Razboiul de Yom Kippur - Armaghedonul din anul 1973

6 octombrie 1973 - în speranţa că vor recâştiga teritoriile pierdute în faţa Israelului în urma războiului israeliano-arab de 6 zile din 1967, forţele egiptene şi siriene au coordonat un atac împotriva Israelului chiar de sărbătoarea evreiască Yom Kippur, o sărbătoare a ispăşirii şi postului, culminând chiar în luna când se desfăşura şi Ramadanul la musulmani Trupele egiptene au atacat pe neaşteptate forţele defensive israeliene, înaintând în peninsula Sinai, în timp ce Siria lupta să ocupe înălţimile Golan. Preşedintele Egiptului, Anwar Sadat, a intenţionat să redeschidă CanaluL Suez. Nici Siria şi nici Egiptul nu plănuiau prin acest atac surpriză să distrugă Israelul. Dar liderii Israelului au ripostat imediat pentru a-şi apăra teritorile dobândite. De partea Egiptului şi Siriei li s-au alăturat şi Irakul, Iordanul, Arabia Saudită, Algeria, Cuba, Maroc şi Libia, contribuind cu suport şi forţe expediţionare. Cele două superputeri aflate în plină cursă a înarmării atunci, SUA şi URSS, păreau pregătite la rândul lor să-şi sprijine aliaţii. Să fi fost oare începutul Armaghedonului biblic?

I. Efectele celor 6 zile de lupte 

Israelul s-a aflat într-o permanentă stare de război cu vecinii săi musulmani de la formarea sa ca stat în 1948. În războiul anterior din 1967, care a durat şase zile, Israelul a capturat peninsula Sinai de la Egipt şi o porţiune uriaşă din Înălţimile Golan ale Siriei, precum şi teritoriile din Cisiordania ce aparţinuseră Iordanului din 1948. La puţin timp după războiul de şase zile, în iunie 1967, guvernul Israelian intenţiona să redea teritoriile Egiptului şi Siriei în schimbul încheierii păcii permanente şi demilitarizării. Dar guvernele arabe, în urma summitului de la Khartoum din septembrie 1967, au respins termenii de pace ale Israelului. Egiptul, Siria, Iordanul, Liban, Irak, Algeria, Kuweit şi Sudan au emis o rezoluţie cunoscută în istorie ca “cei trei mari NU” (nu va fi pace cu Israelul, nu va fi recunoscut statul Israelului, nu va fi negociere cu Israelul).

În septembrie 1970, preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser a murit, fiind succedat la conducere de Anwar Sadat, un militant pentru pace, dar totodată, şi pentru redeschiderea Canalului Suez în schimbul unor concesiuni din partea Israelului. Acesta a promis într-un interviu la New York Times că va recunoaşte statul independent al Israelului în schimbul retragerii trupelor israeliene din Peninsula Sinai. Egiptul se afla atunci într-o stare precară din punct de vedere economic şi avea o reputaţie pătată din cauza înfrângerii în războiul anterior de 6 zile cu Israelul. Sadat ştia că reformele pe care le intenţiona să le introducă erau nepopulare pentru o mare parte a populaţiei egiptene. Numai o victorie militară putea să spele ruşinea. Mulţi tineri studenţi egipteni au declanşat proteste în masă prin care militau pentru recuperarea Sinaiului. Totodată, Sadat pretindea că Cisiordania şi Gaza ar trebui să aparţină Organizaţiei de Eliberare a Palestinei.

În 1972, Sadat a expulzat 20.000 de consilieri sovietici din Egipt şi a deschis noi relaţii diplomatice cu SUA, care, în calitate de aliat cheie al Israelului, ar fi un mediator esenţial în viitoarele discuţii de pace. El a format o nouă alianţa cu Siria, şi a planificat un atac concentrat asupra Israelului.

În Iordania, regele Hussein se temea că ar putea pierde alte teritorii şi îşi dorea să recupereze Cisiordania pentru a-şi reface regatul.

Siria se simţea de-a dreptul ofensată pentru pierderile din războiul anterior. Liderul Siriei, Hafez al-Assad a fost convins că israelienii au câştigat războiul de 6 zile prin subterfugii. După ce şi-a consolidat puterea, prioritatea sa era să recâştige teritoriul arab pierdut în război. El a crezut, şi a continuat să creadă că singură cale de a negocia cu Israelul era prin război. A încercat să atragă Irakul de partea ei, însă fără succes din cauza relaţiilor diplomatice slabe reciproce. Siria se afla la acel moment într-o poziţie internaţională vulnerabilă, fiind izolată. Al Assad a iniţiat astfel intensificarea relaţiilor cu URSS.

Nici Liban nu voia să se alăture efortului de război din cauza dimensiunii mici ale armatei sale şi a instabilităţii. Sadat căuta sprijinul ţărilor membre din Liga Arabă, Mişcarea de non-aliniere şi organizaţia a Africii Unite.

Totodată, Franţa şi Marea Britanie erau pentru prima dată de partea puterilor arabe împotriva Iaraelului în cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. În cadrul negocierilor dintre SUA şi Egipt, diplomatul american Henry Kissinger (secretar de stat şi consilier pe materie de securitate atunci) a făcut o ofertă lui Ismail, emisarul lui Sadat: returnarea Sinaiului către Egipt şi retragerea totală a trupelor israeliene din acest teritoriu, exceptând punctele strategice. Ismail a susţinut că va veni cu un răspuns din partea lui Sadat. Din păcate, n-a mai venit niciun răspuns. Sadat era destul de hotărât să declanşeze războiul, pregătit să “sacrifice milioane de soldaţi egipteni pentru a-şi recupera teritoriile”. Încă din 1972, Egiptul se afla în plină mobilizare militară.

II. Trâmbiţele unui nou război   

Armata egipteană era aprovizionată de la sovietici cu avioane de vânătoare MiG-21, rachete anti-aeriene SA-2, SA-3 , SA-6 şi SA-7, tancurile T-55 şi T-62, arme anti-tanc RPG-7 şi rachete ghidate anti-tanc AT-3 Sagger. Liderii sovietici aveau din nou şansa de a înfrunta unul dintre principalii aliaţi ai Americii, Israelul. Totuşi, sovieticii îi dădeau şanse mici lui Sadat în a răzbi. Chiar l-au avertizat în privinţa tentativei de traversare a Canalului Suez ce ar putea duce la pierderi uriaşe pentru armata egipteană. Nici SUA, şi nici URSS nu erau interesate să destabilizeze Orientul Mijlociu. Preşedintele american Richard Nixon şi liderul sovietic, Leonid Brejnev, au propus Israelului să se întoarcă la graniţele de dinainte de 1967.

Iniţial, “Aman” sau “Directoratul Militar de informaţii al Forţelor Israeliene Defensive (IDF) era responsabil pentru anticiparea oricărui atac străin. Anticipau că Siria nu va intra în război fără sprijinul Egiptului cu Israelul. Au preconizat apoi că Egiptul vrea să recupereze peninsula Sinai, dar nu va ataca până nu va primi avioanele de vânătoare MiG-23 pentru a neutraliza forţele aeriene israeliene, precum şi rachetele pentru bombardarea oraşelor din Israel. Egiptul abia dacă primise rachetele din Bulgaria în august, ceea ce însemna o întârziere de 4 luni pentru a instrui echipajul.

În concluzie, Aman preconiza că războiul cu Egipt nu era iminent. Ulterior, avea să fie foarte îngrijorat de planurile de război ale Egiptului. Ştia că trupele egiptene terestre vor încerca să traverseze Canalul Suez şi să avanseze 10 km în Sinai, urmaţi de divizii blindate pentru a avansa spre Mitla şi trecătoarea Gidi, urmate apoi de nave şi unităţi de paraşutişti pentru a captura oraşul Sharm el-Sheikh.

În primăvara 1973, spionii israelieni raportau deja semnale clare privind intenţiile de război ale Egiptului. Chiar şi aşa, şeful serviciilor de informaţii, Eli Zeira, era încă încrezător că şansele de atac erau minime.

În săptămâna de dinainte de sărbătoarea evreiască Yom Kippur, armatele egiptene se antrenau. Spionii israelieni detectau mişcări de trupe în jurul canalului. Între timp, erau detectate mişcări de trupe siriene la graniţe. Israelul a trimis întăriri spre Înălţimile Golan.

În zilele 27-30 septembrie, rezerviştii li se alăturau trupelor egiptene. Pe 4 octombrie, Egiptul a anunţat public demobilizarea a 20 000 de trupe, o parte din soldaţi fiind trimişi să facă pelerinajul la Mecca. Era însă doar o păcăleală pentru a reduce suspiciunile Israelului şi pentru a-l induce în eroare.

Pe 5 octombrie, directorul Mossad, Zvi Zamir, a primit un telefon de la un ofiţer Mossad de la Londra. A primit o scrisoare ce conţinea codul “tsnon”, care înseamnă declanşarea imediată a războiului. Zamir a zburat imediat la Londra pentru întâlnire.

Pentru Israel, un atac iminent din partea Egiptului şi a Siriei, nu era încă o certitudine. Totuşi, Israelul se baza pe strategia de atac preventiv. În dimineaţă zilei de 6 octombrie, premierul Israelului, Golda Meir, şeful de stat major general, David Elazar, şi ministrul apărării, Moshe Dayan, s-au întâlnit pentru a discuta despre un atac preventiv asupra aerodromurilor siriene. Dar Golda Meir a replicat clar că dacă Israelul atacă primul, nu va mai primi ajutor de la nimeni. Însuşi preşedintele SUA, Richard Nixon, şi secretarul de stat, Kissinger, au atenţionat-o să nu devină responsabilă pentru declanşarea unui conflict. Multe state, dependente de OPEC şi de teama unui embargou arab asupra petrolului, au şi încetat să mai furnizeze arme Israelului. Israelul nu mai depindea decât de SUA. S-a decis astfel să nu se efectueze niciun atac preventiv, dar în schimb, s-a propus mobilizarea forţelor aeriene şi a patru divizii blindate, ce numărau 120 000 militari.

III. “Şi i-au strâns la locul ce se cheamă evreieşte Armaghedon…” 

6 octombrie 1973: Zamir, directorul Mossad, îl cheamă pe liderul Aman, Eli Zeira, de la ambasada israeliană de la Londra pentru a-l contacta telefonic. Zamir aflase de pe urma mesajului că războiul avea să înceapă înainte de apusul Soarelului, şi că atacul va fi condus de trupele egiptene şi siriene simultan. La ora 13:55, Israelul era slab pregătit, astfel, atacul egipteano-sirian a fost declanşat. Egiptul şi Siria lansează un atac coordonat asupra poziţiilor din Israel, dincolo de Canalul Suez şi pe Înălţimile Golan. Trupele egiptene au traversat canalul, securizând capul de pod din porţiunea estică a Deşertului Sinai, împingând linia Bar-Lev a Israelului. Între timp, pe frontul sirian, la prima bătălie, trupele siriene au învins forţele israeliene pe Muntele Hermon din nordul Israelului. Amos Levinburg, un ofiţer al serviciului de informaţii, este capturat tocmai acolo de un commando sirian.

La Valea Plângerii s-a desfăşurat o altă bătălie majoră între zilele 6-9 octombrie, unde forţele israeliene , deşi erau copleşite de trupele siriene superioare numeric, au reuşit să-şi menţină poziţia până când trupele siriene s-au retras, tocmai când apărarea israeliană era pe punctul de a colapsa.

În Sinai, egiptenii au trimis cinci divizii de 100 000 de soldaţi, 1350 de tancuri şi 2000 de unităţi de artilerie pentru a declanşa atacul. În faţa lor erau doar 450 de soldaţi ai brigăzii din Ierusalim în 16 forturi de-a lungul canalului, având la dispoziţie doar 290 de tancuri.

În cadrul Operaţiunii Badr, trupele egiptene aveau să traverseze Canalul Suez şi să rupă linia de fortificaţii Bar-Lev al Israelului. Atacul i-a surprins pe israelieni, iar pe 7 octombrie, traversarea a fost încheiată. Bancul de est al canalului a fost ocupat de 5 divizii de infanterie egipteană. Infanteria s-a stabilit pe poziţiile defensive ale capetelor de pod pe un front de 160 km. Forţele israeliene au sosit pe 7 octombrie să contraatace în opoziţie cu oraşul Ismailia. Dar forţele egiptene au reuşit să-şi amplaseze cu success armele anti-tanc pentru a respinge blindatele israeliene. Pe 8 octombrie, Egiptul ocupase o parte din malul de est al canalului Suez pe o distanţă de 15 km. Totodată, Egiptul a reuşit cu succes să impună o blocada navală asupra Israelului în Marea Roşie şi în Marea Mediterană.

La bătălia pentru Fortul Budapest, egiptenii au încercat de două ori să captureze fortul respectiv, o parte din linia Bar Lev. Ambele atacuri au eşuat, respinse fiind de forţele aeriene israeliene, combinate cu întăriri terestre.

În schimb, trupele egiptene reuşesc să înconjoare Fortul Lahtzanit şi să-l izoleze. Israelieneii eşuează să aducă întăriri fortului cu vehicule blindate. Egiptenii distrug apărarea şi capturează uşor fortul, curăţând buncărele folosind aruncătoarele de foc.

La Ofira, Egiptul lansează un alt atac aerian surpriză asupra Israelului cu 200 de aeronave militare. Însă forţele aeriene israeliene superioare tehnologic reuşesc să le respingă, 7 MiG-uri egiptene fiind doborâte şi restul forţelor aeriene egiptene fiind retrase.

Pe 7 octombrie, trupele siriene au capturat porţiuni sudice din Înălţimile Golan. În cadrul operaţiunii Model 5, israelienii au încercat să plănuiască distrugerea tuturor bateriilor de rachete siriene SAM de pe frontul Golan, bombardandu-le de la atitudine medie/joasă, pentru că aeronavele israeliene să nu fie detectate de radarele siriene. Totuşi, forţele aeriene israeliene nu au găsit ţintele, iar bateriile siriene SAM au fost mutate în altă parte. Şase unităţi aeriene F-4 Phantom au fost doborâte.

În Bătălia navală de la Latakia, s-au confruntat pentru prima dată în istorie nave echipate cu rachete sol-sol.

Pe frontul egiptean, la Romani, o ambuscadă egipteană a luat prin surprindere forţele israeliene, dar fără succes, fiind prima bătălie în care rezerviştii IDF au luat parte. La bătălia năvală de la Talamat, două nave israeliene Dabur doboară trei nave egiptene, dintre care două erau de patrulare.

În cadrul operaţiunii Tagar, 7 baze militare aeriene egiptene sunt distruse de avioanele israeliene

Pe 8 octombrie, Israel a lansat primele contraatacuri împotriva Egiptului, însă fără succes, căci erau incomplete şi răsfirate. În primele două zile de la începerea războiului, israelienii erau bătuţi de egipteni care foloseau rachete portabile anti-tanc.  

Nici pe frontul sirian, israelienii nu au parte de mult noroc, pierzând cea de-a două bătălie de pe Muntele Hermon în faţa sirienilor.

Pe 9 octombrie, încălcând ordinele, Generalul Major de rezervă, Ariel Sharon, a lansat contraatacuri asupra egiptenilor în zona de canal. Asta în vreme ce Israelul obţine o victorie în bătălia navală de la Băltim.  

Pe frontul sirian, şapte avioane F-4 Phantom II bombardează Damascul, ucigând 30 de civili.

Liderul evreu, Max Fisher, l-a rugat pe preşedintele american, Richard Nixon, în cadrul unei întâlniri de la Casa Albă să trimită ajutor israelienilor. În noaptea următoare, Nixon i-a transmis premierului Golda Meir că-i va trimite aeronave şi tancuri.

Pe 10 octombrie, în ciuda faptului că au recurs la apel pentru încetarea focului, americanii au furnizat arme şi provizii Israelului după ce URSS a furnizat arme Egiptului. Cursa Înarmării dintre cele două superputeri era reluată.

Israelul a declanşat primele atacuri cu succes împotriva trupelor egiptene care s-au mutat în afara razei de apărare aeriană. Israel a reuşit astfel să recaptureze o mare parte a teritoriului din sudul Golan.

Egiptenii au evitat să avanseze dincolo de Canal de teamă că ar lăsa bateriile SAM fără protecţie, ce se aflau pe malul vestic al canalului, astfel intrând în stadiul de apărare strategică.

Pe 11 octombrie, Israelul a atacat Siria dinspre poziţiile sale de pe Înălţimile Golan. Între timp, ambasadorul sovietic din SUA, Anatoly Dobrynin, i-a transmis secretarului de stat Henry Kissinger că forţele aeriene sovietice se află în alertă pentru apărarea Damascului. Kissinger l-a atenţionat pe Dobrynin că dacă trupele sovietice păşesc în Orientul Mijlociu, SUA vor proceda la fel.

Pe 12 octombrie, SUA au furnizat noi arme către Israel. Pe 13 octombrie, forţele aeriene israeliene atacă cu success aeroportul sirian al-Mazzah de lângă Damasc.

Pe 14 octombrie 1973 , la Sinai, are loc una dintre cele mai mari bătălii a tancurilor: 900 de tancuri şi 60 000 de trupe israeliene contra 400 de tancuri siriene şi 5000 de soldaţi sirieni. Israelul pierde doar 150 de tancuri, iar Siria, peste 260 de tancuri.

Timp de 32 de zile, din 14 octombrie pan ape 14 noiembrie 1973, SUA au furnizat Israelului arme, muniţie, tancuri, artilerie şi provizii în cadrul Operaţiunii Nickel Grass, spre a asigura supravieţuirea acestuia ca stat în urma ataculului surpriză.

Între zilele 15-17 octombrie, în cadrul Bătăliei de la Ferma Chineză, la est de Canalul Suez, Israelul poartă o victorie majoră în faţa Egiptului.

Pe 16 octombrie, primele trupe israeliene traversează Canalul Suez în cadrul operaţiunii Abirey-Halev. Copleşit de tehnica şi superioritatea armatei israeliene, preşedintele egiptean Anwar Sadat a cerut Uniunii Sovietice să convoace Naţiunile Unite şi să ceară armistiţiu.

Pe 17 octombrie, zece state arabe membre OPEC au anunţat că vor tăia producţia de petrol până când Israelul se va retrage din teritoriile arabe capturate în 1967 şi până când drepturile le vor fi redate palestinienilor. Embargoul a durat până în martie 1974, ce avea să producă criză petrolului din 1973. Preţul petrolului a crescut la nivel global de la 3 dolari per bariliu la 12$. Embargoul a cauzat un şoc, o adevărată criză energetică pentru economia globală.

Pe 20 octombrie, forţele Israelului s-au deplasat în continuare în nord, ajungând la 10 mile de Damasc.

Pe 21 octombrie, forţele israeliene conduse de generalul Avraham Adan au încercuit cea de-a treia armată egipteană. Între timp, în sud, forţele conduse de Sharon s-au poziţionat la 40 de mile de Cairo.

Pe 22 octombrie, Israelul a preluat toate poziţiile siriene pe Muntele Hermon.

SUA a adoptat rezoluţia 338 în cadrul Consiliului de Securitate, îndemnând la un armistiţiu imediat, precum şi implementarea rezoluţiei 242, prin care făcea apel la pace durabilă şi negocieri.

Dar luptele au continuat şi în ziua următoare în ciuda apelurilor disperate pentru armistiţiu. Totuşi, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia 339, prin care a făcut apel imediat la încetarea focului şi la amplasarea unor trupe ONU de monitorizare în zona de conflict.

IV. Încheierea conflictului

Pe 24 octombrie, cel de-al doilea armistiţiu şi-a început efectul, însă luptele au continuat între Egipt şi Israel. Ca rezultat, URSS a ameninţat SUA că va trimite trupe pentru a sprijini Egiptul.

În ciuda faptului că Israelul a purtat multe victorii, în ultima bătălie de la Suez, o brigadă blindată şi un batalion israelian au fost înfrânte de poliţia locală, echipele anti-tanc şi trupe cu arme uşoare din Egipt.

SUA a crescut nivelul de alertă nucleară. În urma presiunilor, URSS şi-a retras ameninţarea în ziua următoare. Ziua de 25 octombrie era astfel declarată ca ziua în care s-a încheiat războiul de Yom Kippur.

Se pare că Armaghedonul biblic a fost amânat. Israelul câştigase războiul.

Pe 28 octombrie, liderii militari ai Israelului şi Egiptului s-au întâlnit pentru a implementa armistiţiul la kilometrul 101 în Sinai. Era prima întâlnire dintre reprezentanţii celor două ţări după 25 de ani.

În acest război, din partea Israelului au participat 400 000 de trupe israeliene şi au fost folosite 1700 de tancuri, 940 piese de artilerie, 3000 de transportatoare blindate şi 440 de avioane. Cealaltă tabăra alcătuită din forţele Egiptului şi Siriei, precum şi din trupele expediţionare venite din celelalte ţări musulmane învecinate şi Cuba, a dispus în totalitate de peste 1 milion de trupe, 3600 de tancuri, 1700 piese de artilerie, 450 de avioane, 140 de elicoptere, 100 de nave şi 150 de baterii cu rachete.  

În acest război, Israelul a pierdut 2800 de soldaţi, peste 7000 fiind răniţi, iar coaliţia egipteano-siriană a pierdut 18 000 de oameni, alţi 35 000 fiind răniţi.

Un acord dintre Egipt şi Israel a fost semnat la Geneva pe 4 septembrie 1975, cunoscut ca "Sinai II", prin care Israelul retrăgea trupele cu 20-40 km înapoi din zona. Totuşi, Israelul încă mai deţinea 2/3 din Sinai.

Pe 17 septembrie 1978 s-au desfăşurat acordurile de pace de la Camp David, semnate de preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat şi premierul Israelului, Menachem Begin, ulterior cele două articole fiind semnate de preşedintele american Jimmy Carter.

Cei doi lideri a unor ţări beligerante au primit premiul Nobel pentru Pace. Egiptul a fost exclus din Liga Arabă pentru 10 ani în urma semnării acordurilor de pace.

Palestinienii s-au plâns că primul acord în ce priveşte situaţia acestora a fost semnat fără că ei să fie prezenţi, iar ONU a condamnat acest acord.

În ce priveşte protagoniştii războiului, Golda Meir a demisionat din funcţia de premier al Israelului în 1974. Generali ca David Elazar şi Ariel Sharon au fost forţaţi să demisioneze în urma războiului.

Hafez al-Assad a continuat să conducă Siria până la moartea sa din anul 2000.

Anwar Sadat a fost asasinat de un islamist fanatic nemulţumit de armistiţiu pe 6 octombrie 1981, chiar într-o paradă publică ce comemora anual războiul de Yom Kippur.

Israelul şi-a menţinut astfel supravieţuirea ca stat, dar şi în ziua de azi încă întâmpina relaţii diplomatice tensionate sau conflictuale cu vecinii musulmani.