«Procedurile» care ucid patrimoniul

Am văzut în numeroase rânduri faptul că declararea unei clădiri monument istoric şi introducerea acesteia pe o listă, nu a rezolvat problemele imobilului respectiv. Indolenţa, nepăsarea şi indiferenţa celor autorizaţi să facă ceva, începând cu restaurare sau conservare şi terminând cu sancţiuni, au arătat că pot să îngroape pagini de istorie fără ca cineva să se sesizeze.

Un imobil de patrimoniu, nu strigă, nu protestează şi nu votează, iar dacă cei din jurul lui nu sunt conştienţi şi conştientizaţi de importanţa lui atunci destinul acestuia este pecetluit. Dincolo de realităţile pe care le semnalăm vis-a vis de patrimoniul imobil, există şi o sumă de, hai să le spunem, proceduri care înlesnesc îngreunarea situaţiei monumentelor sau a clădirilor ce aspiră să devină.

Pe Aceeaşi Temă

Cum moare simbolul oraşului Vatra Dorna, iar Biserica îi ţine lumânarea

Apocalipsa bisericilor fortificate săseşti este de neoprit

DEMOLAREA ROMÂNIEI Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă

Cât de actuală este Lista Monumentelor Istorice

Încercând să facem o documentare despre situaţia patrimoniului, am descoperit în publicaţia sibiană Tribuna, o problemă cât se poate de bizară. Un monument din secolul al XIII-lea, Biserica Minoriţilor, încadrat ca monument istoric de importanţă locală în Lista Monumentelor Istorice (LMI), aprobată de Ministerul Culturii, este în fapt demolat încă din 1987.

Povestea Bisericii minori­ţilor de la Sibiu începe prin secolul al XIII-lea, când lă­caşul de cult a fost ridicat de călugări romano-catolici din ordinul Fraţilor Minori Con­ven­tuali. Atestarea docu­men­tară datează din 13 iulie 1300, când, Petru, episcopul Transilvaniei, autentifică testamentul Elisabetei, văduva greavului Herbord din Vinţul de Jos, care face donaţii în bani unor mănăstiri din Alba-Iulia, Vinţ, Cârţa, Sighişoara şi Sibiu. În acest context, din Sibiu sunt pomenite mănăstirea domi­nicană, situată la intrarea în oraş dinspre Guşteriţa, şi cea a minoriţilor. Dată fiind aşezarea ei în zona Porţii Elisabeta, biserica era fortificată, putând avea şi funcţie de apărare. Aşa că nici nu e de mirare că edifi­ciul a fost deteriorat în timpul atacurilor armatei otomane din anul 1438. După plecarea călugărilor minoriţi din Sibiu, biserica şi-a pierdut rolul de lăcaş de cult;aşa se face că aici a funcţionat în secolul al XVIII-lea prima manufactură de mătase din Sibiu şi că mai apoi a fost transformată în locuinţă. În 1987, povestea Bisericii Minoriţilor a ajuns la final:a fost demolată.

Sfârşitul monumentul este extrem de trist, dar problema este cu actualizarea informaţiei. Situaţia de Biserica Minoriţilor nu este singulară. Autorul articolului din Tribuna remarcă faptul că în 2004, pe Lista monumentelor istorice dispărute apăreau cinci imobile din judeţul Sibiu:trei case de lemn din Răşinari, toate datate în secolul al XIX-lea, şi bisericile fortificate din Valea Lungă şi Giacăş.

Astfel a explicat colegilor de la Tribuna, Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Sibiu, Călin Trufaşiu, situaţia:"Am identificat în teren şi alte monumente istorice demo­late în sate din judeţul Sibiu. În declaraţii, proprietarii sus­ţin că imobilele s-ar fi demo­lat în 2006, de exemplu, dar noi avem fotografii din 2009 cu casele în picioare. În astfel de cazuri, noi sesizăm Poliţia monumentelor, pen­tru că aceasta este proce­dura, şi ei încep cercetările. Abia apoi poţi să sancţionezi. Răul e făcut însă, monu­men­tul e demolat, nu mai ai cum să îl recuperezi. Chiar în aceste zile am primit dosarul de declasare din statutul de monument istoric a imobi­lului din Miercurea Sibiului - Piaţa Republicii".

De ce nu au fost scoase? Oficial se invocă procedura greoaie. Neoficial ni se spune, nu doar de la Sibiu ci şi din alte zone, că e mai bine aşa! Pentru că se protejează perimetru şi aşa s-ar cunoaşte mai bine situaţia din teritoriu în cazul în care se vecinii sau proprietarii doresc să intervină. Cei care invocă acest motiv fac in fond apel la legislatia în vigoare (click aici pentru a o lectura), dar o interpretează după bunul lor plac. Practic interesul este scăzut, dacă am fi avut de-a face cu un maidan pe care ar fi fost Moara Asan probabil modificările ar fi fost făcute demult. În fond credem că este doar o găselniţă a celor care trebuiau să se ocupe de aceste liste care la final dau Lista Monumentelor Istorice.

Pe aceeaşi temă:

Ce-i lipseşte patrimoniului:Ia expertul de unde nu-i!

O relaţie încurcată:banii, biserica şi patrimoniul

Zonele de protecţie, doar o scuză utilă atunci când este nevoie

Deşi invocată atunci când le vine bine, problema ariilor de protecţie este adesea cam ultima care se respectă. Doar dacă aducem aminte de cauzurile despre care am scris, vedem că interesează cel mai puţin:drumuri făcute peste situri romane, exproprieri amânate până la uitare, construcţii realizate în ariile de protecţie fără aprobare de la Direcţia de Cultură, dar cu avize de la Primării etc.

Cel mai bine ar fi să dăm şi câteva exemple în acest sens. Drumul care trece prin aria de protecţie a Bisericii de la Arbore şi provoacă trepidaţii ce zguduie monument inclus şi în lista patrimoniului UNESCO, pare să nu deranjeze pe nimeni. De asemenea pensiunea (cârciuma) apărută la poarta bisericii rupestre de la Aluniş, jud. Buzău, construită se pare fără toate autorizaţiile, nu deranjează. Rămând tot la Buzău, dar mutându-ne la situl roman de la Pietroasele, vedem un pod construit chiar acolo unde ar fi trebuit să fie centrul turistic al localităţii, iar la Tămaşda, jud Bihor, întâlnim o biserică zidită de teutoni este în curtea unui cetăţean şi ce este întrebuinţată drept coteţ de găini pentru că nimeni nu a găsit cu cale să îl exproprieze pe om şi să creeze o zonă de protecţie.

Mai citeşte:

Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina

Cea mai mare bazilică romanică din Transilvania, transformată în coteţ de găini

La toate acestea se adaugă zeci de clădiri nepotrivite(care nu respectă arhitectura sau înălţimea recomandată), ridicate mai ales în zonele cu aglomeraţie urbană. De departe Bucureştiul primează la acest capitol. Blocurile şi zgârie norii, din oţel şi sticlă, ce se ridică în zone istorice ale oraşului, au devenit deja un lucru comun.

Pentru a nu mai repeta informaţii despre care am amintit şi în alte articole vom face referire la ce s-a discutat chiar săptămâna trecută în cadrul Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice Bucuresti-Ilfov şi anume demolarea vilei Dr. Patzelt, imobil ce are 100 de ani.

În primul rând pentru a rămâne în zona pe care o abordam acum, clădirea face parte dintr-o arie istorică unde se află numeroase monumete de importanţă naţională sau locală (ex. Casa Miţa Bicilista), fiind situată pe strada Christian Tell. Aşadar aria celorlalte clădiri ar fi marcată de dispariţia acestei construcţii.

În al doilea rând pe acest teren există încă din 2009 un aviz, dat printr-un PUZ pentru un bloc cu 5 etaje. Avizul de urbanism este semnat de fostul arhitect şef al Capitalei, Adrian Bold, fără a se consulta cu cei care răspund de patrimoniu. Faptul că nu există pic de interes pentru zonele de protecţie ale monumentelor istorice nu mai este o noutate, dar obţinerea unor aprobări, total nepotrivite, din partea unor foruri locale nu fac decât să îngreuneze situaţia acestora şi să crească presiunea celor care îşi doresc demolarea unui imobil.

Proceduri greoaie de clasificare in LMI

Ar mai fi ceva de spus despre vila Dr. Patzelt:că este o clădire veche, foarte frumoasă, ajunsă într-o stare rea din cauza actualilor proprietari şi care ar fi putut intra în patrimoniu cultural şi datorită istoriei sale. Vila Dr. Patzelt, de factură neoclasicistă, este o locuinţă elegantă, cu decoraţii bogate la nivelul cornişei şi deasupra golurilor de geam. Aceasta a fost proiectată de arhitectul Oscar Beniş. Nu lipsesc nici coloanele îngropate în zidărie, specifice acestui stil. De asemenea, putem observa mici statuete pe faţadă şi decoraţii cu motive vegetale. În plus aceasta a servit drept locuinţă şi lui Dimitrie Ghika (1867-1954), un personaj de prim rang al diplomaţiei româneşti.

Încadrarea acestei ca imobil istoric pare firească, dar şi în acest caz procedura durează şi interesul lipseşte, dar despre acest fapt vom discuta şi cu alte ocazii într-un viitor material. Ideea este că şi dacă se demarează procedura, demolarea nu este cu totul exclusă. Revenim la Sibiu şi exempli­ficăm cu un caz celebru:Vechea Moară de pe şoseaua Alba Iulia. E drept că în momentul demolării ei nu era (încă) monument istoric, dar procedurile de clasare fuseseră începute, ceea ce înseamnă că, pe o perioadă limitată, moara a beneficiat de protecţie la fel ca orice monument istoric. Toate as­tea nu au oprit buldozerele, iar ultima moară veche a Sibiului şi stema ei, vechea stemă a Sibiului, datată 1775, duse au fost în anul 2008.

Vedem astfel că dincolo de lipsa banilor, motivul cel mai adesea invocat de oficiali, şi de nepăsare există avize cvasi-legale, birocraţie greoaie, actualizări făcute de umplutură şi multe alte aspecte de acest gen pe care le putem numi într-un cuvânt proceduri, fac ca situaţia patrimoniului să nu fie doar tristă prin natura faptului că nu se face nimic pentru aceste monumente, ci şi foarte complicată juridic, parcă special creată pentru a defini un adevărat dezastru. Însă despre aceste proceduri vom mai reveni şi în alte materiale.

Surse:

Monumente istorice:azi le vedem şi nu sunt?!

O cladire de peste 100 de ani, de langa Scoala Franceza, la un pas de demolare

Vila Patzelt, Povesti cu plimbări(foto)