Războiul mondial al proiectanților de avioane
Al Doilea Război Mondial a fost un conflict total și orice resursă putea să conteze în cursa pentru obținerea victoriei. Marile puteri s-au pregătit intens în toată perioada interbelică astfel încât să aibă un mare avantaj la începerea ostilităților, dar în timpul luptelor au fost înregistrate progrese rapide la toate categoriile de armament. Omul nu mai era interesant pentru strategi din cauza vitezei reduse de deplasare și era bun doar în câmp tactic. Mașinile de toate tipurile erau cele ce asigurau realizarea unor manevre la nivel strategic și să aducă victorii demne pentru a rămâne în cărțile de istorie. Industria constructoare de mașini a fost dezvoltată excesiv și metalul și petrolul alungând lemnul și cărbunele de pe câmpul de luptă.
Industria punea în realitate visurile politicienilor și ale militarilor, dar produsele ucigătoare aveau o calitate superioară numai dacă geniul proiectanților se întâlnea cu cantitatea de materiale și cu performanțele superioare ale acestora. Aviația era cea ce dădea senzația prin atacurile rapide și greu de oprit, progresul rapid uzând rapid modele deja glorioase. Numai cercetătorii deosebiți puteau să găsească drumul spre victoria în spațiul aerian și nu mai contau indicațiile venite de la comandanții militari. Creierul savanților dicta totul.
Japonia a dorit să devină o mare forță în Extremul Orient și a trecut la dezvoltarea unei forțe armate care să nu aibă egal în lume, mai ales că în regiunea Oceanului Pacific se făcea simțită prezența unei alte puteri cu pretenții, temuta SUA. Gândirea proiectanților a mers spre un aparat de vânătoare care să aducă aminte de renumiții samurai: ușor și manevrabil. Armamentul de la bord se încadra în aceeași linie de gândire, cele două tunuri de calibrul 20 mm și cele două mitraliere ușoare fiind asemănate cu temuta sabie katana.
Aparatul Mitsubishi A6M Zero (foto sus) a fost rezultatul acestor dorințe și avea o masă de numai 1680 kg gol. Ki-43 era produs de o altă firmă, dar masa era tot în jur de 1.700 kg. Apariția unor motoare mai puternice a dus la Nakajima Ki-84 Hayate producerea modelului Nakajima Ki-84 Hayate ce atingea 2.680 kg.
Inginerii americani au adoptat o altă filosofie și puțini adversari au înțeles gândirea oamenilor ce lucrau pentru marea putere definită drept democratică. Încă din perioada interbelică se încerca luarea de măsuri pentru salvarea vieții muncitorilor ce lucrau în locuri periculoase și astfel accidentele mortale au fost reduse. Nu se putea evita orice nenorocire, dar se depuneau eforturi pentru ocrotirea vieții angajaților, mai ales dacă aceștia erau profesioniști greu de format și de înlocuit.
Piloții se încadrau perfect în categoria personalului expus uzurii fizice și dezastrelor, deci trebuia să se facă totul pentru păstrarea efectivelor și pentru obținerea victoriei. Proiectanții au trecut la realizarea unor avioane cu o structură de rezistență asigurată de oțel și astfel a fost sacrificată manevrabilitate în raport cu ceea ce construiau niponii. Protecția pilotului prin blindaj sporea masa aparatului de zbor.
Marina americană a început războiul din Pacific cu modelul F4F Wildcat ce putea să atace țintele cu ajutorul a patru mitraliere grele de calibrul 12,7 mm, oțelăria firmei Grumman având 2,4 tone gol. Era mai greu decât adversarul Zero complet echipat. Ar fi putut să se continue cu acest model și să fie copleșită apărarea inamică prin numărul superior de exemplare. Ar fi fost o victorie chinuită, industrială. Pisica sălbatică a început să fie înlocuită cu Pisica iadului, F6F Hellcat ajungând la o masă de peste patru tone și puterea de foc era dată de șase mitraliere de calibrul 12,7 mm.
Preferința pentru arma automată în locul tunurilor ce aveau proiectile explozive se explică prin faptul că gloanțele reușeau să străpungă cuirasa unor blindate ușoare și erau absolut suficiente pentru a distruge piesele unui avion. În plus, cadența era superioară și ploaia de proiectile nu permitea scăparea unei ținte fără să fie măcar avariată. Structurile de rezistență ale aparatelor nipone erau deosebit de fragile și nici rezervoarele de combustibil nu erau protejate pentru a face față unui potop de oțel fierbinte.
Zburătorii niponi se puteau ruga pentru noroc și să realizeze manevre rapide astfel încât să nu permită fixarea țintei pe fuselajul acoperit de o tablă subțire de aluminiu. Asemănarea de la distanță a celor două modele americane putea să genereze confuzii cu consecințe grave pentru piloții ce nu înțelegeau transformarea radicală din interior. F4U Corsair a fost un șoc pentru inamic. Puțini au înțeles ce studii stăteau în spatele minunii tehnice. Motorul ce putea să genereze 2.450 CP propulsa cele 5,6 tone ale avionului cu peste 700 km pe oră spre un pilot nipon ce nici nu bănuia ce-l aștepta. Moartea venea tot de la mitralierele grele în număr de șase. Forma aerodinamică îi permitea să-și surclaseze adversarii și savanții niponi au fost depășiți la acest capitol al fizicii.
Germanii n-au putut să-i egaleze pe specialiștii americani
Nici cei germani n-au putut să-i egaleze pe specialiștii americani în ceea ce privește gândirea practică în aviație. Au făcut modele interesante și chiar au trecut la capitolul reactiv din istoria tehnicii de zbor, dar aplicațiile practice erau mult mai interesante de partea americană. P-51 Mustang depășea performanțele modelelor Me-109 și FW-190 datorită aripii subțiri ce reducea rezistența aerului. Aceleași mitraliere grele erau suficiente pentru ciuruirea țintelor zburătoare.
Nimic nu se compara însă cu P-47 Thunderbolt, cel ce avea în aripi opt arme automate și care erau capabile să dezintegreze orice aparat de zbor atins. Structura robustă îl făcea greu de doborât și nu stătea rău nici la mobilitate. Opozanții germani au încercat să construiască modele dotate cu diferite guri de foc, dar diversitatea a dus la o reducere a producției și la o întreținere complicată în condiții de front. Me-262 a fost o bijuterie tehnică și un salt în domeniul cercetării aeronautice, dar frontul cerea altfel de avioane în condițiile impuse de evoluția ostilităților.
Specialiștii germani s-au complicat cu tot felul de proiecte revoluționare pentru obținerea supremației aeriene, dar n-au priceput ce înseamnă mitraliera grea de calibrul 12,7 mm. O lovitură avea o masă de numai 116 grame și astfel se putea lua la bord mai multă muniție și proiectilul de 48,5 g era suficient de periculos până de 500 m. Se știa că precizia scade direct proporțional cu distanța și nu avea rost să se folosească proiectile scumpe pe ținte rapide. Arma automată putea să trimită spre obiectiv cel puțin zece lovituri pe secundă, ceea ce era mai mult ca perfect pentru angajamentele aeriene ce puteau fi de foarte scurtă durată. Germanii au căutat să monteze pe aeronavele de vânătoare tunuri automate ce aveau proiectile puternice, capabile să afecteze bombardierele strategice, dar cadența nu era potrivită în dog fight.
Superioritatea aviației de vânătoare americane l-a pus pe gânduri și pe Stalin, cel care a amânat declanșarea unui conflict cu lumea capitalistă până când industria sovietică ar fi fost în stare să producă aparate superioare calitativ și în cantități care să copleșească forțele SUA. Din fericire, acel moment n-a venit până în martie 1953 și marele conflict pentru cucerirea planetei a tot fost amânat până la prăbușirea lagărului socialist.
Concurența din lumea capitalistă a dat rezultate uimitoare în raport cu indicațiile venite din partea liderilor totalitari. Pasiunea financiară era dublată de una de mândrie profesională ale specialiștilor ce făceau cercetări în orice domeniu ce putea să aibă legătură cu aparatele de zbor. Omul liber gândește altfel decât un sclav ideologic.
Foto: Wikimedia Commons
Mai multe pentru tine...
