⬆

Ilustrații din Furnica: revistă umoristică săptămânală, septembrie/ octombrie 1905, ianuarie 1906 (foto: Casa Filipescu Cesianu)

Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea

Autor: Alexandra Rusu

Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice. Din „Raportul general asupra igienei publice și asupra serviciului sanitar al Regatului României pe anul 1895” al doctorului I. Felix aflăm că doar în acel an se îmbolnăviseră de sifilis 9880 români, o treime dintre aceștia fiind tratați în spitalele din București.

Cu toate că Legea sanitară modificată (1893) prevedea vizite sanitare pentru femeile prostituate, de două ori pe săptămână, și obliga administrațiile tuturor spitalelor să consulte și să trateze gratuit bolnavii afectați de boli venerice, litera legii nu se aplica în totalitale. Deși beneficiau de consultații gratuite, bolnavii nu primeau medicație gratuită și, dacă ajungeau la spital într-un grad avansat al bolii, le era refuzată internarea. Alții fugeau din spital din cauza „formei nesuferite și degradante a tratamentului”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

„Săptămâni întregi cel bolnav de sifilis era frecţionat pe tot corpul cu alifie de mercur, ceea ce avea drept consecinţă căderea dinţilor și alte neajunsuri cauzate sănătăţii; nefericita victimă a unei întâmplări potrivnice se simţea deci pângărită nu numai sufletește, ci și fizic, și chiar după un asemenea tratament îngrozitor cel afectat trăia tot restul zilelor lui cu teama că în orice clipă virusul perfid se poate trezi din nou, ieșind din ascunzătoarea lui din măduva spinării și paralizând membrele, sau din spatele frunţii – și alterând funcţiile creierului”.

„Damele de consumație” care contractau boli venerice considerau obligativitatea tratamentului mai mult o pedeapsă decât un ajutor, impresie alimentată de disprețul manifestat la adresa lor de personalul medical. Dacă totuși erau internate, ocupau camere separate de cele ale altor femei atinse de boli venerice.

În studiul „Deplorabila organizație sanitară a țării și periclitarea permanentă a sănătății publice. Poliția sanitară a prostituției din punctul de vedere legal, administrativ și igienic” (1897), Dr. Ion Butărescu propune câteva direcții pentru reorganizarea poliției sanitare a prostituției, unele dintre ele aparent extreme, însă în acord cu gravitatea contextului: represiunea prostituției clandestine, pedepsirea severă a proxeneților, redarea minorelor familiilor sau internarea lor în „case de corecțiune”, desființarea taxelor pentru vizitele medicale, vizite medicale zilnice pentru prostituatele deja infectate, inspecții sanitare în fabrici, închisori, în rândul militarilor, sechestrarea vagabonzilor în spitale până la vindecare, tratament antisifilitic de cel puțin 3 ani, răspândirea instrucțiunilor populare despre gravitatea și consecințele sifilisului și, nu în ultimul rând, „obligațiunea pentru toți medicii de a denunța poliției sanitare pe toți indivizii de ambele sexe atinși de boli veneriene transmisibile”.

Controlul mai strict al prostituției clandestine și reformarea caselor de toleranță fac obiectul „Regulamentului pentru privegherea prostituției în orașul București”, din martie 1898. Pentru a descuraja prostituția clandestină se interzice „persoanelor de ambe sexe invitațiunea ori provocarea indirectă la desfrânare în locuri publice, în localuri deschise publicului și în străzi”, „pe la ferestre”, „pe la porțile caselor” precum și „facerea de reclame în orice mod, spre a atrage pe vizitatori în locuințele prostituatelor”.

Interdicția viza mai ales prostituatele care acostau cu impertinență trecători pe străzile principale- timpul cel mai prielnic de „vânătoare” fiind între 7 seara până după miezul nopții- dar și pe cele care, dis-de-dimineață „luându-și aerul și ținuta unor femei oneste”, simulau că se grăbesc spre ateliere, dar se opreau în fața unei vitrine când se simțeau urmărite. Se afișau drept „văduve oneste” sau „soții martire căsătorite cu monștri”, primind în schimbul serviciilor bani, rochii sau bijuterii. Și angajatelor bordelurilor le era interzis să zăbovească în fața localului sau pe la fereastre. Regulamentul mai punea în gardă pe proprietarii berăriilor, cârciumilor și cafenelelor care angajau prostituate pe post de chelnerițe sau servitoare.

Pentru domnii cu stare, în căutarea unei ambianțe comode și a unei oferte mai selecte decât cea a „prostituatelor ambulante”, capitala deschidea porțile bordelurilor. Putem doar presupune că acestea aveau uși secrete și scări speciale pe unde veneau în vizită membri ai protipendadei, camere cu oglinzi sau cu ferestre secrete, dulapuri pline cu diverse costumații pentru amatorii de fetișuri, ș.a. Cu toate că aici găseau condițiile unui trai confortabil, primind îmbrăcăminte, mâncare și băutură din abundență, prostituatele se aflau de multe ori în imposibilitatea de a părăsi calea aleasă, fiind captivele matroanelor. Acestea le obligau să-și plătească hainele la preţ de speculă sau „recurgeau la asemenea tertipuri contabilicești, că și cea mai harnică și mai muncitoare fată rămânea într-un fel de arest pentru plata datoriei”.

Regulamentul din 1898 prevedea ca „din banii ce femeile prostituate câștigă, patroana casei nu poate opri decât cel mult două părți din trei (două treimi) ca plată de locuință, încălzire, serviciu și spălatul rufelor; cel puțin o treime rămâne proprietatea absolută a femeii prostituate, dacă nu există între patroană și femeia prostituată o învoială mai avantajoasă pentru cea din urmă”.

În afară de cele două vizite medicale săptămânale obligatorii, „fetițele” erau verificate zilnic de matroană, care avea obligația să raporteze medicului comunal semnele de boală. Tăinuirea bolii transmisibile se pedepsea cu închisoarea de la 2 luni la 2 ani. Condicuțele prostituatelor purtau rezultatul fiecărui examen medical (sănătoasă, menstruată, bănuită bolnavă) și puteau fi oprite de medic doar în cazul constatării bolii, moment care dicta internarea bolnavei în termen de 4 ore. Drept soluție suplimentară de prevenție/tratament, casele de prostituție urmau a fi dotate cu „cel puțin două specule, două irigatoare, obiecte de pansament indispensabile cu o cantitate suficientă de soluțiuni antiseptice, după prescripțiunea medicilor însărcinați cu examinarea femeilor”.

La începutul secolului XX, prostituția, pe care Stefan Zweig o definea drept „bolta de subsol întunecos deasupra căreia se înălță cu strălucirea lui imaculată edificiul somptuos al societăţii burgheze”, continua să fie o „instituție indispensabilă”, un fenomen tolerat și greu de reglementat. Repercusiunile sanitare se observă mai ales în propunerile unor medici precum Dr. I. Toma Tomescu care, în 1906, înaintează corpurilor legiuitoare un proiect de lege pentru reglementarea sanitară a căsătoriilor, motivând „relele urmări ce are asupra procreațiunei reaua stare sanitară a soților”. Restrângerea pieței prostituției a survenit mult mai târziu, cu o nouă generație dornică de a se elibera de restricțiile pseudo-moralei profesate anterior.

_{Ilustrații din Furnica: revistă umoristică săptămânală, septembrie/ octombrie 1905, ianuarie 1906 (foto: Casa Filipescu Cesianu)}

Bibliografie:

G. Banu, Tratat de medicină socială, Vol. IV Tuberculoza. Bolile venerice, Casa Școalelor, bucurești, 1944.

Ion Butărescu, Deplorabila organizație sanitară a țării și periclitarea permanentă a sănătății publice. Poliția sanitară a prostituției din punctul de vedere legal, administrativ și igienic, Tipografia „Dreptatea”, București, 1897.

Iacob Felix, Raport general asupra igienei publice și asupra serviciului sanitar al Regatului României pe anul 1895, București, Imprimeria Statului, 1897.

Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1901.