Programul de înarmare cerut de Stalin la finalul celui de-al Doilea Război Mondial

Uniunea Sovietică a fost descrisă drept un paradis terestru în care urma să nu mai existe exploatarea omului de către om și ar fi fost o fericire veșnică. Iluzia era întreținută de un vast aparat de propagandă și masele au început să creadă că așa este bine pentru că altfel dușmanii abia așteaptă să vină să distrugă marile realizări ale regimului. Invazia nazistă din 1941 a consolidat legătura cu mulțimile. Nu era ceva plăcut, dar era ceva absolut necesar pentru supraviețuire.

Iosif Stalin a putut astfel să facă orice, mai ales că armata de politruci din subordine accepta totul dacă avea parte de prosperitate personală. Liderul de la Kremlin a stabilit în 27 noiembrie 1945 că trebuie să înceapă un nou program de înarmare pentru a înfrunta lagărul capitalist și industria a primit comenzile uriașe.

Oamenii de rând cred că fabricile imense erau concepute pentru a avea locuri de muncă, dar în realitate totul se făcea pentru dotarea cu armament performant în cantități fără precedent în istorie. Flota de război era fundamentală pentru cucerirea planetei și au fost cerute nave multe și, mai ales, foarte scumpe. Acesta era un detaliu nesemnificativ pentru masele de comuniști și trebuia să se facă totul pentru armele revoluției mondiale. Nivelul de trai putea să fie sacrificat, moartea celor slabi nefiind ceva de plâns pentru omul cu sufletul oțelit.

Stalin a cerut printre altele 30 de crucișătoare ușoare ce erau dotate cu câte 12 tunuri de calibrul 152 mm. Par construcții ieftine în raport cu alte categorii, dar România interbelică doar a visat la o astfel de navă. A cere 30 de vapoare în zece ani de la o țară vlăguită de un război devastator însemna o condamnare la sărăcie și moarte. Erau date indicații și în ceea ce privește fabricarea de distrugătoare și aici cererea era de 188 de unități. Bugetul României în toată perioada interbelică a putut să permită numai achiziționarea a patru unități cu performanțe inferioare.

Dacă inamicul ar fi avut forțe de suprafață superioare, flota sovietică ar fi trecut la atac cu cele 367 de submarine ce erau comandate șantierelor navale. Torpiloarele subacvatice erau ieftine în raport cu portavioanele sau cuirasatele americane și ar fi putut să dea lovituri prin surprindere la distanță mare de propriile baze.

Iosif Vissarionovici Stalin nu era omul care să stea mult pe gânduri atunci când era vorba de pregătirea revoluției mondiale și a impulsionat producția de armament de toate tipurile. Cele mai luminate minți din știință au fost orientate spre cercetarea cu rol militar și nu mai contau bunurile pentru populație sau pentru economie. A murit în martie 1953 și n-a apucat să vadă marea flotă cu steaguri roșii învingătoare pe toate oceanele planetei.

Urmașii la putere au mai tăiat din vapoarele puse în docurile uscate, dar politicile de supraînarmare au continuat și era un singur obiectiv: cucerirea întregii planete. Cum tunurile de mare putere nu mai erau de produs în fabricile uzate de devastatorul război și SUA dispunea de artilerie impresionantă de calibrul 406 mm, liderii de la Kremlin au oprit cercetarea și producția unor astfel de arme. Au început însă producția de rachete navale de toate tipurile și o nouă cursă a înarmărilor a continuat inclusiv în era Mihail Gorbaciov. Uniunea Sovietică s-a prăbușit în anul 1991, dar au rămas fanatici dornici să pună în practică visurile utopice ale politicienilor fanteziști în strategii criminale.

_{Foto sus:
Iosif Stalin, la Parada Victoriei din Piața Roșie, 24 iunie1945 (©
Wikimedia Commons)}