Ratarea Centenarului și nevoia de Ion I. C. Brătianu

În România, este o chestiune delicată să te apropii, echilibrat, de trecut. Am reușit să construim o atmosferă socială care te somează să lași trecutul în urmă, pentru că - ți se spune - oricum nu are nicio consistență, nu contează, trebuie repudiat. Eventual este folosit ca să justifice, într-o notă aproape fatală, esențialistă, turpitudinile cotidiene. Trecutul românilor este bun doar să extragi din el răul, defecțiunea, neîmplinirea, prin care să justifici, eventual, defectele de azi. 

Am revenit, într-un fel pervers, înainte de 1989: exagerăm la fel, dar cu semn schimbat. Ceea ce înainte era asumat eroic, fără rest, encomiastic, fără nuanțe, astăzi este aruncat peste bord cu același entuziasm și lipsă de discernământ. Moda zilelor noastre este nu să te apropii de trecut, ci să te desparți de el - nici măcar cu zâmbetul pe buze, cum învăța un filosof. Prima victimă a acestei atitudini a fost ratarea emblematică, pe tot parcursul anului 2018, a Centenarului Marii Uniri. Ratarea Centenarului nu este decât culminația unui traseu mai amplu în România de după decembrie 1989, asumat consecvent și iresponsabil cu multă vreme în urmă.

Din acest punct de vedere, se cuvin niște precizări. Căci intrăm într-o situație nu doar nefastă, ci schizofrenică, de-a dreptul. Dacă astăzi deconstruim frenetic trecutul, și nu în sensul filosofiei heideggeriene, de revelare a ceea ce a rămas ascuns, ci în sensul post-modern al minimalizării și destrucției lui (Derrida), configurăm un model pe care îl vrem hegemonic și care este cel puțin riscant, în primul rând pentru țesătura și consistența societală a comunității românești. Dacă anulezi și pulverizezi toate valorile care pot ține o comunitate împreună, care îi creează sentimentul de „noi”, cum mai poți mobiliza - în numele a ce -, respectiva comunitate? Problema este mai gravă și mai profundă decât pare. Cineva poate să demonstreze, foarte simplu, că individualismul excesiv, abandonarea comunității ca proiect, este și o consecință a faptului că nu te mai poți lega de comunitate, pentru că nu mai știi cum și nici nu mai ai idee de ce mai înseamnă acea comunitate. Și dacă nu ai comunitate, de ce să îți pese de ea? O poți fura, prăda, escroca, devaliza, otrăvi sau distruge. Pe nimic, nu se mai poate construi nimic. Dar nici nu se mai poate cere sau pretinde ceva...

Este un episod european foarte important legat de această chestiune. Jürgen Habermas, celebru sociolog german, le-a spus nemților pe când voiau să se reunească (în 3 octombrie 1991), franc, că este foarte periculos ce se întâmplă și că germanii trebuie să fie temperați în aplombul lor național. Și le-a mai spus că soluția pentru ei ar fi „patriotismul constituțional”, adică proiecția europeană și patriotismul legislației constituționale din Europa. Să nu ne mai uităm la trecut, să iubim legile Europei și viitorul continentului. Aceasta era soluția pentru Germania, ca să fie îmblânzită, cel puțin în viziunea sociologului. În același timp, tot Jürgen Habermas era cel mai mare critic al eșecului nemților de a-și asuma, în opinia sa, Vergangenheitsbewaeltigung-ul. În esență, vina pentru istoria recentă a Germaniei. Contradicția era însă la ea acasă și a fost semnalată de un mare sociolog și antropolog american, Edward Shils, care intră în polemică și îi transmite lui Habermas următoarele: „Însăși existența națiunii germane cu lung trecut și relativ bine definit set de granițe teritoriale este cauza existenței problemei «Vergangenheitsbewaeltigung-ului». Dacă germanii de azi nu ar fi avut conștiința că propria lor generație și generațiile germanilor dinainte sunt deopotrivă membri ai societății germane, cei 12 ani de tiranie național-socialistă și Holocaustul pe care l-au produs nu ar fi fost o problemă morală pentru ei. (...) Nu poți vorbi despre Vergangenheitsbewaeltigung, negând identitatea societății germane a anilor 1919-1933 sau 1933-1945 cu cea a societății germane a anilor ’70, ’80 sau ’90. Dacă tot ce se reclamă a fi german este a fi loial și a respecta «Grundgesetz-ul» (Constituția), în uz, atunci întreg trecutul trebuie șters cu buretele” (Dungaciu, 2018).

Care a fost miza în Germania anilor ’90, perfect actuală și pentru noi, astăzi? Nu poți să afirmi că trecutul nu există și, în același timp, să ceri intempestiv unei comunități să se raporteze vinovată la scandalul răului din trecutul ei. Fiecare comunitate are, probabil, un scandal al răului în trecutul ei (război, Holocaust, atrocități, persecuții, discriminări), dar are și un scandal al binelui, al succesului, al performanței, al bucuriei de a fi parte a acelei comunități. Este incoerent să-i deconstruiești istoria și să spui că trecutul nu există, e doar invenție sau imaginație, și, în același timp, să-i spui că la un moment dat al istoriei ei, că voi, membrii respectivei comunități, ați fost vinovați! Pentru că vinovăția trecută, care este reală de foarte multe ori în comunitățile europene, nu se poate asuma individual de către generația actuală, care nu a avut nimic de a face fizic/juridic/moral cu membrii acelei generații, decât asumându-și trecutul întregii comunități, ca parte a trecutului ei real și personal.

Ca să ne putem asuma credibil și sincer greșelile/atrocitățile trecutului – și trebuie să o facem de fiecare dată! -, noi, cei de astăzi, se presupune că am fost și noi „reprezentați” acolo sau că cei de atunci sunt legați de noi, într-un fel anume, de cei de azi și de aici. Care este această legătură misterioasă, care nu e de natură individuală (repetăm: în parte, niciun individ nu e vinovat juridic pentru trecut). Evident, o legătură comunitară, a identității etnice, în sens cultural, desigur (deși individual nu suntem niciunul dintre noi pentru trecut, ca și comunitate etnică/națională, toți trebuie să ni-l asumăm). Și dacă asumarea greșelii nu poate fi doar „imaginară” sau „inventată”, e clar că nici trecutul nu poate fi doar așa ceva.

Dacă este să ne asumăm trecutul, atunci trebuie să ni-l asumăm și în binele și în răul lui. Aceasta a fost lecția germană după ’90 și credem că este lecția pe care trebuie să ne-o asumăm și să o practicăm astăzi. Iar trecutul României îl are, la loc de cinste, pe Ion I. C. Brătianu, patronul spiritual al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Cuviincios, fără emfază sau excese, dar punând lucrurile în adevărata lor lumină, dialogul actual cu marele om de stat ar fi în avantajul nostru indiscutabil. Reeditarea operelor sale, pe care editura institutului nostru și-a asumat-o, este un prim pas în această direcție.