Războiul nedeclarat al lui Ronald Reagan împotriva Libiei lui Muammar al-Gaddafi
De la finele anilor 1960, când Muammar al-Gaddafi a preluat puterea în Libia în urma unei lovituri de stat, răsturnând monarhia libiană pro-occidentală, relațiile dintre SUA și Marea Jamahirie Arabă Socialistă Populară Libiană au fost marcate de acuzații de desfășurare și sprijinire a activităților teroriste și contrabandă cu armament și spionaj. Încă de la preluarea puterii, liderul libian s-a poziționat ca adversar înverșunat al politicii americane.
În fiecare an, Libia antrena peste 8.000 de membri ai unor grupări teroriste și sprijinea operațiunile acestora prin furnizarea de pașapoarte false, asigurarea transportului la bordul unor avioane comerciale libiene sau acces la diferite locuințe conspirative în diferite state europene. Sprijinul libian pentru operațiunile teroriste depășea toate statele, cu excepția Iranului. Numai teroriștii palestinieni primeau 100 de milioane de dolari pentru organizarea de atacuri împotriva Israelului.
Războiul nedeclarat al lui Reagan împotriva Libiei lui Gaddafi
Noua Administrație Reagan, instalată la Casa Albă în ianuarie 1981, a lăsat să se înțeleagă că strategia americană de combatere a terorismului internațional și a statelor care sponsorizează acest flagel va fi radical modificată și mult mai ofensivă.
În 1981, liderul libian se afla la putere de 12 ani. Timp de mai mulți ani, Gaddafi cheltuia banii obținuți din vânzare de petrol și gaze pentru a cumpăra arme sovietice și franceze.
Mai mult, Gaddafi a afirmat în repetate rânduri, care încălcau flagrant legile internaționale, că întregul Golf Sidra, zonă maritimă între Tripoli și Benghazi, sub paralela de 32° până la 31° – denumită ca amenințare de liderul libian drept „linia morții” – trebuie considerată ca fiind teritoriu libian. Replica americană nu s-a lăsat așteptată. După ce Gaddafi a făcut această declarație, secretarul american al Apărării, Caspar Weinberger, a precizat că SUA va ignora aceste pretenții și va continua să planifice și să execute exerciții navale în această regiune.
În iulie 1981, președintele Ronald Reagan ordonă US Navy executarea unui exercițiu naval în apele internaționale ale Golfului Sidra, dincolo de „Linia morții”.
CIA avertiza Casa Albă și Pentagonul că, „cel mai probabil, guvernul libian va vedea acest exercițiu ca o conspirație împotriva sa. Posibilitatea unei reacții ostile la nivel tactic care să conducă la o ciocnire este reală. Chiar și fără această ciocnire, guvernul libian poate vedea pătrunderea în apele sale și în spațiul său aerian ca un incident, iar piloții sirieni care pilotează avioanele libiene dislocate la baza aeriană Benina vor fi probabil cei care pot ataca avioanele americane, dacă libienii aleg să inițieze lupta”.
În ciuda avertismentelor CIA, manevrele se desfășoară conform planificării, dar pe 19 august 1981 un avion de vânătoare Su-22 Fitter lansează o rachetă aer-aer către două aparate de vânătoare F-14 Tomcat decolate de pe portavionul cu propulsie nucleară NIMITZ. Racheta ratează cele două aparate americane, care, în schimb, doboară avionul libian.
În același timp, operatorii de pe un avion de cercetare și luptă radioelectronică EA-6B aflat în zonă și cei de la bordul distrugătorului purtător de rachete USS CARON, care monitorizau și analizau comunicațiile pilotului libian în timpul luptei aeriene, ajung la concluzia că partea libiană a căutat deliberat angajarea în luptă a avioanelor americane.
Din nefericire pentru Gaddafi, criptanaliștii Grupului G din cadrul NSA reușiseră din 1979 să rezolve mai multe sisteme de cifrare libiene, ceea ce a permis descifrarea unor comunicații militare și diplomatice de importanță majoră ale statului arab.
Totodată, NSA intercepta cu succes toate convorbirile telefonice ale lui Gaddafi, fapt ce a permis SUA să afle informații extrem de utile despre intențiile liderului libian. Astfel, la două zile după incidentul din Golful Sidra, liderul libian, înfuriat, îi telefona președintelui etiopian Mengistu Haile Mariam (în funcție în perioada 1977-1991) și îi jura că îl va asasina pe Ronald Reagan pentru a se răzbuna. Ca rezultat al informațiilor primite de la NSA, Secret Service a sporit măsurile de securitate asigurate președintelui american până în luna decembrie 1981.
Nu trece mult timp și Gaddafi își unește forțele cu una dintre cele mai periculoase figuri ale terorismului mondial, Abu Nidal (1937-2002), care în 1974 devine fondatorul organizației cu același nume. În 24 noiembrie 1985, trei membri ai organizației lui Nidal deturnează zborul 648 al companiei aeriene Egypt Air și aterizează în Malta. În urma asaltului forțelor speciale egiptene (antrenate de Delta Force), sunt uciși 58 din cei 95 de pasageri și membrii echipajului de la bord, precum și doi teroriști, al treilea fiind capturat.
În 27 decembrie 1985, teroriștii lui Abu Nidal au lansat atacuri simultane pe aeroporturile din Roma și Viena, în urma cărora își pierd viața 20 de persoane și patru teroriști. Gaddafi felicită public teroriștii, numindu-i martiri, și aplaudă ceea ce el numește „acțiuni eroice”.
SUA nu rămân indiferente la aceste evenimente și președintele Reagan semnează Directiva 207 privind securitatea națională, stabilind noile linii de conduită pentru combaterea terorismului internațional. În plus, Reagan a decis că a venit timpul unei intervenții americane împotriva Libiei lui Gaddafi, dar mai întâi dorea sprijinul și cooperarea aliaților occidentali, precum și câștigarea de timp pentru a permite plecarea cetățenilor americani care lucrau în Libia.
Atentatul din discoteca La Belle
Tensiunile dintre cele două state au erupt în anul 1986, an care a fost marcat de numeroase episoade periculoase ale confruntării dintre liderul libian și Administrația Reagan.
În ianuarie 1986, SUA rup relațiile diplomatice cu Libia, iar Flota 6 americană desfășoară exerciții de asigurare a libertății de navigație în largul coastelor libiene (denumite Operațiunea „Attain Document”), ce permite NSA să monitorizeze reacțiile și comunicațiile avioanelor MiG-23 și MiG-25 libiene. O lună mai târziu, pe 28 februarie, Comitetul Întrunit al Șefilor de State-Majore - JCS (Joint Chiefs of Staff) au solicitat NSA sprijin SIGINT în cadrul exercițiilor de amploare din Golful Sidra, manevre de la care se aștepta o ripostă libiană.
NSA alocă resurse considerabile pentru îndeplinirea sarcinii, cum ar fi un satelit de interceptare a comunicațiilor Vortex, mai multe nave dotate cu echipamente și aparatură SIGINT, precum și platforme aeriene de cercetare și luptă radioelectronică aparținând forțelor aeriene și navale americane.
În luna martie, forțele navale americane sunt implicate într-o serie de ciocniri cu forțele libiene. Deoarece NSA descifrase codurile libiene, SUA cunoșteau în detaliu capabilitățile și dispunerea unităților terestre și aeriene libiene, inclusiv stațiile de radiolocație, sistemele de apărare antiaeriană, precum și cele de conducere a focului. Informațiile interceptate arătau că personalul forțelor aeriene se confrunta cu dificultăți în exploatarea aparatelor de vânătoare de fabricație sovietică. În general, NSA monitoriza zilnic peste 200 de misiuni aeriene libiene care încercau să angajeze în luptă aparatele americane. Un operator al forțelor aeriene americane detașat la Iraklion (Creta) își amintea că „o confruntare cu Gaddafi este iminentă. Este doar o chestiune de când și unde”.
Înfuriat de reacția americană, Gaddafi cere represalii forțelor sale pentru umilințele suferite. Pe 25 martie, o stație de ascultare NSA a interceptat un mesaj telex de trei rânduri transmis de centrala Serviciului de Informații Libian din Tripoli către opt ambasade libiene (denumite „Birouri populare”) din Europa, inclusiv din Berlinul de Est, cerând executarea de atacuri asupra locurilor frecventate de militarii americani. Mesajul interceptat transmis de Tripoli către Berlinul de Est cerea un atac „cu cât mai multe victime posibile”. Acesta a fost urmat de răspunsul ambasadei, care raporta că „o operațiune urmează să fie executată curând și că oficialii libieni vor fi încântați”.
Tensiunile sporesc pe 2 aprilie după explozia unei bombe la bordul cursei TWA 840 (Trans World Airlines/SUA) deasupra Greciei, soldat cu moartea a patru cetățeni americani.
În data de 5 aprilie 1986, ora 1:49, explozia unei bombe în discoteca La Belle din Berlinul occidental se soldează cu moartea a doi militari americani și a unei femei de origine turcă, precum și cu rănirea a 230 de persoane (79, americani). Imediat după atentat, un mesaj interceptat, transmis de ambasada libiană din Berlinul de Est, raporta că „operațiunea a fost executată cu succes și că nu vor exista conexiuni cu ambasada Libiei din Berlinul de Est”. Conform unor dosare ale fostei STASI, mesajul interceptat specifica: „În dimineața acestei zile, la ora 1:30, unul dintre atacuri a fost executat cu succes, fără a lăsa vreo urmă în urmă”.
În seara de 7 aprilie 1986, președintele Reagan apare la postul TV național pentru a anunța că Guvernul SUA deține „dovezi incontestabile” care arată implicarea guvernului libian în atentatul terorist din Berlinul de Vest. Bănuind despre ce era vorba, libienii și-au schimbat imediat sistemul de cifrare, precum și protocoalele, regulile și procedurile de transmitere a comunicațiilor cifrate, pentru a face imposibilă decodificarea acestora de către criptanaliștii NSA, achiziționând o nouă mașină de codificat de la o companie elvețiană.
Președintele american a decis că a sosit momentul pentru lovituri serioase la adresa statului care sponsoriza terorismul.
Operațiunea „ElDorado Canyon”, desfășurată pe 15 aprilie 1986, a fost un succes incontestabil, demonstrând cu claritate determinarea conducerii politice și militare americane, precum și capabilitățile de lovire cu arme de precizie la mare distanță ale forțelor aeriene și navale americane.
Pe plan intern, conform sondajelor de opinie, majoritatea americanilor au susținut executarea atacurilor. Și pe plan extern, majoritatea țărilor au aprobat raidurile americane. Singurul sprijin primit de Gaddafi a venit, sub formă verbală, din partea liderilor țărilor din Lumea a Treia. Chiar și țările arabe, chiar dacă nu au susținut atacurile, au înțeles reacția SUA și au ignorat cererile liderului libian pentru acțiune imediată contra intereselor americane. Manifestații antiamericane au fost organizate doar în Sudan și în Tunisia.
Deși nu a eliminat în întregime amenințarea terorismului, serviciile de informații americane au constatat o reducere a traficului dintre responsabili libieni și diferite organizații teroriste. Numărul atentatelor teroriste a înregistrat o diminuare considerabilă în perioada 1986-1987.
Un aspect interesant, dorit de Administrația Reagan, l-a constituit faptul că raidurile au afectat considerabil relațiile dintre Libia și URSS.
Află cum a ajuns omenirea la un pas de conflict nuclear în numărul 52 al revistei Historia Special (revista:special/52), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 iunie - 25 septembrie 2025, și în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: Muammar al-Gaddafi, în timpul vizitei lui Nicolae Ceaușescu în Libia, în februarie 1974 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 5/1974)
Mai multe pentru tine...
