cu decizia luată la Belgrad de a se afilia la planurile Germaniei.Churchill spune:„acum venise momentul când trebuia luată decizia irevocabilă de a trimite sau nu Armata Nilului în Grecia”[2]. Armata engleză ajunge pe 8 martie la Salonic, alăturându-se unei armate elene care intră sub conducerea generalului englez Wilson.

Hitler invadează Iugoslavia

Revenind la problema iugoslavă, pe 25 martie 1941, se semnează Pactul de la Viena, prin care Iugoslavia aderă la Axă. Însă acest lucru nu va dura mult deoarece, generalul Simovic, printr-un puci, a preluat puterea pe 26 martie, arestându-l pe prim-ministrul care semnase alianța cu Germania și l-a forțat pe prințul Paul să semneze abdicarea. Din acest moment, Simovic preia frâiele puterii în Iugoslavia. Acesta a profitat și de opinia publică care era total în dezacord cu politica dusă de prințul Paul. Pe străzile Belgradului se scanda:„mai curând război decât pact, mai bine moarte decât sclavie”[3].

Hitler nu a așteptat mult și pe 6 aprilie 1941 atacă Iugoslavia, cu raiduri aeriene asupra Belgradului și asupra liniilor de transport ale Iugoslaviei. Această decizie a lui Hitler de a ataca Iugoslavia a dus la amânarea atacului asupra Rusiei[4]. Forțele militare germane au pătruns în Iugoslavia pe trei direcții:dinspre Stiria, dinspre Ungaria și dinspre Bulgaria. Pe 10 aprilie este ocupat Zagrebul, pe 12 aprilie este ocupat Belgradul în timp ce italienii avansau pe coasta Dalmată.

Pe 14 aprilie 1941 generalul Simovic a demisionat lăsând locul lui Kafatovic, un alt general care pe 17 aprilie 1941 semnează armistițiul cu Germania, armistițiu prin care Iugoslavia capitulează necondiționat supunându-se reorganizării sub puterea Axei. Pierderile germane au fost relativ puține în războiul cu Iugoslavia. Cam 151 de morți, 392 de răniți și 15 de dispăruți.[5]Însă ceea ce este foarte important la războiul germano-iugoslav este că a întârziat aproximativ cu o lună campania împotriva Rusiei. Hitler plănuise sa înceapă ofensiva în Rusia pe data de 15 mai, dar ulterior, la sfârșitul lunii martie a revenit asupra deciziei, amânând campania din Rusia până în 22 iunie[6].

Invadarea Greciei

Ulterior, feldmareșalii Kleist și Rundstedt vor declara că un aspect important pentru neputința ajungerii trupelor germane în Moscova a fost exact această întârziere care a făcut ca pe fronul din est să vină iarna înainte de a ajunge în capitala sovietică. Un alt lucru pentru care cei doi au motivat eșecul a fost acela că tancurile germane necesitau reparații după ce unele din ele au ajuns până în Salonic și nu a mai fost timp de aceste reparații. Tot pe 6 aprilie este atacat și Salonicul de către germani. Acest atac a fost dat de armata a 12-a condusă de feldmareșalul List. Au făcut o breșa în frontul greco-britanic cu intenția de a încercui armata britanică de la Salonic. Nu au reușit, deoarece armata britanică s-a retras la timp. Dar prin această breșa, armata germană a înaintat pe direcția sud-vest izolând astfel diviziile grecești aflate în Albania.

Grecia continentală a fost relativ rapid cucerită cu ajutorul avioanelor Stuka și armatele greco-britanice au fost nevoite să se retragă în Creta. Dar până atunci armata din vestul Greciei a fost nevoită să se predea pe data de 21 aprilie 1941. Pe 24 aprilie Grecia a semnat capitularea sub supremația forței aeriene absolute germane și sub presiunea forțelor germane. Dar forțele britanice începuse cu câteva zile înainte retragerea din Grecia. Această retragere s-a făcut sub bombardamente aeriene din partea germanilor și flota englezească din Alexandria care cu 6 crucișătoare și 19 distrugătoare au ajutat la retragerea a peste 50000 de oameni.

Hitler se temea de un atac al englezilor în zona petroliferă din România, așa că a decis să folosească parașutiștii, și printr-o acțiune aeropuratată să cucerească Creta. Operațiunea s-a numit Merkur.La 20 mai 1941 ora 8 dimineata, aproximativ 3000 de parașutiști au fost lansați asupra Cretei, insula aparată de aproximativ 56000 de soldați britanici, australieni greci și sodați din Noua Zeelandă. Ceea ce e un paradox e că trupele parașutate germane au reușit să cucerească un aeroport pe care au decolat alte trupe naziste, cu toate că britanicii fusese informați de agenții lor de acest paln german. Însa generalul britanic de aici era neîncrezător asupra posibilității materializării acestui atac aeropurtat, el fiind de părere că germani vor ataca pe mare. Acest lucru e dovedit din raportul său către Churchill din 5 mai:“nu sînt cîtuși de puțin îngrijorat de un posibil atac aerian”[7].

Operațiunea Merkur a reușit și din cauza faptului că în Creta nu exista aviație care să-i pună în dificultate pe germanii care erau parașutați și de asemenea muniția pentru artileria antiaeriană era insuficientă. Din cele 27000 de tone de muniție pe care armata aflată-n Creta ar fi trebuit să le primească, numai 3000 de tone au ajuns la englezi, deoarece vasele care trebuiau să ajungă la destinație au fost nevoite să facă cale întoarsă datorită aviației germane[8]. De asemenea în Creta existau doar 6 tancuri cu toate că Churchill a cerut ca încă cel puțin 12 tancuri să se alăture celor existente deoarece se temea de o acțiune a parașutiștilor[9]. Spre seară, deja numărul celor care erau soldați germani în insula se dublase, iar a doua zi, germanii au cucerit aeroportul din Maleme și trupe germane au putut ateriza aici, chiar dacă acest aeroport încă se afla sub artilieria apărătorilor și peste 100 de avioane germane au fost distruse[10].

La 26 mai comandantul britanic din Creta raporta către Marea Britanie:“După opinia mea, trupele pe care le am sub comandă au atins limita de rezistență...poziția noastră aici este disperată”[11]. În noaptea lui 28 mai 1941 a început evacuarea din Creta și s-a încheiat în noaptea de 31. Au fost salvați 16500 de ostași dintre care 2000 greci cu ajutorul marinei britanice condusă de amiralul Rawlings. Restul au căzut prizonieri în mâna germanilor. Din flota britanică care a făcut posibilă evacuarea au fost scufundate trei crucișătoare și șase distrugătoare, iar singurul portavion (Formidable) care se afla în Mediterană a fost avariat plus alte 96 de nave de război care au avut mari avari. Bombardamentele germane asupra flotei care punea în practică evacuarea au fost de la Heraklion (o localitate în Creta de unde s-a făcut îmbarcarea pentru evacuarea) și până la 150 de kilometri de Alexandria – locul de destinație al evacuarii.

Nemții au înregistrat 2000 de morți și 4000 de răniți, mai puțin de o treime din pagubele engleze, fără să le luam în calcul pe cele grecești. Dar la germani, cei 2000 de morți făceau parte din elita trupelor germane. În Campania din Balcani încă odată, la fel ca-n Polonia și Franța, armata de blindate orchestrate de feldmareșalul List și-a dovedit potențialul, zdrobiind armatele adverse făra drept de replică.

După război, generalul Student, comandantul supreme al forțelor aeropurtate germane, a declarat că Hitler s-a lăsat cu greu convins să folosească trupele aeropurtate în ofensiva asupra insulei Creta. Churchill îi ironizează pe germani spunând că și-au irosit trupele aeropurtate într-o bătălie în care aceste trupe nu și-au avut rostul[12].

Bibliografie

-B.H. Liddell Hart – Istoria militară a celui de al doilea război mondial, vol I, editura Orizonturi.

-Gruchmann Lothar – Al doilea război mondial, editura Rao, București, 2011.

-Winston Churchill-Al doilea război mondial, Editura Saeculum, București, 1996.

[1]Winston Churchill-Al doilearăzboi mondial, Editura Saeculum, Bucureşti, 1996, p. 399.

[2]Ibidem, p. 396.

[3]Ibidem, p. 400.

[4]B.H. Liddell Hart – Istoria militară a celui de al doilea război mondial, vol I, editura Orizonturi, p. 183.

[5]Gruchmann Lothar – Al doilea război mondial, editura Rao, București, 2011, p. 123.

[6]B.H. Liddell Hart, op.cit., 182.

[7]Ibidem, p. 187.

[8]Winston Churchill, op.cit., p.416.