A sprijinit România Israelul în Războiul de şase zile? jpeg

A sprijinit România Israelul în Războiul de şase zile?

📁 Comunismul in România
Autor: Cezar Stanciu

În iunie 1967, Israelul a declanşat un atac fulgerător asupra Egiptului şi Siriei, obţinând o victorie zdrobitoare în doar şase zile. Situaţia era foarte delicată pentru liderul sovietic Leonid Brejnev, deoarece Moscova susţinuse până atunci lupta popoarelor arabe împotriva „imperialismului” american. Convocaţi la Kremlin, liderii comunişti din Europa de Est au decis ruperea relaţiilor cu Israelul în semn de protest. Cu excepţia lui Ceauşescu… 

Liderul egiptean Gamal Abdel al Nasser era o personalitate politică în plină ascensiune în anii 1960. Politica sa externă milita pentru unirea lumii arabe împotriva dominaţiei occidentale şi pentru dreptul statelor mici de a avea un cuvânt de spus în relaţiile internaţionale. Acestea i-au adus un prestigiu deosebit atât în rândul arabilor, cât şi în restul lumii, el fiind unul dintre liderii proeminenţi ai Mişcării de Nealiniere. Având în vedere situaţia arabilor din Palestina, politica sa pan-arabă căpătase şi pronunţate accente anti-israeliene.

Uniunea Sovietică l-a sprijinit pe Nasser încă din vremea lui Hruşciov, sperând să-l folosească împotriva americanilor şi să-l atragă de partea Moscovei, consolidând astfel poziţia sovietică în cadrul lumii a treia. Pe măsură ce Statele Unite s-au implicat tot mai activ în sprijinirea Israelului, opţiunea sovietică pentru arabi s-a consolidat. Cu toate acestea, relaţiile dintre sovietici şi egipteni au fost dificile, mai ales din cauza faptului că Nasser era un om imprevizibil, care deseori lua decizii în mod intempestiv şi sub impactul momentului. 

Preludiu la un război scurt

Mulţi lideri arabi declaraseră, în diferite circumstanţe, că obiectivul lor era alungarea evreilor din Palestina, însă atunci când Nasser, cu prestigiul pe care îl avea, a declarat că ţara sa urmărea nici mai mult, nici mai puţin decât lichidarea statului Israel, impactul a fost cu totul diferit. În general, specialiştii apreciază că izbucnirea Războiului de şase zile, în iunie 1967, a fost rezultatul unui lung şir de greşeli făcute de Nasser. În special două dintre acestea au fost de natură să-i convingă pe israelieni că Nasser vorbea serios atunci când se referea la lichidarea Israelului.

Astfel, în luna mai 1967, în urma unor informaţii referitoare la potenţiale concentrări de trupe israeliene la graniţa cu Siria, Nasser a luat decizia de a închide prin mijloace militare Golful Aqaba, ceea ce a provocat mari pierderi economice Israelului, multe din rutele sale comerciale trecând pe acolo. Ulterior, Nasser a solicitat retragerea trupelor UNEF staţionate în Peninsula Sinai. Acestea erau contingente sub egida Naţiunilor Unite care staţionau în zona graniţei dintre Egipt şi Israel cu scopul menţinerii păcii. Pentru israelieni, retragerea trupelor UNEF – care staţionau acolo cu acordul Egiptului – a fost un semn că Nasser se pregătea de luptă.

Kremlinul decide:în ciuda deciziilor sale intempestive, Nasser trebuie sprijinit

În aceste condiţii, Israelul a lansat pe 5 iunie 1967 un atac fulgerător asupra Egiptului, lovind pe calea aerului baze militare şi mai ales aeroporturi, cu scopul de a-i paraliza capacitatea de apărare. Lovituri similare au urmat împotriva Siriei, iar israelienii au obţinut o victorie totală împotriva adversarilor, nimicind practic forţele armate ale Egiptului în doar şase zile. Pentru Brejnev, aceasta era o catastrofă:înfrângerea zdrobitoare a aliatului său reprezenta o lovitură de prestigiu pentru Uniunea Sovietică. În plus, Moscova era silită să-i acorde în continuare suport aliatului, mai ales militar, cu costuri mari.

În după-amiaza zilei de 8 iunie 1967, Ceauşescu a primit un telefon pe „firul roşu” direct de la Moscova, prin care era convocat a doua zi la Kremlin, la o întâlnire urgentă a liderilor comunişti, pentru a dezbate situaţia din Orientul Mijlociu. La întâlnire, Brejnev le-a povestit „tovarăşilor” despre evoluţia situaţiei militare, aşa cum o cunoştea din surse sovietice, şi a insistat asupra faptului că Uniunea Sovietică nu l-a sprijinit pe Nasser în deciziile sale care au precipitat izbucnirea războiului. El a relatat faptul că atât închiderea golfului, cât şi solicitarea de retragere a trupelor UNEF au fost decizii luate de Nasser, fără consultarea Moscovei. Concluzia sa era că, în ciuda acestei situaţii, Nasser trebuia sprijinit în continuare, pentru a nu periclita influenţa „socialismului” în lumea arabă.

Ceauşescu ia distanţă:„Aceasta este o lozincă care nu poate primi sprijin”

Majoritatea liderilor comunişti prezenţi s-a exprimat în sensul celor spuse de Brejnev, reafirmându-şi cu loialitate sprijinul atât pentru Nasser, cât şi pentru politica sovietică din Orientul Mijlociu, condamnând agresiunea Israelului şi presupusul sprijin oferit de americani acestora din urmă. Ceauşescu, care a mers la Moscova însoţit de I.Gh. Maurer, a avut însă un alt punct de vedere. Prima întrebare pe care a ridicat-o Ceauşescu a fost din ce cauză a suferit armata egipteană o înfrângere atât de grea, într-un timp atât de scurt? Întrebarea sa era retorică şi avea o ţintă precisă:anterior, Brejnev tocmai explicase că Uniunea Sovietică oferise Egiptului un ajutor militar consistent cu mult înainte de începerea conflictului, şi în ceea ce privea logistica, şi în ceea ce privea expertiza, prin numeroşii ofiţeri sovietici trimişi în Egipt pe postul de consilieri.

„Şi noi ne-am pus întrebarea şi nu găsim un răspuns– spunea Ceauşescu în şedinţă – ce s-a întâmplat cu armata RAU? Cum a fost posibil ca în condiţiile în care ei se pregăteau şi şi-au mobilizat toate forţele, să nu adopte măsurile elementare şi să nu cunoască ce va face şi duşmanul? Serviciile respective de informaţii nu au cunoscut realitatea în ce priveşte Israelul, intenţiile sale. Aceasta trebuie să ne dea de gândit”[1].

Maurer şi liderul polonez Władisław Gomułka au avut un schimb de replici cu această ocazie. Revenit acasă, Ceauşescu povestea cum Gomułka a răspuns că aceste greşeli ale armatei egiptene fuseseră cauzate de faptul că în această armată se găseau mulţi analfabeţi. La aceasta, Maurer a replicat sarcastic că şi în Pactul de la Varşovia se găseau, de altfel, mulţi „analfabeţi politici”[2]. Dincolo de aceasta însă, mesajul pe care l-a transmis Ceauşescu la întâlnirea de la Moscova a fost în opoziţie cu cel sovietic. Poziţia lui Brejnev era că Israelul a comis un act de agresiune şi trebuia condamnat pentru aceasta. Ceauşescu, în schimb, a susţinut că responsabilitatea era de fapt împărţită, fiindcă atacul israelian fusese determinat de provocările lui Nasser:„Ei şi-au propus să distrugă Israelul. Felul în care arabii au pus problema nu a servit mobilizării opiniei publice mondiale în favoarea lor. Lozinca de distrugere a Israelului a ridicat lumea împotriva lor. Aceasta este o lozincă care nu poate primi sprijin. În această regiune sunt multe probleme litigioase, dar rezolvarea lor nu se poate face prin nimicirea Israelului sau a statelor arabe”[3].

Brejnev i s-a plâns lui Ceauşescu:„Sunt extrem de obosit. N-am dormit de 3 zile”

Dezbateri aprinse au avut loc la final în legătură cu o potenţială declaraţie comună prin care Israelul să fie condamnat ca agresor, idee căreia Ceauşescu i s-a opus. În final, el nu a semnat decât un comunicat comun care chema la rezolvarea paşnică a conflictului, în timp ce ceilalţi lideri comunişti, la propunerea Moscovei, au decis să rupă relaţiile diplomatice cu Israelul. Într-o pauză a întâlnirii, Brejnev i se plângea lui Ceauşescu:„Sunt extrem de obosit. N-am dormit de 3 zile. Azi noapte am dormit doar 2 ore pe canapea la serviciu. Stăm toţi trei (Brejnev, Kosîghin, Podgornîi, n.n.) şi scriem tot timpul instrucţiuni pentru reprezentantul sovietic în Consiliul de Securitate. Din oră în oră primim noi ştiri. Eu i-am spus lui Nasser să fie prudent şi mi-a răspuns că este pregătit. Acum spune că americanii şi englezii au intervenit, trimiţând avioane care să ofere acoperire Israelului. Nu este adevărat. Noi ştim precis. Navele noastre din Mediterana sunt alături de cele americane. Ne observăm reciproc. Niciun avion american n-a zburat şi n-a acordat protecţie Israelului. Mai mult decât atât. Noi am vorbit tot timpul prin telefonul roşu cu Johnson, Wilson şi de Gaulle”[4].

România nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, aşa cum au procedat celelalte ţări comuniste, ceea ce a atras atenţia întregii lumi în mod favorabil, contribuind la sporirea prestigiului internaţional pe care Ceauşescu începea deja să-l dobândească. Cu toate acestea, el a avut grijă, la întoarcerea de la Moscova, să lanseze un nou apel la rezolvarea paşnică a conflictului. O notă scrisă în acest sens a fost înaintată atât ambasadorilor ţărilor implicate, cât şi ambasadorului american la Bucureşti. Refuzul Bucureştiului de a rupe relaţiile cu Israelul a fost însă de folos acestei ţări, în condiţiile criticilor cu care se confrunta deja pe plan internaţional, reprezentând implicit o formă de susţinere.

Ambasadorul israelian a revenit ulterior în audienţă la Ministerul de Externe, pentru a mulţumi în numele guvernului său pentru poziţia „înţeleaptă” a României şi a făcut un apel la guvernul român să depună eforturi pentru a aduce partea arabă la masa negocierilor. Arabii refuzau să negocieze cu Israelul până când acesta nu se retrăgea din teritoriile ocupate, iar Israelul condiţiona la rândul său retragerea de recunoşterea statalităţii sale de către ţările arabe. Impasul era deplin.

Tito era convins:„imperialiştii au organizat acest lucru. Israelul a fost instrumentul”

O întrebare esenţială care se ridică aici este de ce a refuzat Ceauşescu să facă ceea ce făcuseră toţi ceilalţi lideri comunişti, provocând Moscova pe o temă care nu implica o miză directă pentru România. Într-o discuţie purtată cu preşedintele iugoslav Iosip Broz Tito la Moscova, cu ocazia întâlnirii amintite, Ceauşescu era de părere că o mare responsabilitate pentru cele întâmplate îi revenea Uniunii Sovietice, care l-ar fi încurajat pe Nasser în greşelile sale. Tito în schimb, fiind apropiat de Nasser prin colaborarea lor în cadrul Mişcării de Nealiniere, părea să-i considere vinovaţi pe americani, care ar fi incitat Israelul la război:„Tito:Desigur, imperialiştii au organizat acest lucru. Israelul a fost instrumentul;Israelul a atacat. Îl cunosc de 15 ani pe Nasser. El n-a dorit acest război. Eu i-am spus când ne-am întâlnit că n-are dreptate când pune problema distrugerii Israelului, dar n-a ascultat. (…)

Ceauşescu:Tovarăşe Tito, vreţi să vă spun în mod sincer? Noi avem date din care reiese că el însuşi a spus că a fost împins la acest război.

Tito:Dracu’ ştie!”[5]

Poziţia României faţă de Războiul de şase zile nu a fost nici pe departe una de susţinere explicită a Israelului, având în vedere că în nenumărate rânduri diplomaţia română a făcut apel la părţile implicate în conflict să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică. Mai mult, în foarte multe ocazii, România a solicitat Israelului, inclusiv în mod direct, să se retragă din teritoriile ocupate. Analiza documentelor oficiale emise în România în acel context, fie la nivel de partid, fie la nivel de stat, relevă mai degrabă o poziţie de neutralitate, care ilustra fidel direcţia generală a politicii externe româneşti în epocă. Totuşi, refuzul de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul nu putea să nu fie interpretat ca o formă implicită de susţinere.

Maurer:„noi nu am semnat declaraţia de la Moscova pentru că nu am vrut în felul acesta să acoperim o politică care a fost făcută într-un anumit fel”

Un alt răspuns la întrebarea de ce a procedat România în acest fel a fost oferit chiar de premierul I.Gh. Maurer. Acesta a efectuat o vizită în China în cursul lunii iulie 1967, ocazie cu care a purtat discuţii îndelungate cu omologul său Ciu Enlai, unul dintre oamenii de încredere ai lui Mao. Poziţia chineză era vizibil diferită de cea românească, în sensul că China îi acuza pe americani că au incitat Israelul contra arabilor, lucru cu care Maurer nu era de acord, după cum îi mărturisea lui Ciu Enlai. Pe de altă parte însă, China acuza şi Uniunea Sovietică de trădare, în sensul că nu acordase arabilor tot sprijinul pe care putea să-l acorde. Şi aici poziţia românilor era diferită.

Cu privire la raţiunile României de a nu rupe relaţiile diplomatice cu Israelul, Maurer îi spunea lui Ciu Enlai:„Pentru a încheia problema aceasta a Orientului Mijlociu, îmi rămâne să arăt că noi nu am semnat declaraţia de la Moscova pentru că nu am vrut în felul acesta să acoperim o politică care a fost făcută într-un anumit fel. Sigur că declaraţia cuprindea o serie întreagă de lucruri care nouă ni s-au părut că nu trebuiau abordate în felul acesta, dar declaraţia avea ca principal obiectiv să solidarizeze ţările socialiste care fac parte din Pactul de la Varşovia cu politica dusă de către Uniunea Sovietică în acest spaţiu”[6].

Cu alte cuvinte, poziţia României era determinată – dincolo de alte considerente – de refuzul său de a accepta subordonarea faţă de Uniunea Sovietică. Această politică nu a compromis relaţiile sale cu China, în ciuda poziţiilor diferite, dar, în schimb, le-a îmbunătăţit semnificativ pe cele cu Statele Unite, care au recepţionat în mod favorabil această manifestare de independenţă a României[7]. Mai mult, o îmbunătăţire s-a putut observa în mod surprinzător şi în relaţiile cu Iranul. Această ţară – la acel moment încă o monarhie – nu agrea politica pan-arabă a Egiptului, în care vedea o ameninţare. Nasser era el însuşi un revoluţionar care răsturnase o monarhie înainte de a veni la putere, ceea ce nu stârnea simpatii la Teheran.

Ceauşescu, invitat în Iran

La câteva zile după încetarea ostilităţilor, ambasadorul iranian la Bucureşti, Soltan Hossein Vakili Sanandaji, a fost primit în audienţă de Ceauşescu, ocazie cu care a transmis aprecierea guvernului său pentru poziţia adoptată de România. Ambasadorul fusese deja împuternicit să-i adreseze lui Ceauşescu o invitaţie oficială de a vizita Iranul. El a ţinut să precizeze că „ţara sa nu poate admite ca un stat să fie desfiinţat cu forţa, deoarece a admite un astfel de principiu înseamnă a crea posibilitatea ca astăzi să fie lichidat Israelul, iar mîine oricare altă ţară”[8]. Ceauşescu a mulţumit pentru invitaţie dar a evitat să precizeze o dată la care ar putea efectua vizita, conştient probabil că o asemenea vizită ar însemna o susţinere clară pentru adversarii Egiptului. Acesta era un mesaj pe care Ceauşescu a evitat să-l transmită.

În final, poziţia României faţă de Războiul de şase zile a fost în mod limpede influenţată de eforturile sale de afirmare a independenţei pe plan extern şi de distanţare de Uniunea Sovietică. Echilibrul atent realizat de diplomaţia română a făcut în aşa fel încât această poziţie, diferită faţă de celelalte ţări comuniste, să-i îmbunătăţească relaţiile cu Israelul şi SUA, fără a le compromite totuşi pe cele cu lumea arabă sau China. Singurele relaţii externe care au avut de suferit au fost probabil cele cu Uniunea Sovietică, având în vedere că, mai târziu, Brejnev avea să-i reproşeze lui Ceauşescu, de mai multe ori, poziţia diferită adoptată faţă de conflictul din Orientul Mijlociu.

NOTE

[1]Note de la întâlnirea conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a guvernelor socialiste, Moscova, 9 iunie 1967, ANIC, fond CC al PCR – secţia Relaţii Externe, dosar no. 43/1967, f. 16

[2]Stenograma şedinţei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din ziua de 10 iunie 1967, ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr. 88/1967, f. 10-11

[3]Note de la întâlnirea conducătorilor…, f. 15

[4]ibidem, f. 33-34

[5]ibidem, f. 35-36

[6]Stenograma discuţiilor avute cu ocazia vizitei delegaţiei de partid şi guvernamentale a Republicii Socialiste România în Republica Populară Chineză, ANIC, fond CC al PCR – secţia Relaţii Externe, dosar nr. 49/1967, f. 52

[7]Dumitru Preda, „Foreign Policy of the United States and Romania. New Evidences, 1963-1969”, Totalitarianism archives, nos. 1-2 (2002), p. 263

[8]Notă de convorbire, ANIC, fond CC al PCR – secţia Relaţii Externe, dosar nr. 46/1967, 4.