Primul Război Balcanic: Învingătorii nu s-au înţeles asupra împărţirii teritoriilor pierdute de turci

În momentul izbucnirii războiului turco-italian (29 septembrie 1911), Bulgaria s-a gândit să intre în război imediat împotriva Imperiului Otoman, propunând Romei o colaborare militară, respinsă de partea italiană, care nu dorea să transforme un conflict local într-unul european.

Bulgaria se reorientează atunci spre o apropiere de celelalte state balcanice, Serbia, Muntenegru și Grecia, în vederea unei acțiuni comune împotriva Imperiului Otoman. În acest demers, Sofia a fost sprijinită și de diplomația țaristă, care spera ca, în eventualitatea unui previzibil război mondial, să poată conta pe sprijinul acestui nou creat bloc balcanic.

La 13 martie 1912 se încheie la Sofia Tratatul de Alianță sârbo-bulgar, act ce va constitui nucleul Alianței Balcanice împotriva Turciei. Împărțirea Macedoniei, regiune dorită de ambele părți, urma să fie stabilită ulterior, bulgarii fiind de acord doar cu ocuparea orașului Uskub de către sârbi. O lună și jumătate mai târziu, pe 29 aprilie, se semnează la mănăstirea Rila și o convenție militară între cele două părți, prin care Bulgaria se angaja să contribuie cu 200.000 de soldați la efortul comun de război antiotoman, iar Serbia, cu 150.000 de ostași.

Între martie și octombrie 1912 se încheie o serie de acorduri bilaterale între Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru, care cimentează și mai mult alianța statelor balcanice. Între timp, Italia ataca Turcia, ocupând ultimele posesiuni otomane din nordul Africii. La 18 octombrie 1912, ziua în care la Lausanne se semnează pacea dintre Italia și Turcia, care consfințește anexarea Tripolitaniei și Cirenaicei de către guvernul de la Roma, aliații balcanici atacă Imperiul Otoman, începând astfel Primul Război Balcanic.

Primul Război Balcanic

În timp ce trupele bulgare au dus greul luptelor cu turcii, oprindu-se totuși pe 17 noiembrie în fața liniei fortificate de la Catalcea, ce apăra Istanbulul, armata muntenegreană a avut drept țintă orașul Skodra, iar grecii au încercat să ocupe Ianina, reușind să cucerească Salonicul, la 8 noiembrie, înaintea bulgarilor care-l râvneau și ei.

Prăbușirea a ceea ce însemnase odinioară falnicul imperiu al sultanilor era completă, otomanii controlând doar Constantinopolul la sud, Adrianopole la est și Ianina și Scutari în vest. În fața acestui colaps neprevăzut, Marile Puteri iau decizia să intervină. „Rapiditatea acțiunilor a luat prin surprindere puterile europene, iar evoluția evenimentelor le-a neliniștit și îngrijorat deopotrivă. În câteva săptămâni, întreaga configurație a Peninsulei Balcanice, gândită cu peste trei decenii în urmă la Berlin, devenise de domeniul trecutului” (Daniela Bușă).

Cavaleriști sârbi, în timpul Primului Război Balcanic (© Getty Images)

Într-adevăr, se profila o situație în care se părea că micile state balcanice își vor rezolva problemele – unele dintre ele seculare – fără amestecul Marilor Puteri. În special, Austro-Ungaria era nemulțumită de succesele Serbiei, stat văzut ca un centru de atracție pentru populațiile slave din Dubla Monarhie. La rândul lor, rușii erau nemulțumiți – paradoxal – de succesele Bulgariei. Sazonov, ministrul de Externe al țarului Nicolae al II-lea, afirma categoric: „La Bosfor nu pot fi decât turcii sau rușii”.

Totuși, învingătorii nu s-au înțeles asupra împărțirii teritoriilor pierdute de turcii otomani. Bulgaria credea că teritoriile pe care le-a obținut, în special în Macedonia, erau insuficiente. Grecia și Serbia au răspuns prin încheierea unui pact militar, destinat evident împotriva expansiunii bulgare. Un alt conflict era cel dintre Bulgaria și România pentru fortăreața Silistra de pe Dunăre, cerută de români ca preț al neutralității lor în Primul Război Balcanic.

Primul Război Balcanic a luat sfârșit odată cu Tratatul de la Londra, semnat la 30 mai 1913. Liga Balcanică a eliminat Imperiul Otoman din Europa, cu excepția peninsulelor Chatalja și Gallipoli. Pacea încheiată la Londra n-avea cum să mulțumească România, care vedea în extinderea și întărirea vecinului de la sud o amenințare la adresa securității sale, mai ales că granița româno-bulgară fusese trasată în Dobrogea atât de dezavantajos pentru țara noastră.

Acest text este un fragment din articolul „O pace istorică: București, 1913”, publicat în numărul 39 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 25 septembrie 2022, și în format digital pe paydemic.com.

Cumpără acum!

_{Foto sus: Generalul bulgar Radko Dimitriev (centru) și alți ofițeri bulgari, pe câmpul de bătălie de la Lüleburgaz, octombrie 1912 (© Ghetty Images)}