Problema modernizării flotei japoneze înaintea celui de-al Doilea Război Mondial
Primul Război mondial s-a încheiat oficial prin intrarea în vigoare a încetării focului la 11 noiembrie 1918 și apoi au fost purtate discuții până s-a semnat renumitul Tratat de pace de la Versailles. Aceasta a fost partea frumoasă a evenimentelor, dar crudul adevăr a fost că niciodată n-a încetat lupta pentru hegemonie mondială.
Chiar dacă s-a încheiat un tratat privind reducerea armamentelor navale la Washington în anul 1922, strategii civili și militari au căutat noi căi pentru amplificarea capacităților de proiectare a forței la distanță și nimic nu poate opri pofta omului de nimicire a ceea ce au produs generațiile trecute sau străine. Obsesiile primitive au rămas adânc în creierul ființelor presupus inteligente și în curs de civilizare.
Prima conflagrație mondială a însemnat eliminarea din cursa pentru hegemonie navală a Germaniei și nici Austro-Ungaria nu mai era prezentă în Marea Mediterană. Rusia, putere terestră prin definiție, a rămas fără o flotă serioasă după evenimentele declanșate de mișcarea bolșevică, șantierele navale fiind lipsite de mulți specialiști. Au fost nimicite lanțurile de aprovizionare cu materiale strategice și s-a ales praful de vapoarele țariste. Nici ofițerii de valoare n-au mai fost de găsit pentru că mulți au fost asasinați de marinarii brutali și primitivi ce adoptaseră ideologia egalitaristă. Chiar dacă mișcarea comunistă se definea drept internaționalistă, singură și-a distrus mijloacele de proiectare a forței la distanță.
Marea Britanie era considerată stăpâna mărilor și făcea eforturi să-și păstreze supremația în fața concurenței. Franța și Italia nu reprezentau adversari serioși, dar fosta colonie de peste ocean se ridica amenințătoare și destul de tăcută. Mult mai agresivă era Japonia, militariștii din Extremul Orient dorind mai multă influență în Asia și în Oceanul Pacific. Era evident că în perioada definită acum drept interbelică se ducea o luptă în trei pentru tridentul lui Neptun și industria a fost chemată să facă noi și noi eforturi pentru depășirea concurenței.
Cuirasatul a rămas în perioada interbelică principala navă de luptă și impresiona prin dimensiuni. Tunurile grele de la bord erau combinate cu un blindaj din cele mai rezistente aliaje din oțel și binomul ducea la apariția unei mașini ce era aproape invulnerabilă. Cum mintea savanților elabora noi mijloace de distrugere, cuirasatele au fost permanent modernizate și s-a ajuns la o mărire a deplasamentului prin adăugarea unor noi straturi de blindaj pe navele considerate încă utile. Cele ce foloseau cărbune au fost adaptate pentru arderea petrolului și astfel combustibilul lichid a permis obținerea unor autonomii superioare. Îmbunătățirile au dus și la creșterea vitezei.
Protecția împotriva mijloacelor subacvatice a fost realizată prin adăugarea unor dispozitive antitorpilă. Totuși, tunul rămânea în centrul atenției și proiectilele au fost mărite în timp ce a crescut și încărcătura de propulsie. Astfel, o lovitură americană de calibrul 406 mm ajungea la o masă de 1.016 kg, ceea ce era un avantaj în raport cu cele 929 kg ale concurenței britanice. Turelele au fost modificate astfel încât să fie sporit unghiul de tragere și să crească distanța de tragere. Cheltuieli mari au fost făcute și cu instrumentele ce permiteau observarea țintelor și stabilirea coordonatelor pentru trageri precise.
Specialiștii în marină au ajuns la concluzia că un vapor cuirasat modern trebuia să dispună de cel puțin opt tunuri grele montate în patru turele. Acestea erau în mod obligatoriu așezate spre centrul navei și cât mai apropiate pentru a fi considerate exact ca două guri de foc și precizia era sporită. Trebuia să se facă eforturi pentru modernizare în atingerea idealului.
Cuirasate japoneze
Marinarii japonezi dispuneau în perioada interbelică de patru cuirasate cu câte 12 tunuri de calibrul 356 mm fiecare și patru crucișătoare de bătălie cu câte opt tunuri de același diametru interior al țevii. Era un număr impresionant de piese de calibru mare și mai existau două nave ce aveau câte opt tunuri de 406 mm. Se putea forma o escadră ce era dificil de combătut. Se scrie prin cărțile de istorie că în 1941 Japonia avea o flotă modernă și care putea să sprijine fanteziile militariștilor prin forța tunurilor principale.
Grav era că statul asiatic a avut în perioada interbelică mulți fanatici militari, dar puțini au putut să gândească în mod real și nici n-au putut să înțeleagă ce înseamnă cuirasatele americane. Japonia avea în 1941 un munte de fier vechi ce încă se mișca și era modernizat cu o energie demnă de o cauză mai bună. Cele patru cuirasate aveau turelele montate de-a lungul întregului corp al vaporului, ceea ce ducea la mari probleme în ceea ce privește coordonarea tragerilor asupra țintelor. În plus, blindajul era risipit pe întreaga lungime a bordurilor și a punții, ceea ce determina apariția multor zone vulnerabile.
Cele patru crucișătoare de bătălie aveau origine britanică și păstrau protecția insuficientă prin blindaj. Flota din Extremul Orient avea numai două cuirasate moderne, Nagato și Mutsu, în momentul atacului de la Pearl Harbor și care ar fi fost capabile să susțină o luptă directă cu unitățile blindate americane. Cele două cuirasate Yamato (foto sus) și Musashi erau interesante prin tunurile de calibrul 457 mm, dar erau prea puține în raport cu dimensiunile frontului din Pacific și cu necesitățile unui conflict modern. În plus, nu erau disponibile în decembrie 1941.
Amiralii niponi în perioada interbelică n-au putut să înțeleagă că vapoarele americane aveau câte 10 sau 12 tunuri de calibrul 356 mm ce erau montate în doar patru turele dispuse spre centrul navei. Se tindea la formarea unei singure baterii gigantice. Existau și trei cuirasate ce aveau opt tunuri de 406 mm și care erau amplasate corect, adică distanța dintre turele era redusă cât se putea de mult din punct de vedere tehnic. Japonezii au pierdut războiul înainte să fie trase primele salve pentru că au mers pe ideea de forță și mai puțin de gândire. Este interesant de precizat că siluetele navelor americane nu erau secrete și s-ar fi putut lua decizii privind modernizarea cuirasatelor ce începuseră să fie construite încă din 1912.
Amiralii niponi au plecat la război numai cu două nave cât de cât capabile să susțină o luptă maritimă modernă și sperau să aibă șanse de victorie împotriva US Navy. S-a spus că amiralul Yamamoto era un împătimit jucător de poker, dar conflictele militare nu sunt câștigate numai prin cacealma. Flota niponă avea probleme imense la toate categoriile de nave și proiectarea deficitară a ușurat în mod decisiv victoria americană. Militariștii niponi au mizat pe fanatism și n-au vrut să gândească creator, mulți fiind interesați să acumuleze averi în urma unor afaceri cu firmele de armament. Portavioanele au reușit unele acțiuni definite drept strălucitoare și au acoperit timp de decenii deciziile eronate din perioada interbelică. Ofensiva aliată a fost încetinită din cauză că erau deplasate unele vapoare de luptă spre frontul european și așa se explică faptul că imperiul asiatic a reușit să reziste până în august 1945.
Creierul contează mai mult în război decât forța brută.
Foto sus: Wikimedia Commons
Mai multe pentru tine...
