Standardizare a armamentului Armatei Roșii. Stalin, adept al principiilor americane de organizare a producției

Se spune că Istoria este o frumoasă poveste și omului îi plac basmele scrise de cei ce folosesc cu măiestrie cuvintele. Dacă se adaugă un film ce smulge lacrimi persoanelor sensibile, trecutul a fost modificat pentru multă vreme și nu mai contează adevărul. Minciunile frumos cosmetizate sunt și ceea ce le trebuie serviciilor de propagandă din întreaga lume. Aceste legende sunt amplificate din generație în generație pentru că dau bine în literatură, teatru sau cinematografie și acum fac parte din cultura universală.

Există astăzi în lumea virtuală o adevărată febră intelectuală și un ocean de informație este prezentat de către specialiști și de diferiți pasionați. Se adaugă comentarii mai mult sau mai puțin utile. Al Doilea Război Mondial nu putea să nu atragă atenția cercetătorilor și mase de cititori au început să fie interesate de anumite teme. Au apărut adevărate curente de gândire și nu mai contează dacă se spune adevărul sau nu. Mulțimile au idei puține și ferme. A apărut astfel o fascinație pentru armata germană pentru că a avut victorii deosebite și arme performante. Nici nu mai contează că era o instituție militară ce răspândea teroare pe unde ajungea și era ajutată din plin de forțele S.S. Tot ce are legătură cu Wehrmacht-ul pare perfect și de calitate. Învingătorii au reușit să copleșească calitatea numai prin cantitate. Documentarele frumos colorate au introdus și mai adânc în creierul social această teorie.

Dacă se analizează puțin datele publicate, se constată repede că Berlinul a planificat foarte prost producția de armament și cantitățile în raport cu inamicii totalitari sau ziși democrați. Iosif Stalin a fost acuzat mai mereu că nu se pricepea la probleme militare și a luat multe decizii politice eronate, ceea ce era absolut normal pentru o persoană care n-a reușit nici măcar să fie preot. Statisticile publicate în spațiul ex-sovietic demonstrează că liderul de la Kremlin a fost un geniu al răului și a știut ce să aleagă pentru obținerea victoriei asupra întregii lumi.

Obuzierul de calibrul 122 mm, gura de foc principală pentru infanterie

Tunul era arma care reprezenta principala forță de distrugere pe câmpul de luptă și infanteria și tancurile nu puteau acționa fără un sprijin masiv al artileriei. Stalin, adept al principiilor americane de organizare a producției, a cerut mereu o standardizare a armamentului și gura de foc principală pentru infanterie a fost obuzierul de calibrul 122 mm.

Era o adevărată obsesie pentru proiectilul cu o masă de 21.76 kg, dar existau și alte variante în funcție de destinație (chimice, antibeton, șrapnel etc). Industria era concepută să livreze muniția în orice cantitate și armata 122 germană a avut mari probleme să înfrunte bombardamentele ce durau ore sau zile întregi, unele pauze apărând atunci când servanții mâncau și astfel era timp și pentru răcirea țevilor. La 1 iunie 1941, erau pregătite 8.700 de obuziere și puterea de foc a acestora era devastatoare. Se adăugau 1.300 de tunuri de același calibru, dar care aveau o bătaie superioară pentru a putea să lovească spatele pozițiilor inamice.

Erau astfel gata de acțiune 10.000 de guri de foc și nu se poate spune că nu exista pregătire pentru acțiune. Se poate presupune că altele erau în diferite faze de producție și au fost livrate până la 22 iunie 1941. Fabricile de muniții au produs cantități enorme de mijloace de distrugere și numai o salvă a tuturor acestor guri de foc implica un consum de 217,6 tone de proiectile.

Dacă se face referire la vagoanele clasice, deplasarea acestei mase implica utilizarea a 22 de vagoane de cale ferată. Să nu se uite că erau de adăugat cartușele pentru propulsie și lăzile pentru transportarea în siguranță a produselor speciale. Armata germană era obligată să riposteze la această categorie de tehnică de luptă cu obuziere de calibrul 105 mm, proiectilele acestora având o masă de numai 14,81 kg. A fost absolut normal ca infanteriștii din primele linii să fie uimiți de superioritatea focului artileriei sovietice și numai manevrele rapide ale tancurilor au împiedicat organizarea dispozitivului de luptă pentru un tir masiv, așa cum era stabilit în tratatele de tactică ale Armatei Roșii.

Tunurile de captură au fost integrate în structurile forțelor germane pentru a compensa inferioritatea artileristică. Altele au fost oferite aliaților și poate ar fi fost folosite mai intens, dar era un alt sistem de armament și era greu să se facă trecerea în plin conflict de amploare. Era și greu pentru germani să accepte că pot plagia la o scară uriașă tehnica persoanelor inferioare.

Armata Roșie mai avea un as în mâneca și totul se făcea cu aprobarea lui Iosif Stalin: tunurile și obuzierele de calibrul 152,4 mm. Minți luminate au fost trimise în laboratoare de cercetare ce erau sub controlul poliției politice și calculele acestor savanți de tip deținut au fost corecte pentru a se obține o categorie de armă încadrată perfect în structurile oștirii comuniste.

Muniția era produsă în mare serie și fabricile au livrat mai multe variante de tunuri, obuziere sau piese grele. Imaginație trebuia să fie și totul era apoi transpus în oțel de cea mai bună calitate. Au fost strânse din toate modelele modernizate sau noi 7.130 de exemplare. O simplă salvă a acestora ar fi fost echivalentă cu aproape 311 tone de proiectile.

Se preconiza înainte de începerea ostilităților să fie câte 12 guri de foc pentru fiecare divizie de infanterie și astfel puteau să realizeze un cumplit baraj exploziv împotriva oricărui inamic. Tancurile vremii nu rezistau la loviturile directe și schijele mari puteau să provoace avarii dacă veneau din lateral. Iosif Stalin avea pregătite pentru luptă suficiente piese pentru formarea a 322 de mari unități de infanterie. Obuzierele de 122 mm erau suficiente pentru 272 de divizii și nimeni în lume nu putea să dispună de astfel de efective modern dotate.

Tactica de luptă prevede sprijinirea trupelor trimise la atac sau amenințate de inamic prin detașarea gurilor de foc folosite pentru corpurile de armată sau pentru rezerva strategică. Standardizarea cerută cu insistență de către dictatorul comunist, admirator al metodelor americane de producție, asigura o cantitate copleșitoare de proiectile și militarii germani constatau cu surprindere că artileria sovietică este folosită intensiv de către ofițerii terorizați de temuții politruci.

Militarul Hans Roth a apucat să noteze pe ce hârtie apuca impresii despre marele conflict ideologic și a scris negru pe alb că proiectilele de 122 mm erau enervant de multe și de puternice. A suportat și bombardamente intense în care se trăgea în stil stahanovist și doar o pauză de masă a tunarilor le mai dădea și germanilor din Divizia 299 infanterie clipe de liniște. Mai trebuia să se răcească și țevile pentru a nu se uza prematur.

Hans Roth, aflat într-o subunitate ce lupta în prima linie, constata că artileriștii ruși trag și bine, că au antrenament și nu erau lipsiți de pregătire după cum scriu unii istorici contemporani. Adevărul este că oricine poate să fie erou din birou și când nici măcar nu vede un tun sau obuzier de calibrul 122 mm. Alta ar fi situația dacă ar suporta un tir cu proiectile înalt explozive.

Militarii germani au urât gurile de foc sovietice și era o atitudine absolut normală. Cum înaintarea rapidă a blindatelor a permis capturarea multor tunuri în stare perfectă de funcționare, părerea despre realizările popoarelor presupus inferioare s-a schimbat și armele au fost adoptate în înzestrarea unităților de artilerie și chiar a fost produsă muniție pentru a se obține toate avantajele de la piese superior proiectate.

Industrializarea forțată începută în anul 1927 n-a fost concepută pentru producerea de bunuri necesare maselor populare. Industria grea a produs oțel și a livrat din belșug armament pentru a satisface fanteziile liderului comunist ce se declara drept unicul cunoscător al valorilor leniniste. Nu s-a făcut ceva pozitiv pentru om în comunism. Au fost vândute numai lozinci și iluzii, cele cu oferirea de locuri de muncă fiind persistente până-n prezent.

Istoricii de astăzi nici nu pot înțelege cât de mare a fost amploarea înarmării staliniste și nici nu sunt prea mulți interesați să publice pentru a șterge pentru totdeauna miturile create de propagandiștii fără scrupule.

De ce n-au intrat în legendă toate tipurile de arme produse în Uniunea Sovietică, mai ales că aveau denumiri foarte simple? Explicația este simplă. Forțele germane au reușit să provoace destrămarea dispozitivului de luptă întâlnit la frontieră, planurile de acțiune au fost date peste cap și artileria n-a avut prilejul să formeze un baraj de foc în stil Primul Război Mondial. Concentrările de artilerie măcinau trupele din cele mai bune fortificații de campanie și reușitele germane au fost posibile numai prin faptul că politrucii sovietici comandau atacuri frontale împotriva unor dispozitive defensive înțesate cu cuiburi de mitraliere.

_{Foto sus: Obuzier sovietic de calibrul 122 mm (© Vitaly V. Kuzmin / Wikimedia Commons)}