Războiul de Uzură – Preludiul la Yom Kippur

Speranțele Israelului că se va instala pacea în regiune odată cu terminarea Războiului de șase zile s-au spulberat la numai trei săptămâni de la sfârșitul conflictului din iunie 1967. În zona Canalului Suez s-a consemnat atunci primul incident major dintr-o serie de ciocniri, raiduri și incursiuni ale părților, acțiuni militare care au ajuns să fie botezate ulterior Războiul de Uzură.

Chiar dacă nu a fost un război convențional (precum celelalte purtate până atunci de Israel) și nu a atras atenția presei mondiale, conflictul a durat puțin peste trei ani, mai precis din 1 iulie 1967 până la armistițiul dintre Egipt și Israel din august 1970.

Multe dintre acțiunile derulate în acest „război” au reprezentat noutăți absolute în istoria conflictelor, fiind avanpremiera confruntărilor ulterioare dintre Israel și țările arabe și un adevărat poligon de testare a armelor celor două superputeri mondiale. Incidentele cu Egiptul nu au fost singulare, Israelul purtând lupte intense de-a lungul a trei granițe și înregistrând peste 500 de morți și 2.000 de răniți.

Primul episod notabil al acestui conflict l-a constituit scufundarea navei-amiral a marinei israeliene, distrugătorul Eilat, pe 21 octombrie 1967. Nava a fost lovită de trei rachete antinavă P-15 (codificare NATO SS-N-2 Styx), lansate de vedete purtătoare de rachete egiptene din clasa Komar aflate în rada portului Port Said. Din echipajul de 199 de marinari, 47 au murit, iar alți 90 au fost răniți. Eilat a fost prima navă din istorie scufundată de o rachetă antinavă lansată de pe o navă adversă.

Chiar dacă nu au atins nivelul confruntărilor de pe frontul egiptean, au fost înregistrate ciocniri atât cu forțele palestiniene (sprijinite inițial, ocazional, de armata iordaniană) și mai ales cu cele siriene. Luptele de la granița cu Iordania au încetat după o serie de evenimente cu impact major asupra contextului politic și militar și care au condus la eliminarea forțelor palestiniene ca forță armată de pe acest teritoriu.

Astfel, după ce Regele Hussein al Iordaniei a scăpat dintr-un atentat organizat de militanții palestinieni și realizând că Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a devenit „un stat într-un stat” și o amenințare directă la tronul său, acesta a ordonat lansarea de operațiuni militare împotriva forțelor palestiniene în august-septembrie 1970. Suferind pierderi grele, militanții OEP au fost nevoiți să migreze din Iordania în Liban, unde s-au reorganizat. Acest lucru a însemnat începutul subminării autorităților libaneze, dizolvării statului libanez de către OEP și ocuparea unei părți a teritoriului său de către armata siriană.

În Egipt, după moartea lui Nasser, puterea a fost preluată de Anwar el Sadat, care a început cu atenție planificarea următorului război cu Israelul. În același timp cu respectarea cu strictețe a acordului de încetare a focului, pentru înșelarea israelienilor cu privire la intențiile lor și inducerea unui fals sentiment de securitate, egiptenii planificau executarea unei operațiuni majore de forțare a Canalului Suez – concomitent cu declanșarea ostilităților în Platoul Golan de către sirieni – efectuată prin surprindere și sub acoperirea unei puternice umbrele antiaeriene care să anuleze avantajul aviației israeliene.

Războiul de Ziua Ispășirii (Yom Kippur) – 1973

Originile acestui război datează de la finalul Războiului de șase zile din iunie 1967. Cu toate că în faza inițială trupele arabe au surprins IDF și au înregistrat succese pe ambele fronturi din Sinai și Platoul Golan, Israelul a reușit să oprească atacurile, să stabilizeze frontul și ulterior să recucerească teritoriul pierdut în urma unor operațiuni ofensive. Astfel, în partea de nord, sirienii au fost respinși de pe Platoul Golan, israelienii înaintând pe teritoriul sirian și amenințând capitala Damasc.

În sud, o ofensivă israeliană bine planificată a reușit să se infiltreze în intervalul dintre cele două armate egiptene care ocupau capetele de pod, să forțeze canalul și să înainteze în adâncimea dispozitivului egiptean, acțiuni care au dus în final la încercuirea forțelor Armatei a III-a egiptene. În acest context operațional nefavorabil, Egiptul a fost silit să solicite o încetare imediată a focului. Pe frontul de sud, egiptenii au rămas cu un avantaj teritorial, deși limitat, sub forma capetelor de pod de pe malul de est al canalului cucerite în primele zile ale asaltului.

Soldați egipteni în timpul Războiului de Yom Kippur (© Ghetty Images)

Comparativ cu masivele operații terestre și aeriene declanșate de forțele egiptene și siriene în timpul Războiului de Yom Kippur, scopurile strategice au fost destul de limitate.

În timpul evenimentelor care au condus la acest război au existat două erori fatale comise de statul evreu. Prima se referă la eșecul conducerii politice și militare de a evalua corect din punct de vedere informativ evoluțiile și concentrările de forțe paralele care se desfășurau pe fronturile egiptean și sirian. Cea de-a doua eroare majoră aparține conducerii armatei israeliene, care a crezut cu tărie că fragilele forțe dislocate de-a lungul Canalului Suez și Platoul Golan erau suficient de puternice pentru a respinge un atac arab.

Deși Israelul a obținut victorii categorice pe câmpurile de luptă din Sinai, Africa și Golan, beneficiile politice au fost mai reduse.

Rezultatele imediate ale Războiului de Yom Kippur au fost acordurile de dezangajare dintre Egipt și Israel, pe de-o parte, și Siria și Israel, pe de alta, urmate de un acord provizoriu semnat de Israel și Egipt în septembrie 1975, în Sinai. Acest acord provizoriu prevedea retragerea forțelor israeliene în zona trecătorilor Mittla și Gidi, înființarea unui centru american de supraveghere electronică în Sinai și retrocedarea câmpurilor petrolifere de la Abu Rudeis către Egipt. Nu în ultimul rând, Canalul Suez a fost deschis navelor care navigau spre și dinspre Israel.

Aceste acțiuni au culminat cu vizita istorică a președintelui Sadat la Ierusalim și discursul rostit în fața Parlamentului israelian – Knessetul – și ulterior cu negocierile pentru semnarea acordurilor de pace de la Camp David din septembrie 1978, primele semnate între Israel și o țară arabă.

Acest text este un fragment din articolul „Mult război, puţină pace în Orientul Mijlociu”, publicat în numărul 262 al revistei „Historia” (revista:262), disponibil în format digital pe platforma paydemic.