Regicid la Verona sau «Romeo și Julieta» în variantă barbară
În lumea germanică precreștină nu existau familii regale. Conducătorul unui popor era ales de toți bărbații capabili să mănuiască armele, iar la moartea sa moștenitorii nu aveau decât beneficiul faimei propri și a tatălui, dar principalul factor de decizie era valoarea militară. Ceea ce în lumea romană se numea virtus, traducibil prin virtute, sau mai corect prin bărbăție, în lumea germană cuprindea o serie de abilități, uneori haioase: pe lângă neînfricarea în luptă, însușire elementară la supraviețuirea unui trib seminomad care prăda pe la vecini ce îi lipsea, era semn de mare valoare și apetitul.
Alboin era in anul 572 regele Longobarzilor, popor migrat cu 3 ani înainte din Pusta Panoniei în Italia. Pe lângă aceștia, regele era slujit cu fidelitate și lăcomie de alte ginți: gepizi, șvabi, sarmați, bulgari și alți locuitori ai fostelor provincii Pannonia și Noricum (Austria și Bavaria de sud). Popoarele migratoare nu au avut niciodată o omogenitate etnică. În hoardele lui Attila se aflau huni, a căror limba nu o cunoaștem, goți de neam germanic, alani de limbă iranică și alte triburi de tot felul; în valul migrator maghiar știm de prezența unor grupuri de slavi și turci. Hanatul mongol al Hoardei de Aur care a stăpânit în secolul XIII zonele Moldovei și Munteniei se folosea firesc de mercenari din Caucaz, precum tribul iașilor care a lăsat și numele vechii capitale a Moldovei.
Principalul motiv pentru care atâtea grupuri diferite se uneau era posibilitatea de a-și îmbunătăți traiul. Nu este de mirare că in expedițiile armate musulmane la sanctuarul sfântului Iacob din Compostela participau cu drag și soldați creștini. Reîntorcăndu-ne însă la Alboin, acesta era cel mai valoros din poporul său și își câștigase încrederea și dragostea oamenilor. În primul rând pe câmpul de luptă, unde într-o răfuială cu gepizii îl ucisese pe Turismod, unul din fiii regelui Turisind. Să nu ne sperie aceste nume, adesea o rădăcină din numele germanice se referă la un antenat mitologic sau la o ginte în particular: numele vandalice ca Gunderic, Gaiseric sau Huneric aveau sufixul *riks, desemnând demnitatea regală; goții aveau nume ca Teodemir, Teoderic, Teodegotha etc, cu prefixul teud* însemnând popor: RegelePoporului, OcrotitorulPoporului etc.
Devenit faimos între ai săi pentru această ispravă, Alboin îi cere voie tatălui său Audonius, care era rege, să mănânce la masa lui, privilegiu ce simpla legătura de sânge nu i-l dădea. Tânărul Alboin este mustrat în fața oștii și este invitat să aducă drept dovadă armele campionului inamic ucis. El se duce cu 40 de ostași la curtea inamicilor și obține armele cerute, ba chiar este acceptat și la masa lor, semn de respect și reverență. Odată întors cu trofeul la tatăl său, Alboin devine cel mai important din anturajul longobard, ajungând să fie proclamat apoi rege.
După crearea unei mulțimi multietnice și migrarea, cucerirea nordului Italiei este destul de rapidă, astfel încât în anul 572 Alboin are câte o curte in toate marile orașe, excluse Mantova și Ravenna. În armata sa, cum am văzut, acesta avea și gepizi, de asemenea de neam germanic, trecuți de la învinși la aliați prin "căsătoria" prințesei Rosemunda cu Alboin. Primăvara anului 572 îi găsește pe cei doi în orasul Verona, unde se tine un mare banchet, prilej cu care cuceritorul își poate etala bogăția dar și rezistența la alcohol.
Povestește diaconul Paul, un monah ce trăise mai bine de două secole mai târziu, dar care avea surse aproape contemporane evenimentului, că fiind beat peste măsură (ultra quam oportuerat laetus), Alboin îi oferă soției să bea dintr-un potir făcut din craniul tatălui ei, Cunimund, ultimul rege al gepizilor învinși. Același diacon Paul ne spune că el în tinerețe avusese ocazia să vadă acea cupă macabră, ținută la loc de cinste și folosită ritualic încă de Ratchis, unul din ultimii regi longobarzi (744-749). Obiceiul este atestat și la bulgari in secolul IX, când însuși împăratul Bizanțului, Nichifor, ironia sorții numele însemnând Purtatorul Victoriei, este prins in anul 811 intr-o ambuscadă și ucis iar craniul său este folosit de hanul Krum ca pahar.
Regina bea așadar din craniul tatălui ei, cu ură și dorință de răzbunare pentru ofensă . Se înțelege cu Elmichi, purtătorul de scut și frate de lapte (conlactaneus) al regelui, personaj ambițios dar laș, care ii recomanda Rosemundei sa îl implice pe un al treilea conjurator, puternicul și temutul Peredeu. Acesta refuză să-și tradeze capul însă cade victimă inteligenței și ambiției Rosemundei: regina intră în patul lui inlocuind-o pe una din servitoare cu care acesta avea o relație iar în dimineața zilei de după îl șantajează: ori îl asasinează pe Alboin, ori va fii el însuși pedepsit.
La amiază, când regele adoarme, Rosemunda scoate armele din palat, leagă sabia soțului în teacă și teaca de pat, invită toți servitorii sa facă liniste și să se indeparteze pentru ca apoi să introducă asasinul. Când Peredeu deschide ușa Alboin se trezește din somn și trage de sabie pentru a se apăra, însă nu poate. Folosește un scaun de picioare ca scut și luptă cu toată forța însă adversarul, mai crunt decât orice fiară, omni bestia crudelior, îl ucide.
Când se află vestea Elmichi încearcă să preia controlul însă este alungat și în grabă încarcă pe o navă tezaurul regal și împreună cu Rosemunda și Albsuinda, una din ficele lui Alboin, fuge pe fluviul Adige până la marea Adriatică și de acolo la Ravenna. Ambiția de a ședea pe tron este spulberată așadar si cei doi sunt primiți de prefectul roman Longin.
Acesta se află dintr-o dată cu doi oaspeți bogați și o prințesă barbară, mereu utilă în mariaje diplomatice, deci profită la randul lui de situație. Îi propune Rosemundei să își otravească partenerul și să se căsătorească cu el; fosta regină îl vizitează astfel pe Elmichi, care se afla în terme, cu o cupă în care spune că este un medicament, acesta bea până își potolește setea și își dă seama că a căzut la randul lui intr-o cursă, astfel, abia ieșit din baie, ia sabia si o obligă și pe ea să bea restul otrăvii, murind amândoi. Prefectul Longin trimite tezaurul la Constantinopol, împreună cu prințesa longobardă, văzându-și poziția îmbunătățită la curtea imperială și principalii inamici slăbiți de hăcuieli interne.
Dar Peredeu? Diaconul Paul se complace de soarta tragicomică a conspiratorilor dar le el nu îl mai ține în considerare. Precizează însă că afirmă alții (afirmant aliqui) și Peredeu ar fi scăpat cu Rosemunda și Elmichi la Ravenna. Se spune că ar fii ajuns chiar la Constantinopol, unde din cauza staturii impresionante ar fii fost pus să lupte în arenă, ucigând un leu uriaș. Considerat potențial periculos, lui Peredeu i-ar fii fost scoși ochii, însă acesta s-ar fii răzbunat încercând să îl înjunghie pe împărat, reusind să ucidă doi patricieni și sfârșind ca un barbaric Sanson.
