Producția de tunuri în Uniunea Sovietică, înainte de 22 iunie 1941

Istoricii din întreaga lume ar fi trebuit să descopere lecții utile din trecut pentru ca nu cumva omenirea să repete erorile grave produse în plan economic, social, politic, militar, religios și medical. Din păcate, nu s-a putut scrie fără ură și părtinire din diferite cauze. Specialiștii sovietici au primit ordin să publice în fiecare lucrare că Armata Roșie nu era înarmată la 22 iunie 1941 și așa se explică de ce germanii au reușit să ajungă până la Moscova. Erau arme puține și proaste, Stalin fiind de vină că economia n-a livrat la timp tehnică modernă în cantități suficiente.

Autorii care l-a ajutat pe mareșalul Jukov să scrie volumul de memorii au scăpat câteva date care au scăpat de aparatul de cenzură și nici măcar nu contează dacă sunt corecte, existând tendința în lagărul comunist să fie micșorate datele. Au scris la pagina 231 din stufosul volum tradus în limba română în anul 1970 că au fost livrate, în perioada 1 ianuarie 1939 – 22 iunie 1941, 29.637 de tunuri de câmp, formularea ducând la concluzia că lipsesc informațiile despre artileria de mare putere și cea navală și de coastă. Dacă luăm în calcul numai aceste piese amintite și le considerăm că sunt cele necesare dotării diviziei de infanterie clasice, Iosif Stalin putea să formeze numai cu tunuri noi 205 mari unități proaspete, cu o putere de foc superioară celei ce putea fi executată de rivalii germani, români sau finlandezi. Se adăugau cele produse chiar și înainte de Primul Război Mondial și care puteau fi utilizate pentru antrenament sau în vederea utilizării diviziilor aflate în regiuni puțin amenințate de vreun inamic de calibru.

Iosif Stalin a scris clar că artileria este noul Dumnezeu și a slujit cu fanatism divinitatea crudă și distrugătoare pe care regimul comunist a dezvoltat-o. Dacă erau adunate și piesele vechi, inclusiv din Primul Război Mondial, Armata Roșie era un organism supradimensionat și imposibil de oprit.

Echipa mareșalului Jukov a oferit date interesante pentru scrierea istoriei și nu contează acum dacă au fost exacte. Trebuie să se observe că se făcea totul la Moscova pentru a inocula anumite idei care să sublinieze faptul că organismul militar sovietic nu era dotat corespunzător misiunii de învingere a inamicului nazist. Sunt prezentate informații despre câte tunuri au fost produse după 1 ianuarie 1939 și se lasă impresia cititorului că piesele de artilerie livrate în decembrie 1938 erau uzate moral și nu aveau valoare militară ridicată în confruntările cu Wehrmachtul. Autorii, care s-au ascuns în spatele mareșalului, au ajuns la concluzia că artileria Comandamentului suprem era prea puțină.

Era cu totul insuficient pentru ducerea unui război în care conta forța brută a proiectilelor grele. Dacă armate de istorici s-au străduit să scrie timp de generații că dotarea a fost jalnică, colaboratorii și, poate, Jukov au ajuns la concluzia că marea majoritate a pieselor de artilerie a fost repartizată și trimisă diviziilor și regimentelor, cele de la frontieră fiind completate aproape toate în proporție de sută la sută. Totuși, nu prea erau rezerve de proiectile deoarece producția de tunuri mergea mai repede decât cea de muniție. Trebuia spusă și această minciună pentru ca nu cumva să se uite că trupele sovietice au fost slab înzestrate.

S-a mai încercat o manevră istoriografică pentru a induce în eroare omenirea asupra adevăratei imagini a Armatei Roșii. Lipsa de tunuri ar fi fost provocată de mareșalul Kulik, cel care nu se pricepea la problemele artileristice și reușea astfel să-l inducă în eroare pe Stalin. Este uimitor cum oameni cu studii superioare, din elita intelectuală a societății sovietice, încercau să ajungă la minciuna perfectă prin manipularea datelor și a cuvintelor. Se făcea un fel de roman ce nu mai avea legătură cu știința Istoriei. Și astăzi sunt scrise cărți în care autorii plâng că nu existau tunuri suficiente la 22 iunie 1941. Minciuna persistă, dar trebuie să se scrie până când oamenii vor începe să înțeleagă că Stalin a fost de acord cu dezvoltarea artileriei și a făcut totul în această direcție.

Arhivele sovietice sunt încă sub dominație politică și nu sunt accesibile decât celor care sunt acceptați de Kremlin. Multe documente au fost distruse în timp sub motivul că nu mai există spațiu de depozitare. Totuși, unii istorici au reușit să mai găsească unele știri din care să rezulte că dotarea a fost chiar exagerat de bună și militarii Axei adorau tunurile și obuzierele sovietice. Poate nu erau cele mai finisate din lume, dar nu estetica este importantă în timpul luptelor. Puterea de distrugere depășea imaginația generalilor din lagărul capitalist.

_{Foto
sus: Tun sovietic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (©
Knorring / Олег Кнорринг / Commons: RIA Novosti)}